Pedepsele si proportionalitatea

Pedepsele si proportionalitatea

Putine¹ aspecte ale teoriei politice liberale se gasesc intr-o stare mai putin satisfacatoare decat teoria pedepselor.² De regula, liberalii s-au multumit sa afirme sau sa dezvolte axioma conform careia nimeni nu poate agresa impotriva persoanei sau a proprietatii altcuiva; problema sanctiunilor care pot fi impuse impotriva unui asemenea invadator abia daca a fost atinsa. Noi am sustinut ideea ca delincventul isi pierde drepturile in masura in care il lipseste pe alt om de drepturile sale: teoria "proportionalitatii". Trebuie, acum, sa cercetam mai amanuntit implicatiile pe care le poate avea o asmenea teorie, a proportionalitatii pedepselor.

In primul rand, ar trebui sa fie limpede ca principiul proportionalitatii stabileste un maximum, mai degraba decat o obligativitate, in ce priveste pedepsirea delincventului. In societatea liberala exista, dupa cum am vazut, doar doua parti intr-o disputa sau in cazul unei actiuni legale: victima, sau reclamantul si presupusul delincvent, sau acuzatul. Reclamantul este cel care formuleaza plangerea la tribunal, impotriva raufacatorului. Intr-o lume liberala, n-ar exista delicte impotriva unei vag definite "societati" si, prin urmare, nici vreo asemenea persoana ca "procurorul de district", care hotaraste care va fi acuzatia si apoi formuleaza acuzatiile respective impotriva presupusului delincvent. Regula proportionalitatii ne spune cat de mari sunt pedepsele pe care le poate pretinde un reclamant, de la un raufacator condamnat - si nimic mai mult; ea fixeaza o limita maximala pentru pedepsele ce pot fi aplicate fara ca cel care le aplica sa devina el insusi un agresor criminal.

Astfel, ar trebui sa fie cat se poate de clar ca, intr-un regim de drept liberal, pedeapsa capitala ar trebui sa fie strict limitata la cazurile de crima. Intr-adevar, un criminal nu si-ar pierde dreptul sau la viata decat daca ar priva mai intai o anumita victima de acelasi drept. Nu ar fi permis, prin urmare, ca un comerciant caruia i s-a furat o guma de mestecat, sa execute pe hotul de guma de mestecat condamnat. Daca ar face lucrul acesta, ar deveni el insusi (comerciantul) un criminal nejustificabil, care ar putea fi chemat in boxa acuzatilor de catre mostenitorii sau imputernicitii hotului de guma de mestecat.

Dar in dreptul liberal n-ar exista nici o constrangere exercitata asupra reclamantului, sau asupra mostenitorilor sai, pentru a-l sili sa pretinda penalitatea maxima. Daca reclamantul, sau mostenitorul sau, de [86] exemplu, n-ar crede in pedeapsa capitala, indiferent din ce motiv, el ar putea sa-si ierte voluntar victima, de toata penalitatea sa, sau de o parte din ea. Daca el ar fi un tolstoian intru totul defavorabil pedepselor, ar putea sa ierte, pur si simplu, victima - si cu aceasta s-ar sfasi toata povestea. Sau - si aceasta este o venerabila si onorabila traditie in dreptul occidental mai vechi - victima, sau mostenitorul ei, i-ar putea permite delincventului sa-si cumpere eliberarea de pedeapsa - partiala sau totala. Astfel, daca proportionalitatea i-ar permite victimei sa trimita delincventul la inchisoare pentru zece ani, acesta din urma ar putea, daca victima ar fi de acord, sa plateasca victimei in vederea reducerii sau eliminarii sentintei. Teoria proportionalitatii nu furnizeaza decat marginea superioara a pedepselor - deoarece ea ne informeaza cat de mare este pedeapsa pe care o poate impune victima in mod legitim.

In cazul crimei se poate naste o problema - deoarece mostenitorii victimei se pot dovedi mai putin motivati sa urmareasca criminalul, sau se pot arata nejustificat de inclinati sa-i permita acestuia sa-si cumpere scaparea de pedeapsa. Aceasta problema ar putea fi solutionata pur si simplu prin mentionarea de catre oameni, in testamentele lor, ce pedepse ar dori sa le aplice eventualilor lor ucigasi. Atat adeptul retributiei stricte, cat si tolstoianul defavorabil oricarui fel de pedeapsa, s-ar putea, asadar, ingriji de indeplinirea cu precizie a dorintelor lor. Decedatul ar putea, de exemplu, sa prevada, in testamentul sau, o firma de asigurari impotriva crimelor, la care sa cotizeze, pentru ca aceasta sa actioneze in vederea punerii sub acuzatie a ucigasului sau.

Asadar, daca proportionalitatea fixeaza limita superioara a pedepsei, cum putem determina proportionalitatea insasi? Prima observatie de facut este ca accentul nu trebuie sa cada pe platirea datoriei cuiva fata de "societate", indiferent ce ar putea insemna aceasta, ci pe platirea datoriei fata de victima. Bineinteles ca prima parte a datoriei o reprezina restitutia. Aceasta este clara in cazul furturilor. Daca A a furat 15.000 $ de la B, atunci prima parte, sau partea initiala a pedepsei pentru A trebuie sa fie sa restituie cei 15.000 $ in mainile lui B (plus despagubiri, costurile de judecata si ale serviciilor politienesti si dobanda pierduta). Sa presupunem ca, asa cum se intamla de cele mai multe ori, hotul a cheltuit deja banii. In acest caz, primul pas in vederea pedepsei liberale legitime este de a sili hotul sa munceasca si de a aloca venitul rezultat de aici catre victima, pana cand victima este rasplatita. Situatia ideala, asadar, il pune pe delincvent efectiv intr-o situatie de robie fata de victima sa, raufacatorul urmand sa ramana in aceste conditii de sclavagism justificat pana cand va fi reparat pagubele suferite de omul pe care l-a nedreptatit.³

