Organizarea de stat si dreptul in perioada 1948-1965

ORGANIZAREA DE STAT SI DREPTUL IN PERIOADA 1948-1965

Evolutia societatii romanesti, pozitiva si rapida dupa Marea Unire, a fost periculos afectata de distrugerile, complicatiile si mai ales de urmarile celei de-a doua mari conflagratii mondiale. Cunoscand vreme de cinci decenii regimuri autoritare, apoi unul totalitar, instaurate prin repetate actiuni de forta (1938, 1940, 1947), Romania a suferit ample schimbari ce au determinat un curs anormal dezvoltarii sale istorice.

Dupa o incercare de revenire la regimul democratic traditional romanesc in primii ani postbelici, speranta avea sa fie spulberata dramatic si repede. In aceasta tara cu o agricultura ce absorbea majoritatea populatiei active, puterea a fost preluata de catre PCR in etape succesive, prin acte de forta, prin falsuri, prin nesocotirea si modificarea Constitutiei. Instaurarea Republicii Populare pe 30 decembrie 1947, actiune survenita sub un regim de ocupatie militara sovietica ce reducea independenta Romaniei la o figura de stil, n-a avut nici o baza legala.

Prima republica creata de regimul comunist cu acordul si la cererea U.R.S.S., nu a fost consecinta unui referendum si nici a conditiilor de revizuire prevazute de articolele 129 si 130 a legii fundamentale aflate in viguare - Constitutia din 1923. Nerespectarea principiilor legitimitatii si legalitatii a constituit inceputul totalitarismului comunist bazat pe coercitie si pe un ansamblu de elemente de ordin ideologic, institutional si sociologic inedit in simbolistica imaginarului politic romanesc. In fapt, viata politica din Romania a evoluat, dupa decisivul an 1947, in cadrul general european si mondial, marcat de incheierea tratatelor de pace, de ridicarea "Cortinei de fier" intre Est si Vest, de inlaturarea ultimelor obstacole din calea instituirii regimurilor socialiste de tip stalinist in tarile aflate in zona de dominatie sovietica. Astfel, erau puse in aplicare, intr-o forma de multe ori silnica si nefireasca, intelegerile realizate in ultimii ani ai razboiului mondial de Marile Puteri Aliate si Asociate (S.U.A., Marea Britanie si U.R.S.S).

Pentru romani, rolul hotarator in evolutia procesului "revolutionar" de instaurare a dictaturii comuniste l-au avut o serie de factori de natura atat externa (sovietica), cat si interna (partidul comunist si decizia politica inconsecventa, cu toate ca o serie de personalitati si-au riscat cariera, libertatea si chiar viata in incercarea de a impune sau salva valorile nationale).

"Legitimitatea" partidului comunist ca "unica si indreptatita forta conducatoare" a depins in exclusivitate doar de atasamentul lui, fara rezerve, la Uniunea Sovietica si promptitudinea indeplinirii directivelor lui Stalin, oricare ar fi fost ele. In anii razboiului rece, cand "imperialismul isi intensifica actiunile agresive si criminale impotriva tinerei democratii populare"[1], iar o noua conflagratie mondiala era pregatita "de marea finanta", nimanui nu ii era permis sa puna in aplicare experimente comuniste nationale[2]. Referirile la traditii, la anumite zone geografice, la istoria si cultura romaneasca erau catalogate ca exacerbari nationaliste, iar nationalismul era considerat dusmanul loialitatii fata de Uniunea Sovietica, fata de liderul Kremlinului si etichetat ca o tradare a principiilor sacre ale marxism-leninismului. Cei acuzati de nationalism, pe drept sau pe nedrept, erau tradatori, "cozi de topor", criminali, cei care trebuiau "epurati", pusi la zid si exterminati. In aceste conditii, raspandirea ideologiei marxiste, prelucrate de Lenin si Stalin, care, fara o sustinere practica, promitea stergerea deosebirilor dintre clase, armonia sociala, bogatia, fericirea si o perfecta egalitate, a permis depersonalizarea individului, instrainarea lui fata de traditii, de istoria neamului si de patrie, a ingaduit instaurarea unui regim de forta, conducerea politica de catre partidul unic, instaurarea dictaturii proletariatului, copierea regimului economic, social si politic elaborat de "fratele mai mare", puternic si "altruist", de la rasarit. Liderul a fost unicul garant al "puritatii ideologice" si ca atare unicul comportament ce putea fi acceptat il constituia doar supunerea deplina si obedienta fata de toanele si ordinele sale. Activismul cerut de partidul unic a distrus autonomia civica si a incercat inregimentarea si uniformizarea ideologica. Un amestec de interdictii si prescriptii a fost impus individului care era dator sa-l urmeze orbeste. Imitand cultul pentru Stalin, liderii Partidului Comunist Roman, ca de altfel toti liderii comunisti est-europeni, au initiat programe similare de idolatrizare, fara sa uite insa sa aplice cat mai corect linia politica a "parintelui popoarelor". Ca de altfel peste tot in tarile-satelit, solutiile tuturor problemelor dificile trebuiau cautate in scrierile lui Stalin, iar cei ce nu descopereau raspunsul erau etichetati "dusmani ai poporului", condamnati si, in majoritatea cazurilor, exterminati.

