POSESIA SI EFECTELE SALE - elementele constitutive ale posesiei

§ 1. Notiunea si elementele posesiei

1. Notiune. Cuvantul posesie deriva din verbul latin 'possidere', a carui origine etimologica se considera a fi cuvintele 'por' si 'sedere', insemnand a fi instalat, a sedea persistent, cu alte cuvinte, a stapani un bun.

Codul civil roman in art.1846 alin.2, reproducand intocmai cuprinsul art.2228 Cod civil francez, defineste posesia astfel: 'Posesia este detinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitata, una sau alta, de noi insine sau de altul in numele nostru'.

Aceasta definitie este inexacta si incompleta^[1]. Este inexacta sau gresita din doua motive. In primul rand, posesia este considerata a fi 'detinerea unui lucru'. Cuvantul detinere este impropriu pentru a desemna posesia. Sensul sau ne duce la ideea de detentie precara. Or, posesia este o notiune total diferita fata de detentie. In al doilea rand, definind posesia ca fiind 'sau folosirea de un drept', legiuitorul a savarsit o greseala, deoarece intre posesie si existenta unui drept nu exista o concordanta necesara . Astfel, de multe ori este posibil sa existe posesie, fara insa ca posesorul sa aiba un drept asupra lucrului pe care-l poseda, cum ar fi posesia bunurilor furate sau a celor gasite. Notiunea de " folosinta a unui drept" trebuie insa inteleasa intr-un sens mai exact si mai clar al posesiei: posesia unui drept real este, prin opozitie cu prerogativele conferite de drept, o simpla stare de fapt si prin urmare trebuie interpretata ca si faptul prin care o persoana indeplineste acte care, in manifestarea lor exterioara, corespund exercitiului voluntar al unui drept, indiferent daca posesorul este sau nu titularul acelui drept .

Definitia este si incompleta, deoarece in formularea ei se are in vedere doar elementul material 'corpus' al posesiei, fara sa se faca referiri si la elementul psihologic, intentional 'animus', constand in intentia posesorului de a se comporta ca proprietar sau titular al altui drept real.

In doctrina juridica s-au purtat discutii controversate cu privire la problema daca posesia este un drept sau o simpla stare de fapt^[4]. Numerosi autori romani au adoptat teza potrivit careia posesia este o simpla stare de fapt. In prezent, literatura de specialitate din tara noastra sustine, fara rezerve, ca posesia este o stare de fapt generatoare de drepturi sau de efecte juridice .

Avand in vedere observatiile de mai sus, posesia poate fi definita ca fiind o stare de fapt generatoare de efecte juridice care consta in stapanirea materiala sau exercitarea unei puteri de fapt, de catre o persoana asupra unui bun, cu intentia si vointa de a se comporta, fata de toti ceilalti, ca proprietar sau titular al altui drept real^[6].

2. Elementele constitutive ale posesiei. Din definitia de mai sus rezulta ca pentru existenta posesiei sunt necesare doua elemente: unul material ‑ corpus ‑ si altul psihologic, intentional ‑ animus.

a) Elementul material sau corpus consta in totalitatea faptelor materiale de stapanire, transformare si folosinta exercitate direct asupra lucrului. Elementul corpus se poate materializa si in anumite acte juridice pe care posesorul le incheie cu privire la acel bun, cum sunt: comodatul, locatiunea, depozitul etc.^[7] Corpus este elementul fundamental al posesiei pentru ca acest element releva tertilor calitatea de posesor al aceluia care pretinde ca poseda. Nu poate exista posesie fara corpus . Pe de alta parte, nu este necesar ca faptele materiale sau actele juridice sa fie exercitate de catre insusi posesorul, acestea putand fi indeplinite prin intermediul unei alte persoane (detentor precar). Astfel, un locatar poate sa exercite fapte materiale de stapanire asupra unui apartament in numele si pentru posesorul sub nume de proprietar. O asemenea situatie se numeste posesie corpore alieno .

b) Elementul psihologic, intentional sau animus consta in intentia sau vointa celui care poseda de a exercita stapanirea lucrului pentru sine, adica sub nume de proprietar ori in calitate de titular al unui alt drept real. De cele mai multe ori animus se muleaza pe structura unui drept, fiind justificat, dar animus exista si in situatia in care un hot sau un uzurpator nu numai ca exercita o putere de fapt asupra bunului, dar se afirma ca titular al dreptului de proprietate, cu toate ca stie ca nu are aceasta calitate.