Trebuie sa remarcam ca accentul pus pe pedeapsa-ca-restitutie este diametral opus actualelor practici de pedepsire. [87] Astazi se petrece urmatoarea absurditate: A fura 15.000 de dolari de la B. Statul il prinde, il judeca si il condamna pe A, totul pe cheltuiala lui B, care este unul dintre numerosii contribuabili victimizati de acest proces. Apoi statul, in loc de a sili pe A sa plateasca datoria lui B, sau sa munceasca munca silnica pana cand isi va achita datoria respectiva, o sileste pe victima B sa plateasca impozite in vederea intretinerii delincventului in inchisoare, vreme de zece sau douazeci de ani. Unde este oare dreptatea, in toata aceasta poveste? Nu numai ca victima isi pierde banii [furati initial], dar mai plateste, pe deasupra, alti bani, pentru dubioasa satisfactie de a prinde, a condamna si apoi a intretine delincventul; iar acesta este intr-adevar inrobit, dar nu in vederea bunului scop de a-si recompensa victima.

Ideea primatului restitutiei catre victima are precedente venerabile in drept; intr-adevar, este vorba despre un stravechi principiu de drept, caruia i s-a permis sa dispara, pe masura ce statul crestea si monopoliza institutiile justitiei. In Irlanda medievala, de exemplu, un rege nu era seful unui stat, ci, mai degraba, un furnizor de asigurari impotriva delictelor; daca cineva comitea un delict, primul lucru care se petrecea era ca regele platea "asigurarea" in beneficiul victimei, iar apoi trecea la silirea delincventului sa ii plateasca, la randul sau, regelui (restitutia catre firma de asigurari a victimei fiind derivata exclusiv din ideea de restitutie catre victima). In numeroase parti ale Americii din perioada coloniala, care erau prea sarace pentru a-si permite luxul indoielnic de a avea inchisori, tribunalele aserveau pe termen hotul victimei sale, unde urma sa fie silit sa munceasca pentru victima, pana la achitarea "datoriei". Aceasta nu insemana in mod necesar ca inchisorile ar disparea intr-o lume liberala, dar ele s-ar schimba cu siguranta drastic, doarece obiectivul lor principal ar fi de a-i sili pe raufacatori sa le furnizeze restitutie victimelor lor.⁴

De fapt, pe parcursul Evului Mediu, restitutia catre victima constituia in general principalul concept de pedeapsa; numai pe masura ce statul a crescut mai puternic au obstructionat autoritatile guvernamentale din ce in ce mai mult procesul de restitutie, confiscand, treptat, o tot mai mare parte din proprietatea delincventului pentru ele insele si lasand tot mai putin pentru nefericita victima. Intr-adevar, pe masura ce accentul se deplasa, de pe restitutia catre victima spre pedepsirea asa-ziselor delicte comise "impotriva statului", pedepsele extrase de stat au devenit din ce in ce mai severe. Dupa cum scria criminologul William Tallack la inceputul secolului XX:

"Indeosebi datorita lacomiei violente a baronilor feudali si a puterilor ecleziastice medievale, drepturile partilor lezate [88] au fost treptat incalcate si, in cele din urma, in mare parte apropriate de catre autoritatile acestea, care extrageau efectiv o dubla razbunare de la raufacator: confiscarea proprietatii sale in beneficiul lor, in loc de cel al victimei - si pedepsirea lui cu temnita, tortura, rugul, sau spanzuratoarea. Dar victima initiala a faradelegii era, practic, ignorata." Sau, dupa cum rezuma profesorul Schafer: "Pe masura ce statul monopoliza institutia pedepsei, drepturile partilor lezate erau, treptat, separate de dreptul penal".⁵

Dar restitutia, desi trebuie sa fie prima grija la stabilirea pedepsei, nu poate servi in nici un caz drept criteriu complet si suficient. In primul rand, daca un om il ataca pe un altul si - prin urmare - nu se produce nici un furt de proprietate, evident ca nu exista nici o posibilitate de a furniza restitutie. In formele vechi de drept existau, adesea, scheme de compensatie monetara, pe care delincventul trebuia sa le plateasca victimei: atatia bani pentru un atac, atatia pentru o mutilare, etc. Dar este evident ca aceste scheme sunt complet arbitrare si nu au nici o legatura cu natura propriu-zisa a faradelegii. Prin urmare, trebuie sa ne reorientam spre ideea ca adevaratul criteriu trebuie sa fie: pierderea de drepturi suferita de criminal sa aiba loc in aceeasi masura cu ceea ce a indepartat acesta [de la victima].ⁱ

Dar cum vom estima dimensiunea acestei masuri? Sa ne intoarcem la furtul de 15.000 de dolari. Nici chiar aici nu este suficienta o restitutie simpla, de 15.000 $, pentru acoperirea pierderii suferite (chiar daca adaudam depagubiri, costuri, dobanzi, etc.). Deoarece, in primul rand, simpla pierdere a banilor furati evident ca nu functioneaza, sub nici o forma, ca factor de descurajare a repetarii acestui tip de faradelege (desi vom vedea, mai jos, ca descurajarea in sine este un criteriu eronat in vederea estimarii pedepselor). Prin urmare, daca vom spune ca raufacatorul pierde drepturi in masura in care o priveaza pe victima [de drepturi], atunci va trebui sa afirmam ca raufacatorul nu numai ca ar trebui sa restituie cei 15.000 $, ci trebuie sa fie silit sa-i restituie victimei inca 15.000 $, astfel incat sa piarda si el, la randul lui, aceleasi drepturi pe care si le insusise de la victima (o pierdere de proprietate in valoare de 15.000 $). In cazul furtului, asadar, putem spune ca hotul trebuie sa plateasca dublul valorii prazii: o data pentru restitutia valorii furate si inca o data pentru a pierde echivalentul pierderii pe care o provocase altuia.^{6 ii}