Realizarea comunismului trebuia sa reprezinte copia la indigo a "avansatei si perfectei" experiente sovietice. In economie, stalinizarea a insemnat adoptarea modelului economiei de comanda, planificata, care a avut ca baza nationalizarea principalelor mijloace de productie. Un rol special in cadrul doctrinei economice staliniste a fost acordat industriei grele, in special industriei constructoare de masini. Pentru Romania, tara predominant agricola, industrializarea fortata a insemnat o violare a dezvoltarii normale, distrugerea unei surse virtuale de crestere economica, a echilibrului necesar dintre diferitele ramuri ale economiei.

In anii ce au urmat proclamarii Republicii, intreaga tara a fost cuprinsa de febra marilor "prefaceri revolutionare", transformari ce au dus la distrugerea societatii romanesti antebelice. Multi oameni au disparut nu numai de pe scena politica si economica, dar si fizic, cu toata garantarea constitutionala a tuturor drepturilor cetatenesti.

Aservirea fata de Moscova, optiune a conducerii de partid si de stat a fost totala, pana catre sfarsitul anului 1956, iar fata de stalinism pana in 1961, chiar daca trupele sovietice de ocupatie se retrasesera si indiferent daca la Kremlin idol a fost Stalin, Malenkov sau Hrusciov[3]. Partidul unic al clasei muncitoare, intarit numeric prin fuziunea din februarie 1948, fara experienta guvernarii, a primit statuarea hegemoniei politice de la noua Constitutie, actul fundamental ce avea sa pregateasca noua societate. In etapa 1948-1961/1962, modelul stalinist s-a aflat in actiune, cu un scurt respiro in anii 1956-1958, datorat in principal factorului extern, desi Gheorghe Gheorghiu-Dej declara, la inceputul anului 1961, ca "destalinizarea incepuse la noi cu mult inaintea Rusiei hruscioviene". Noul regim politic, expresie a socializarii in expansiune a constituit un hibrid generat de imbinarea internationalismului proletar comandat cu declamatorul socialism national, regim totalitar ce in esenta a imitat modelul stalinist.

La inceputul anului 1948, comunistii au inaugurat calea institutionalizarii unui regim totalitar care a afectat atat sferele politice, cat si pe cele social-economice si spirituale. Odata constituit partidul unic - organizatia politica de tip bolsevic - prin unirea social-democratilor lui Lothar Radaceanu si Stefan Voitec cu comunistii lui Dej, Ana Pauker, Luca si Matei s-a trecut la schimbarea institutiilor politice, respectiv a modului de guvernare. De acum inainte diferitele puteri publice au fost manevrate dintr-un singur centru, de catre PMR - mostenitorul partidului comunist. Conceptia statului partidului unic a fost transpusa pe plan constitutional mai intai in 1948, apoi in 1952 si, in fine, in 1965. Constitutiile comuniste, consacrand forma republicana de organizare, au afirmat formal o serie de drepturi si libertati pe care le-au ingradit prin conditionarea exercitarii lor de o serie de factori si desigur prin invocarea intereselor sociale, in detrimentul libertatilor si afirmarii indivizilor si grupurilor umane. Adoptandu-se mecanic modelul sovietic si in sfera organizarii politice, puterile publice erau o simpla transpunere in limba romana a celor rusesti. In sistemul totalitar comunist, viata politica s-a desfasurat sub o forma festivista, a unitatii de "monolit" intre partid, guvern si popor. Plenarele, conferintele nationale, congresele partidului au constituit "arene" in care s-a consumat acerba lupta pentru putere, desi purta haina "disputei principiale pentru linia politica justa".