3. Fundamentele teoretice ale posesiei. O celebra controversa asupra fundamentului posesie a opus in sec. al XIX-lea doi eminenti juristi germani, von Savigny si Ihering.

Conceptia lui von Savigny (Conceptia subiectiva a posesiei). Potrivit lui Savigny^[10] elementul determinant si cel care creeaza posesia veritabila este animus, adica vointa posesorului de a se comporta ca si un titular al dreptului pe care il exercita, chiar daca nu este titular sau stie ca nu poate fi. Aceasta vointa pe care trebuie sa o aiba posesorul trebuie sa fie completata de corpus, care consta in indeplinirea actelor care fac parte din prerogativele unui drept real. Pe scurt, nu exista posesie fara corpus, dar elementul esential este animus . Von Savigny opune lui animus domini pe animus detinendi (intentia de a poseda pentru altul) care reduce posesorul la rolul unui simplu detentor precar. Conform acestei teorii, singurul posesor este in principiu posesorul sub nume de proprietar, cu care se pot asimila totusi si acele persoane care au vointa de a exercita drepturi reale dezmembraminte ale dreptului de proprietate. In mod traditional, conceptia subiectiva este imbratisata de dreptul francez si de sistemele de drept care au la baza Codul Civil francez, printre care se numara si dreptul civil roman.

Conceptia lui Ihering^[12] (Conceptia obiectiva a posesiei). Creata la mijlocul sec. al XIX-lea, aceasta opinie nu mai pune accentul pe animus. Ceea ce conteaza in decelarea posesiei este corpus, faptul exterior, obiectiv, puterea fizica exercitata in mod voit asupra unui bun. Pentru Ihering, vointa de a exercita o posesie asupra bunului trebuie prezumata de fiecare data cand o persoana constienta indeplineste acte materiale prin care isi manifesta acea stapanire pentru sine ( Eigenbesitz). Sunt exclusi din sfera posesiei asa numitii detentori subordonati, (Fremdenbesitz) simpli angajati ai posesorului care primesc instructiuni de la veritabilul posesor: persoanele de la garderoba, slujitorii, pastorii, casierii, soferii etc.

Calitatea de posesor trebuie sa fie recunoscuta in profitul oricarei persoane ce exercita de o maniera independenta o putere asupra unui lucru, fara a se analiza daca ea are un animus particular. Animus trebuie sa fie dedus din exercitiul independent al puterii asupra bunului . In aceasta teorie sunt considerati posesori si detentorii precari ( de exemplu chiriasul, creditorul gajist, arendasul, depozitarul etc.) cat timp exista o putere fizica exercitata voluntar asupra unui bun . Dar nici conceptia obiectiva nu neaga ca desi posesia persoanelor considerate in conceptia subiectiva drept detentori precari este protejata juridic acestia nu pot dobandi bunul posedat prin prescriptie achizitiva, in acest caz fiind necesara probarea existentei animus possidendi. Mai precis, cat timp se probeaza ca animus nu exista (prin dovedirea unui contract de depozit sau locatiune) detentorul precar nu va beneficia efectul achizitiv al posesiei bazat pe curgerea timpului. Astfel, cel care exercita de o maniera independenta o putere asupra lucrului va fi prezumat titularul dreptului real asupra acelui bun, cu exceptia cazului in care proba contrara nu este adusa de cel care este in masura sa demonstreze ca nu este vorba decat de o detentie precara .

Aceasta opinie se regaseste in BGB (Codul Civil german) si in Codul elvetian al obligatiilor si este consderata superioara conceptiei franceze.

Autorii ulteriori au creat o dihotomie traditionala intre conceptia obiectiva (de inspiratie germana) si conceptia subiectiva (de inspiratie franceza). In fapt, cele doua sisteme sunt complementare, mai ales in ceea ce priveste efectele posesie, cu referire la prescriptia achizitiva, unde ambele recunosc valenta elementului animus. Pe de alta parte, dupa cum vom vedea mai jos, si conceptia subiectiva confera o anumita protectie detentorilor precari, care pot introduce actiuni posesorii in baza art. 676 C.pr.civ.