Dar, inca nu am terminat cu explicitarea privarii de drepturi pe care le implica un delict. Intr-adevar, A nu a furat doar 15.000 $ de la B, pe care ii poate restitui si corespunzator carora i se poate impune o penalizare echivalenta. [89] El l-a pus, de asemenea, pe B intr-o stare de frica si incertitudune - de incertitudine referitoare la gradul pana la care va fi impins delictul lui B.ⁱⁱⁱ Dar penalizarea impusa lui A este fixata si sigura dinainte [de achitarea ei], punandu-l, prin aceasta, pe A intr-o situatie cu mult mai buna decat a fost victima sa initiala. Astfel incat, pentru ca penalizarea impusa sa fie proportionala, ar trebui, de fapt, sa stabilim un total mai mare decat dublul, pentru a compensa victima, intr-un fel sau altul, pentru aspectele incerte si inspaimantatoare ale acestei groaznice incercari.⁷ Cat de mare ar trebui sa fie aceasta compensatie suplimentara este imposibil sa spunem exact, dar aceasta nu scuteste nici un sistem rational de pedepsire - inclusiv unul aplicabil intr-o societate liberala - de problema stabilirii ei cat se poate de adecvate.^iv

Pentru problema agresiunii corporale, la care restitutia nici nu se aplica, putem intrebuinta din nou criteriul proportionalitatii pedepsei; astfel, daca A l-a batut pe B intr-un anumit fel, atunci B are dreptul sa-l bata pe A (sau sa delege baterea lui unor functionari judiciari), mai degraba mai mult decat in aceeasi masura.

Aici ar putea interveni intr-adevar si permiterea delincventului sa-si cumpere evitarea acestei pedepse, dar numai sub forma unui contract voluntar cu reclamantul. De exemplu, sa presupunem ca A a fost batut sever de catre B; acum B are dreptul sa-l bata pe A tot atat de sever, sau ceva mai sever, sau sa angajeze pe cineva, sau o firma, pentru a executa aceasta operatiune in numele lui (persoane care, intr-o societate liberala, ar putea fi politisti angajati de tribunalele private competitive). Dar, bineinteles ca A este liber sa incerce sa-si cumpere eliberarea: sa-l plateasca pe B ca sa renunte la dreptul sau de a-si bate agresorul.

Proiect: Conditiile de existenta ale rezolutiunii si rezilierii Proiect: Teste grila - test grila

Asadar, victima are dreptul de a impune o pedeapsa de amploare cel mult proportionala cu amploarea delictului, dar el are si libertatea atat de a-i permite agresorului sa-si cumpere exonerarea de pedeapsa, cat si sa-l ierte pe acesta, partial sau complet. Nivelul proportional al pedepsei stabileste dreptul victimei, limita superioara a pedepsei permise; dar in ce masura, sau daca victima doreste sa-s exercite acest drept, este la latitudinea ei.

Dupa cum arata profesorul Armstrong: "[A]r trebui sa existe o proportionalitate intre severitatea delictului si severitatea pedepsei. Aceasta stabileste o limita superioara a pedepsei, sugerand ce datoreaza delincventul.Dreptatea ii da autoritatii cuvenite [care noi consideram ca este victima] dreptul de a pedepsi raufacatorii pana la o anumita limita, dar nimeni nu este in mod necesar si invariabil obligat sa pedepseasca pana la limita stabilita de dreptate. Similar, daca ii imprumut bani unui om, dupa dreptate am dreptul sa imi fie inapoiati, insa, daca optez sa nu ii iau inapoi, [90] nu am facut nimic nedrept. Nu pot pretinde mai mult decat mi se datoreaza, dar sunt liber sa pretind mai putin, sau chiar sa nu pretint nimic.^{8 v}

Sau, dupa cum arata profesorul McCloskey: "Nu actionam nedrept daca, miscati de bunavointa, pretindem mai putin decat cerinta legala, dar se comite o mare nedreptate daca depasim pedeapsa cuvenita".⁹

Multi oameni, atunci cand li se prezinta sistemul legal liberal, sunt preocupati de problema urrmatoare: oare li s-ar permite tuturor persoanelor sa "ia legea in propriile lor maini"? Oare victima, sau un prieten al victimei, ar avea dreptul sa pretinda personal dreptate de la victima? Raspunsul este, bineinteles, afirmativ, deoarece toate drepturile de pedepsire sunt derivate din dreptul victimei la auto-aparare. In societatea liberala, de piata libera pura, victima va gasi, in general, ca este mai convenabil sa incredinteze aceasta sarcina agentiilor politienesti si de arbitraj.¹⁰ Sa presupunem, de pilda, ca Hatfield₁ il asasineaza pe McCoy₁. Apoi McCoy₂ decide sa-l caute si sa-l execute personal pe Hatfield₁. Pana aici toate bune, cu observatia ca, exact ca si in cazul coercitiei politienesti, discutate in sectiunea precedenta, McCoy₂ poate ca trebuie sa ia in consideratie perspectiva de a fi acuzat de crima de catre Hatfield₂, in fata tribunalelor private. Problema este ca, daca tribunalele constata ca Hatfield₁ a fost, intr-adevar, criminalul, atunci, conform schemei noastre, McCoy₂ nu pateste nimic - cu exceptia aprobarii publicului pentru ca a facut dreptate. Dar daca se adevedeste ca nu existau destule probe pentru condamnarea lui Hatfield₁ pentru crima initiala, sau chiar ca ea fusese comisa de un alt Hatfield, sau de un strain, atunci - ca si in cazul agresorilor politisti mentionati mai sus - McCoy₂ nu se poate bucura de nici un fel de imunitate. El devine, in cazul acesta, un criminal, susceptibil de a fi executat de tribunale, la cererea mostenitorilor maniosi din familia Hatfield. Astfel, exact asa cum intr-o societate liberala politia va fi deosebit de precauta, in vederea evitarii incalcarii drepturilor oricarui suspect, cu exceptia cazului in care politistii sunt absolut convinsi de vina acestuia si sunt dispusi sa isi riste propria lor integritate corporala pentru aceasta convingere, tot astfel putini oameni vor "lua [91] legea in propriile lor maini", daca nu au convingeri similare. Mai mult, daca Hatfield₁ nu face decat sa il bata pe McCoy₁, iar in replica acesta din urma il ucide, McCoy s-ar face si prin aceasta susceptibil de a fi pedepsit pentru crima. Astfel incat tendinta cvasi-universala ar fi de a lasa executarea dreptatii in seama tribunalelor, ale caror decizii, bazate pe reguli de aducere a probelor, de judecare, etc., similare cu cele care pot fi in prezent in vigoare, ar fi primite de societate ca fiind drepte si ca reprezentand cea mai buna solutie realizabila.¹¹