Romania lui Gheorghe Gheorghiu Dej si-a proclamat independenta in 1961, desi s-a numarat pana atunci printre aliatii cei mai fideli ai Kremlinului. Hruscciov dorea sa instaureze o specializare a sarcinilor in CAER pe care dorea sa il transforme intr-un adevarat instrument de planificare supranationala. Acest plan ar fi mentinut Romania, care figura printre statele cel mai putin industrializate din blocul socialist, intr-o situatie de inferioritate fata de tarile mai dezvoltate din estul european (RDG, Ungaria, Cehoslovacia). De aceea, in timpul Conferintei la nivel inalt al tarilor din CAER (iulie 1963) Gheorghe Gheorghiu Dej opune un veto formal acestui proiect, care daca ar fi fost adoptat ar fi conferit acestei organizatii o autoritate supranationala. Prin gestul sau, care l-a obligat pe liderul sovietic (Hrusciov) sa bata in retragere, Dej a dat semnalul inceputului dezagregarii puterii sovietice in Europa de Est[4]. Este momentul cand romanii incep sa isi recapete, incetul cu incetul, independenta. Ei reiau legaturile cu statele care nu se aflau in relatii prea bune cu URSS, cer istoricilor sa rescrie istoria recenta a tarii si sa scoata in evidenta rolul jucat de trupele romanesti in razboiul antinazist, renunta la obligativitatea invatarii limbii ruse in scoli, refuza sa se alature votului "marelui frate" la ONU si repun in mod direct problema Basarabiei anexata in 1940 de URSS.

Institutiile juridice au cunoscut importante transformari. Dreptul civil s-a format si dezvoltat in noile conditii pe doua cai: pe calea elaborarii unei legislatii adecvate si prin mentinerea temporara a unei parti din legislatia anterioara. Codul civil din timpul lui Cuza a ramas in vigoare, dar a fost adaptat noilor conditii. Aparitia si dezvoltarea unor relatii sociale noi au facut necesara desprinderea de dreptul civil a unor ramuri de drept autonome: dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul cooperatiei etc.

Dreptul constitutional

Constitutia din 14 aprilie 1948

Constitutia din 14 aprilie 1948 a consacrat principiul ca intreaga putere emana de la popor si apartine poporului care o exercita prin organe reprezentative alese prin vot universal, egal, direct si secret. Importante dispozitii se refereau la dreptul statului in indrumarea si planificarea economiei nationale, la existenta micii proprietati si a proprietatii particulare, la revizuirea tuturor codurilor si legilor existente pentru a fi puse de acord cu prevederile Constitutiei.

In domeniul drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor, Constitutia recunoaste dreptul de a alege (de la varsta de 18 ani) si de a fi ales (de la varsta de 23 de ani), libertatea individuala, libertatea constiintei si libertatea religioasa, libertatea presei, a cuvantului, a intrunirilor, a mitingurilor, a cortegiilor si a manifestatiilor, secretul corespondentei, dreptul de asociere (daca scopul urmarit nu este indreptat "in contra ordinii democratice stabilite prin constitutie"). Munca a fost declarata factor de baza al vietii economice, constituind, in acelasi timp, o obligatie a fiecarui cetatean, iar dreptul la munca al tuturor cetatenilor trebuia asigurat in mod treptat de catre stat, prin organizarea si dezvoltarea planificata a economiei nationale[5]. Dreptul la odihna este asigurat prin reglementarea orelor de munca, prin concedii platite conform legii, prin organizarea de case de odihna, sanatorii, cluburi, parcuri, terenuri de sport, asezaminte special amenajate. Femeii i se recunosc drepturi egale cu barbatul, inclusiv dreptul la salariu egal in toate domeniile de activitate. In domeniul sanatatii publice, statul asigura ocrotirea sociala si asistenta medicala pentru boala, accidente si invaliditate survenite din munca, in timpul muncii sau in serviciul de aparare a patriei, precum si pentru batranete, atat salariatilor sai, cat si acelora ai intreprinderilor particulare, a caror contributie si drepturi se fixau prin lege. De asemenea, se prevedea obligatia statului de a asigura organizarea si dezvoltarea invatamantului primar obligatoriu si gratuit, prin burse de stat acordate elevilor si studentilor merituosi, prin organizarea si dezvoltarea invatamantului profesional si tehnic. In egala masura, statul incuraja si sprijinea dezvoltarea stiintei si artei, prin organizarea de institute de cercetari, biblioteci, edituri, teatre, muzee, conservatoare etc. Constitutia recunoaste dreptul tuturor nationalitatilor conlocuitoare de folosire a limbii materne in invatamantul de toate gradele, predarea limbii si literaturii romane fiind obligatorie in scolile de orice grad, precum si in administratie si justitie[6]. In circumscriptiile locuite si de populatie de alta nationalitate urmau a fi numiti functionari din sanul nationalitatii respective sau de alta nationalitate, dar care cunosteau limba populatiei locale. Pe langa aceste drepturi si libertati, Constitutia proclama datoria cetatenilor de a-si apara patria, serviciul militar fiind obligatoriu pentru toti cetatenii.