Ar trebui sa fie evident ca teoria nostra a proportionalitatii pedepselor - conform careia oamenii pot fi pedepsiti prin pierderea drepturilor lor, in masura in care au incalcat drepturile altora - este efectiv o teorie retributiva a pedepselor, o teorie de tipul "dinte pentru dinte", sau "doi dinti pentru un dinte".¹²

Retributia are o reputatie rea printre filosofi, care, de regula, indeparteaza grabiti acest concept, [92] sub cuvant ca ar fi "primitiv" sau "barbar", dupa care se grabesc sa aduca in discutie celelalte doua teorii majore ale pedepselor: descurajarea si reabilitarea. Dar, a respinge pur si simplu un concept, sub cuvant ca este "barbar", nu poate fi in nici un caz suficient; este, la urma urmelor, posibil ca, in cazul acesta, "barbarii" sa fi gasit un concept superior crezurilor mai moderne.

Profesorul H.L.A. Hart descrie "cea mai rudimentara forma" de proportionalitate, asa cum am prezebtat-o noi aici (lex talionis), ca fiind "ideea ca raufacatorului ar trebui sa i se faca ce a facut el altora - si oriunde gandirea referitoare la pedepse este primitiva, asa cum este ea adesea, aceasta idee rudimentara este reafirmata: ucigasul ar trebui ucis, agresorul violent ar trebui biciuit."¹³

Dar, a spune ca ceva este "primitiv" nu poate constitui o critica valida - si Hart insusi admite ca aceasta forma "rudimentara" prezinta mai putine dificultati decat versiunile mai "rafinate" ale tezei proportionalist-redistributiviste. Singura sa critica rationala, despre care el pare sa considere ca inchide subiectul, consta intr-un citat din Blackstone:

"Exista foarte multe delicte care sub nici o forma nu se vor preta la acest tip de penalizari, fara a introduce absurditati sau rautati evidente. Furtul nu poate fi pedepsit prin furt, defaimarea prin defaimare, falsificarea prin falsificare, adulterul prin adulter."

Dar criticile acestea nu sunt sub nici o forma intemeiate. Furtul si falsificarea consituie talharii, iar talharul poate fi, bineinteles, silit sa furnizeze restitutie si despagubiri proportionale victimelor sale; aici nu avem nici o problema conceptuala. Adulterul, conform perspectivei liberale, nu reprezinta catusi de putin un delict si acelasi lucru se poate spune, dupa cum vom vedea mai jos, despre "defaimare".¹⁴

Haideti, asadar, sa ne ocupam de cele doua teorii majore moderne - si sa vedem daca ele furnizeaza un criteriu pentru pedepse care sa satisfaca intr-adevar conceptia noastra despre dreptate, asa cum o satisface cu siguranta retributia.¹⁵ Descurajarea a reprezentat principiul avansat [93] de utilitarism, ca parte integranta a indepartarii sale agresive a principiilor dreptatii si ale dreptului natural - si a inlocuirii acestor principii, asa-zis metafizice, cu un pragmatism solid. S-a presupus apoi ca obiectivul pragmatic al pedepselor este descurajarea altor delicte, comise fie de catre insusi faptasul celei survenite, fie de alti membri ai societatii. Insa criteriul acesta, al descurajarii, implica scheme punitive pe care aproape oricine le-ar considera grosolan de nedrepte. De exemplu, daca n-ar exista nici o pedeapsa pentru delicte, o mare parte a populatiei ar comite mici furturi, de pilda de la tarabele cu fructe. Pe de alta parte, cei mai multi oameni resimt o impotrivire interioara innascuta mult mai mare fata de comiterea de crime de catre ei insisi, decat fata de mici furturi de la magazine - si ar fi mult mai putin susceptibili de a comite delictul cel mai grav. De aceea, daca obiectivul pedepselor ar fi descurajarea delictelor, atunci pentru evitarea furturilor de pe tarabe ar fi necesare niste pedepse mult mai severe decat pentru evitarea crimelor - un sistem [punitiv] care contrazice standardele morale ale majoritatii oamenilor. Drept urmare, daca ar trebui sa adoptam criteriul descurajarii, ar trebui sa adoptam stringenta pedepsei capitale pentru hotiile mici - de pilda pentru hotia de guma de mestecat -, in vreme ce criminalilor ar putea sa li se aplice o pedeapsa de numai cateva luni in inchisoare.¹⁶

De asemenea, o critica consacrata a principiului descurajarii este ca, daca descurajarea ar constitui singurul nostru criteriu, ar fi intru totul legitim ca politia si tribunalele sa execute in mod public o persoana despre care stiu bine ca n-a comis delictul, dar despre care au convins publicul ca este vinovata. Executia deliberata a unui inocent - presupunand, bineinteles, ca inocenta sa poate fi pastrata secreta - ar exercita un efect de descurajare exact la fel de deplin ca si executia vinovatului. Dar, cu toate acestea, bineinteles ca o asemenea politica incalca si ea violent standardele de dreptate ale aproape tuturor.

Faptul ca aproape toata lumea ar considera aceste scheme punitive grotesti, in ciuda indeplinirii de catre ele a criteriului descurajarii, [94] arata ca pe oameni ii intereseaza ceva mai important decat descurajarea. Despre ce poate fi vorba ne indica obiectia fundamentala ca aceste scari punitive descurajatoare, sau uciderea unui om nevinovat, rastoarna evident ideea noastra obisnuita de dreptate. In locul "pedepsei adecvate delictului", pedepsele sunt acum gradate in ordine inversa fata de severitatea delictului, sau sunt destinate mai degraba nevinovatului decat vinovatului. Pe scurt, principiul descurajarii implica o incalcare grosolana a ideii intuitive ca dreptatea inseamna un tip de pedeapsa adecvat si proportional, care se aplica persoanei vinovate si doar ei.^vi

Cel mai recent criteriu de pedepsire, chipurile deosebit de "umanitar", este "reabilitarea" delincventului. Dreptatea de moda veche, ni se spune, se concentra pe pedepsirea delincventului fie in vederea retributiei, fie pentru descurajarea delictelor viitoare; noul criteriu incearca, in mod umanitar, sa-l reformeze si sa-l reabiliteze pe delincvent. Dar, la o privire mai atenta, principiul reabilitarii "umanitare" nu numai ca duce la nedreptati arbitrare si grosolane, ci mai aseaza - in plus - si o putere enorma si arbitrara in mainile celor ce impart pedepsele.^vii Astfel, sa presupunem ca Smith este un criminal in serie, in vreme ce Jones a furat niste fructe de pe o tejghea. In loc de a fi condamnati proportional cu delictele lor, sentintele lor sunt acum nedeterminate, incarcerarea urmand sa se incheie odata cu succesul presupusei "reabilitari". Dar aceasta aseaza puterea de a dispune de vietile prizonierilor in mainile unui grup arbitrar de presupusi reabilitatori. Aceasta inseamna ca, in loc de egalitate in fata legii - un criteriu elementar al dreptatii - in conditiile careia delictele egale sunt pedepsite in mod egal, un delincvent poate ramane la inchisoare cateva saptamani, daca este rapid "reabilitat", in vreme ce un altul poate ramane incarcerat pe termen nedefinit. Astfel in cazul nostru cu Smith si Jones, sa presupunem ca Smith, criminalul in serie, este, conform opiniei unei comisii de "experti", reabilitat rapid. El este eliberat in trei saptamani, spre satisfactia reformatorilor, chipurile incununati de succes. Intre timp, Jones, hotul de fructe, continua sa se arate incorijibil si in mod clar ne-reabilitat, cel putin in ochii comisiei de experti. Conform logicii acestui principiu, el trebuie sa ramana incarcerat pe termen nedefinit, poate pentru tot restul vietii, deoarece, cu toate ca delictul sau a fost neglijabil, el a continuat sa ramana in afara influentei mentorilor sai "umanitaristi".

Astfel, profesorul K.G. Armstrong scrie despre principiul reformarii:

"Schema logica a penalizarilor va fi ca fiecarui delincvent sa i se asigure tratament in vederea reformarii, pana cand va fi suficient de schimbat pentru ca expertii sa certifice ca este reformat. Conform teoriei acestea, fiecare sentinta ar trebui sa fie pe termen nedeterminat - sau poate 'sa fie determinata de placul psihologului' - deoarece nu mai exista [95] nici o baza pentru principiul stabilirii unei limite specificate a pedepsei. "Ai furat o paine? Ei bine, te vom reforma, chiar si daca va dura tot restul vietii tale." Din momentul in care este vinovat, delincventul isi pierde drepturile sale de fiinta umana..Este o forma de umanitarism de care prefer sa ma lipsesc."¹⁷

Niciodata n-a fost tirania si nedreptatea grosolana a teoriei "umanitariste" a pedepselor data in vileag mai stralucit decat de catre C.S. Lewis. Observand ca "reformatorii" numesc actiunile dorite de ei mai degraba "vindecare"sau "terapie" decat pedeapsa, Lewis adauga:

"Dar sa nu ne lasam inselati de o denumire. Sa fiu ridicat fara consimtamantul meu din casa si dintre prietenii mei; sa imi pierd libertatea; sa suport toate violentele pe care stie sa le aplice psihoterapia moderna impotriva persoanei mele .sa stiu ca acest proces nu se va incheia niciodata, pana cand fie paznicii mei vor fi reusit, sau eu ma voi fi inteleptit suficient pentru a mima aparentele succesului pe care si-l doresc ei - cui ii pasa daca toate acestea se numesc pedeapsa sau nu? Ca ele includ mai toate elementele pentru care ne temem de pedepse - rusine, exil, robie si ani mancati de lacuste - este evident. Numai o vina enorma ar putea sa justifice toate acestea; dar vina este tocmai conceptul pe cate teoria umanitarista l-a aruncat peste bord."

Lewis continua prin a demonstra tirania deosebit de dura care este probabil sa fie impusa de "umanitaristi", pentru a-si implementa "reformele" si "terapiile" lor asupra populatiei:

"Poate ca cea mai opresiva dintre toate tiraniile este cea exercitata pentru binele victimelor. Poate ca este mai bine sa traim sub domnia baronilor talhariei decat sub cea a unor bagareti atotputernici. Cruzimea baronului talharilor poate adormi uneori, cupiditatea sa poate fi uneori saturata; dar cei ce ne turmenteaza pentru propriul nostru bine ne vor turmenta la nesfarsit, deoarece o fac cu aprobarea constiintei lor. Poate ca ei au mai multe sanse sa ajunga in Ceruri, dar, in acelasi timp, au si mai multe sanse de a aduce Iadul pe pamant. Insasi aceasta bunatate a lor inteapa, cu un zel de insulta intolerabil. A fi "vindecati" impotriva vointei nostre - si vindecati de stari pe care nu le putem privi ca boli, inseamna a fi pusi pe picior de egalitate cu cei care inca n-au atins varsta ratiunii, sau care nu o vor atinge niciodata; inseamna a fi clasati printre copii, imbecili si animalele domestice. Dar a fi pedepsiti, oricat de sever, pentru ca o meritam, pentru ca "ar fi trebuit sa stim mai bine", inseamna a fi tratati ca niste persoane umane, facute dupa chipul lui Dumnezeu."

[96] Mai mult, dupa cum arata Lewis, carmuitorii pot intrebuinta conceptul de "boala" ca mijloc de etichetare drept "delicte" a tuturor actiunilor care le displac lor - si de a impune apoi o domnie totalitara, in numele Terapiei:

"Intr-adevar, daca trebuie sa privim delictul si boala ca fiind unul si acelasi lucru, urmeaza ca orice stare mentala pe care stapanii nostri hotarasc sa o denumeasca "boala" poate fi tratata ca delict - si vindecata in mod coercitiv. Degeaba se va spune ca starile mentale care nu plac statului nu implica intotdeauna vreo turpitudine si nu merita, prin urmare, intotdeauna sanctiunea privarii de libertate. Deoarece stapanii nostri nu vor intrebuinta conceptele de Vina si Pedeapsa, ci pe cele de boala si terapie. Nu va fi vorba de nici o persecutie. Chiar daca tratamentul ar fi dureros, chiar daca ar dura toata viata, chiar daca ar fi fatal, acestea nu vor fi decat niste accidente regretabile; intentia era pur terapeutica. Chiar si in medicina obisnuita au existat operatii dureroase sau fatale; asa si aici. Dar, deoarece este vorba de "tratamente", nu de pedepse, ele nu pot fi criticate decat de colegii-experti - si numai pe criterii tehnice, niciodata de catre oamenii ca oameni si pe temeiul dreptatii."¹⁸

Constatam astfel ca abordarea ajunsa la moda a pedepselor, din perspectia reformarii, poate fi cel putin la fel de grotesca si cu mult mai incerta si mai arbitrara decat principiul descurajarii. Retributia ramane singura noastra teorie a pedepselor dreapta si viabila - si, pentru astfel de pedepse, tratarea in mod egal a delictelor egale este fundamentala. Practica barbara se dovedeste a fi dreapta, in vreme ce practicile "moderne" si "umanitare" se dovedesc a fi niste parodii grotesti ale dreptatii.

Note:

1 Aceasta sectiune a aparut aproape in aceeasi forma in Murray N. Rothbard, "Punishment and Proportionality", in Assessing the Criminal: Restitution, Retribution, and the Legal Process, R. Barnett and J. Hagel, eds., Cambridge, Mass., Ballinger Publishing, 1977, pp. 259-70.

2 Trebuie sa observam, insa, ca toate sistemele legale, indiferent daca sunt sau nu liberale, trebuie sa furnizeze o anumita teorie a pedepselor, iar sistemele existente in prezent se gasesc intr-o stare cel putin la fel de nesatisfacatoare ca si pedepsele in teoria liberala.

3 Este graitor ca singura exceptie in ce priveste interzicerea sclaviei voluntare prin cel de a 13-lea amendament al constitutiei S.U.A. este "inrobirea" delincventilor: "Nici sclavia, nici servitutea involuntara, cu exceptia celei stabilite ca pedeapsa pentru un delict de care cel vizat a fost condamnat conform legii, nu vor exista in Statele Unite, sau in alt loc supus jusrisdictiei acestora."

4 Referitor la principiile restitutiei si al "compozitiei" (cumparerea de catre delincvemt a eliberarii sale de la victima) in cadrul sistemului de drept, a se vedea Stephen Schafer, Restitution to Victims of Crime, Chicago, Quadrangle Books, 1960.

5 William Tallack, Reparation to the Injured and the Rights of the Victims of Crime to Compensation, Londra, 1900, pp. 11-12; Schafer, Restitution to Victims of Crime, pp. 7-8.

6 Acest principiu al dublei pedepse liberale a fost sugestiv denumit de profesorul Walter Block "principiul doi dinti pentru un dinte".

7 Ii sunt indatorat profesorului Robert Nozick de la Universitatea Harvard pentru indicarea acestei probleme.

8 K.G. Armstrong, "The Retributivist Hits Back", Mind, 1961, articol retiparit in Stanley E. Grupp, ed., Theories of Punishment, Bloomington, Indiana University Press, 1971, pp. 35-36.

9 Trebuie sa adaugam ca persoana intaia plural care intevine aici trebuie sa insemne victima respectivului delict. H.J. McCloskey, "A Non-Utilitarian Approach to Punishment", Inquiry, 1965, articol retiparit in Gertrude Ezorsky, ed., Philosophical Perspectives on Punishment, Albany, State University of New York Press, 1972, p. 132.

10 Dupa parerea noastra, sistemul liberal nu ar fi compatibil cu firme de protectie monopoliste de tip statal, asa cum sunt politia si tribunalele [actuale]; toate acestea ar fi, mai degraba, private si competitive. Insa, deoarece acesta este un tratat de etica, nu putem cerceta aici intrebarea pragmatica cum anume ar putea functiona in practica un asemenea sistem "anarho-capitalist" de politie si tribunale. Pentru un raspuns la intrebarea aceasta, a se vedea Murray N. Rothbard, For a new Liberty, ed. rev., New York, Macmillan, 1978, pp. 215-41.

11 Toate acestea ne amintesc de stralucitul si spiritualul sistem de pedepsire a birocratilor guvernamentali, conceput de marele liberal H.L. Mencken. In A Mencken Chrestomathy, New York, Alfred A. Knopf, 1949, pp. 386-87, el propunea ca fiecare cetatean "care consulta actele unui functionar si descopera un delict sa il poata pedepsi numaidecat si la fata locului, in orice fel pare adecvat si comod - si in cazul in care aceasta pedeapsa i-ar provoca pagube fizice functionarului, ancheta care ar urma sa fie intreprinsa de marele juriu sau de judecatorul de instructie sa se limiteze exclusiv la intrebarea daca functionarul merita ce a primit. Cu alte cuvinte, propun ca sa nu se mai considere un malum in se ca cetateanul sa ia la pumni, sa tabaceasca, sa loveasca, sa scoata ochii, sa taie, sa raneasca, sa striveasca, sa schilodeasca, sa arda, sa aplice o bastonada, sa jupoaie, sau chiar sa linseze un functionar - si sa nu mai fie malum prohibitum decat in masura in care pedeapsa depaseste ce merita functionarul. Valoarea acestui exces, daca exista vreunul, poate fi cu usurinta determinata foarte comod de un mic juriu, asa cum se rezolva si in prezent diverse pobleme de vinovatie. In momentul iesirii din spital, judecatorul biciuit, sau congressmanul, sau alt functionar - sau principalul sau mostenitor, in caz ca respectivul a pierit - se prezinta in fata unui mare juriu si depune o plangere si, daca se descopera ca ea are o baza reala, se organizeaza un mic juriu si se aduc in fata lui toate probele. Daca acesta hotaraste ca functionarul merita pedeapsa care i-a fost aplicata, cetateanul care i-a aplicat-o este achitat si acoperit de onoruri. Daca, dimpotriva, hotaraste ca pedeapsa a fost excesiva, atunci cetateanul este declarat vinovat de ultraj, varamare corporala, crima, sau despre ce este vorba, in proportie cu diferenta dintre ceea ce merita functionarul si ce a primit - dupa care aplicarea pedepsei pentru acest exces isi urmeaza cursul sau obisnuit.

12 Este interesant ca retributia a fost denumita "restitutie spirituala". A se vedea Schafer, Restitution to the Victims of Crime, pp. 120-21. A se vedea si apararea pedepsei capitale pentru crima datorata lui Robert Gahringer, "Punishment as Language", Ethics, octombrie 1960, pp. 47-48:

"O facere de rau absoluta necesita o negatie absoluta; si putem efectiv sustine ca, in actuala situatie, pedeapsa capitata reprezita singurul simbol al unei negatii absolute. Ce altceva ar putea exprima grozavia unei crime, intr-o maniera accesibila oamenilor pentru care crima este o actiune posibila? Fara indoiala ca o penalizare mai mica ar indica un delict mai putin semnificativ" (caracterele italice apartin autorului).

Despre pedeapsa in general, ca fiind o negatie a delictului impotriva dreptatii, cf. si F.H. Bradley, Ethical Sudies, ed. a doua, Oxford, Oxford University Press, 1927, studiu retiparit in Ezorsky, ed., Philosophical Perspectives on Punishment, pp. 109-10:

"De ce .merit sa fiu pedepsit? Pentru ca m-am facut vinovat. Am comis un "rau".negatia "binelui", afirmarea ne-binelui.. Distrugerea vinei..este in sine un bine; si acesta nu pentru ca simpla negatie este un bine, ci pentru ca negatia unui rau este afirmarea unui bine.. Pedeapsa este negarea unui rau prin afirmarea unui bine."

Un argument influent in favoarea retributivismului este de gasit in Herbert Moriss, On Guilt and Innocence, Berkeley, University of California Press, 1976, pp. 31-58.

13 Pentru o tentativa de a construi un cod legal care impune pedepse proportionale pentru delicte - precum si restitutie acordata victimelor - a se vedea Thomas Jefferson, "A Bill for Proportioning Crimes and Punishments", in The Writings of Thomas Jefferson, A. Lipscomb si A. Bergh, eds., Washington, D.C., Thomas Jefferson Memorial Assn., 1904, vol. 1, pp 218-39.

14 H.L.A. Hart, Punsihment and Responsibility, New York, Oxford University Press, 1968, p. 161.

15 Astfel, dictionarul Webster defineste "retributia" ca fiind "dispensarea sau primirea de recompense sau de pedese in conformitate cu faptele individului".

16 In critica pe care o face ideii de pedeapsa bazata pe principiul descurajarii, in articolul "The retributivist Hits Back", pp. 32-33, profesorul Armstrong intreaba: "de ce sa ne oprim la un minimum; de ce sa nu luam toate masurile de precautie si sa-l penalizam pe el [pe delincvent] intr-un mod mai degraba spectaculos; oare n-ar fi aceasta idee mai susceptibila de a-i descuraja pe ceilalti? Pentru comiterea unei incalcari a regulilor de parcare in perimetrul rezervat Vice-Cancelarului faptasul sa fie batut de moarte - in public, bineinteles!"

Similar scrie D.J.B. Hawkins, in "Punishment and Moral Responsibility", The Modern Law Review, noembrie 1944, articol retiparit in Grupp, ed., Theories of Punishment, p. 14:

"Daca nu ar fi luat in consideratie decat dezideratul descurajarii, ar trebui sa pedepsim cel mai aspru acele delicte a caror comitere este deosebit de ispititoare si pe care, deoarece nu genereaza ca atare un sentiment acut de vinovatie, oamenii le comit destul de usor. Delictele de circulatie rutiera furnizeaza un exemplu familiar."

17 Armstrong, "The Retributivist Hits Back", p. 33.

18 C.S. Lewis, "the Humanitarian Theory of Punishment", Twentieth Century (Autumn, 1948-49), articol retiparit in Grupp, ed., Theories of Punishment, pp. 304-7. A se vedea si Francis A. Allen, "Criminal Justice, Legal Values, and the Rehabilitative Ideal", in ibid., pp. 317-30.

Notele traducatorului:

i Acest principiu poate fi totusi privit si justificat in continuare ca restitutie, intr-un sens mai larg. Intr-adevar, asa cum s-a aratat, raufacatorul isi poate rascumpara drepturile pierdute de la victima si - prin extensie logica, ilustrata de diverse exemple istorice - victima isi poate comercializa la licitatie drepturile asupra delincventului, de pilda catre firme specilizate de recuperatori. Este adevarat ca, in asemenea cazuri, nu se poate restitui neschimbata pierderea victimei, in natura. Dar, la o privire atenta, nici in cazul furtului de proprietate, cu exceptia furtului de bani, compensatia monetara nu poate fi adesea stabilita decat pe baza unui echivalent de piata al valorii pierderii, fara o legatura precisa cu valoarea ei subiectiva pentru victima, care poate fi de neinlocuit. In conditiile unor preturi stabile vreme de secole (asa cum existau in conditiile monedei 100% de aur) scheme cvasi-imuabile de compensatie baneasca se pot cu usurinta naste din asemenea consideratii.

ii Principiul restitutiei este direct derivat din datoria delincventului de a restaura, pe cat este cu putinta, integritatea persoanei si a proprietatii victimei (incluzand aici si costurile fricii si incertitudinii, etc., suferite de aceasta si mentionate in continuare de autor), deci din axioma proprietatii de sine a fiecarui om. Dar principiul "doi ochi pentru un ochi", echivalent cu "dupa restitutie iti pot face eu tie ce mi-ai facut tu mie" este totusi distinct si necesita o justificare aparte. Pentru o incercare in acest sens a se vedea n.12 de mai jos. Daca acest "al doilea principiu al reciprocitatii" s-ar dovedi, totusi, nejustificabil, "pierderea" n-ar fi mare, intrucat "descurajarea" se poate induce oricum prin mijloace non-violente traditionale, ca boicotul si ostracizarea - si pe termen lung probabil numai prin ele - ca in comunitatile de comercianti, sau de Old Order Amish.

iii Existenta acestei inceritudini, cu privire la gradul pana la care poate fi impinsa o agresiune - explicitata mai pe larg de Rothbard in articolul online "Law, Property Rights and Air Pollution" -, arata ca principiul proportionalitatii violentei fizice defensive nu este aplicabil in perioada de timp cat delictul este in curs de savarsire, ci doar - cum s-a sugerat mai sus, prin exemplul hotului de guma de mestecat deja condamnat - la momentul judecarii si condamnarii unui delict trecut. Intr-adevar, victima nu este obligata sa sporeasca incertitudinea la care este supusa de delincvent, punandu-si viata in pericol (de ex. deoarece un hot surprins asupra faptei poate manevra cu mare dibacie arme letale ascunse, etc.) prin evitarea mijloacelor cele mai sigure de aparare (arme de foc, etc), pentru a incerca sa indeparteze raufacatorul numai prin mijloace care sa nu-i pericliteze acestuia viata. De asemenea, ea demonstreaza inexistenta unei cai de mijloc intre dialog pasnic si agresiune fizica de proportii potential letale, in relatiile interumane. Dialogul este praxeologic incheiat prin initierea violentei fizice, de proportii incerte pana la incetarea ei, de catre cel ce declanseaza smulgerea de "bucati" din corpul sau proprietatea celuilalt, incalcand principiile necesare convietuirii non-conflictuale: proprietatea de sine si dreptul la apropriere originara.

iv Se vede de aici ca un sistem de drept liberal nu este, dupa Rothbard, intru totul a priori deductibil din axiomele proprietatii de sine si a non-agresiunii. El poate necesita filtrarea informatiilor specifice de timp si loc prin discernamantul experentei judecatoresti. Prin urmare, va putea tinde spre stabilirea respectului cutumei si al precedentelor, pentru maximizarea reperelor necesare actiunii umane legitime, acolo unde regulile permisibile nu sunt inca, sau chiar nu pot fi specificate pe cale apriorica.

v In lumina acestor consideratii elementare, cat de simplu se impaca dreptatea cu dragostea, in acceptiunea lor crestineasca! Ba chiar se observa ca cea din urma o presupune cu necesitate pe cea dintai: pilda datornicului nemilostiv, porunca de a imprumuta fara a cere inapoi datoriile, Rugaciunea Domneasca (literal ".si ne lasa noua datoriile noastre precum si noi lasam datornicilor nostri."), presupun toate, fara exceptie, existenta si reducerea tuturor principiilor de dreptate interpersonala la dreptul creditorilor la restitutie. Acest lucru se intampla - in relatiile interumane - doar in cadrul ordinii naturale a proprietatii private asa cum a evidentiat cel mai clar dintre liberali Murray N. Rothbard.

vi Mai mult, spre deosebire de principiul retributiei si in mod similar cu asa-zisul principiu al "reabilitarii", mentionat in continuare, "descurajarea" - ca presupus criteriu de manipulare legislativa - se bazeaza pe principii behavioriste, a caror inaplicabilitate la actiunea umana a fost demonstrata praxeologic de Ludwig von Mises si urmasii sai intelectuali (cf., de ex., H.-H. Hoppe, Teoria Socialismului si a capitalismului, ed. online, cap 6). Deci criteriile "descurajarii" si al "reabilitarii" sunt non-operationale, sau inaplicabile in drept. Toate asa-zisele propuneri enumerate sub eticheta lor sunt simple speculatii, fara nici o legatura sistematica fata de presupusele obiective gregare urmarite: extrapolari arbitrare, din sfera cresterii plantelor si a vitelor, alimentate probabil de mirajul planificarii legaliste, adica al legii vazute ca instrument necesar si suficient fasonarii si "rectificarii" tuturor aspectelor vietii umane.

vii Aceasta este o consecinta necesara a lipsei de criterii obiective sau operationale remarcata mai sus - fiind, de aceea, o nota comuna si "principiului descurajarii", desi in cazul "reabilitarii" are in general manifestari mai spectaculoase.