Constitutia din anul 1948 cuprindea Titlul II - "Structura social-economica", neintalnit in constitutiile anterioare ale Romaniei. Art. 5 indica existenta a trei categorii de proprietate:

• proprietatea statului;
• proprietatea organizatiilor cooperatiste;
• proprietatea particularilor, persoane fizice sau juridice.

De asemenea, art. 6 stipula ca "bogatiile de orice natura ale subsolului, zacamintele miniere, padurile, apele, izvoarele de energie naturala, caile de comunicatii ferate, rutiere, pe apa si pe mare, posta, telegraful, telefonul si radioul" apartin "statului ca bunuri comune ale poporului", precizandu-se ca urmeaza a se stabili prin lege modalitatile de trecere in proprietatea statului a bunurilor mai sus-mentionate care, la data intrarii in vigoare a Constitutiei, se aflau in proprietate privata. Proprietatea privata si dreptul de mostenire erau recunoscute si garantate prin lege, proprietatea particulara "agonisita prin munca si economisire" bucurandu-se de "o protectie speciala". Conform art. 9, "pamantul apartine celor ce-l muncesc", iar "statul protejeaza proprietatea taraneasca de munca", "incurajeaza si sprijina cooperatia sateasca", iar pentru ridicarea agriculturii, "statul poate crea intreprinderi agricole, proprietatea statului". Ca si constitutiile anterioare, Constitutia din anul 1948 prevede posibilitatea efectuarii de exproprieri "pentru cauza de utilitate publica pe baza unei legi si cu o dreapta despagubire stabilita de justitie". De asemenea, pentru a realiza fundamentul juridic al nationalizarii principalelor mijloace de productie, pe cale constitutionala[7], se prevede ca "atunci cand interesul general cere, mijloacele de productie, bancile si societatile de asigurare care sunt proprietate particulara a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni proprietatea statului, adica bun al poporului, in conditiile prevazute de lege" (art. 11). O alta noutate pe care o introduce Constitutia de la 1948, prin art. 15, este principiul indrumarii si planificarii economiei nationale in vederea "dezvoltarii puterii economice a tarii, asigurarii bunastarii poporului si garantarii independentei nationale".

Marea Adunare Nationala (M.A.N.) a fost declarata "organul suprem al puterii de stat" si unicul organ legislativ al tarii. Competentele sale sunt foarte intinse: alegerea prezidiului MAN, formarea guvernului, modificarea Constitutiei, stabilirea numarului, atributiilor si denumirii ministerelor si desfiintarea, contopirea sau noua denumire a celor existente, votarea bugetului statului, a incheierii exercitiilor bugetare, fixarea impozitelor si a modului lor de percepere; hotararea asupra problemelor pacii si razboiului, decizia privind consultarea poporului prin referendum, acordarea amnistiei.

MAN se alegea pe timp de 4 ani si se intrunea in sesiuni ordinare de cel putin doua ori pe an. MAN se considera dizolvata dupa expirarea termenului pentru care fusese aleasa, putandu-se "dizolva singura inainte de aceasta data"[8]. In caz de razboi, ea putea sa-si prelungeasca mandatul pe toata durata starii exceptionale.

Prezidiul MAN, ales cu jumatate plus unu din numarul total al deputatilor, raspundea pentru intreaga activitate fata de MAN, avand ca atributii: convocarea MAN in sesiuni ordinare si exraordinare, emiterea de decrete, imterpretarea legilor votate de MAN, exercitarea dreptului de gratiere si comutarea pedepselor, conferirea decoratiilor si a medaliilor, reprezentarea RPR in relatiile internationale, acreditarea si rechemarea reprezentantilor diplomatici, stabilirea gradelor militare, a rangurilor diplomatice si a titlurilor onorifice, la propunerea guvernului; numirea si confirmarea in functiile publice la propunerea ministrilor de resort sau a guvernului; ratificarea sau denuntarea tratatelor internationale, la propunerea guvernului; precum si "exercitarea oricarei atributii ce i se da prin lege"[9].

Initiativa legislativa apartine guvernului, precum si deputatilor, in numar de cel putin o cincime din numarul total al membrilor Adunarii.

Guvernul era "organul suprem executiv si administrativ al RPR", fiind responsabil de activitatea sa si dand seama de ea in fata MAN, iar in intervalul dintre sesiuni, in fata Prezidiului MAN. Guvernul era insarcinat cu conducerea administrativa a statului, avand urmatoarele atributii: coordonarea ministerelor de resort prin directive generale, dirijarea si planificarea economiei nationale, realizarea bugetului statului, asigurarea ordinii publice si securitatii statului, conducerea politicii generale a statului in domeniul relatiilor internationale, organizarea fortelor armate. Pentru anumite domenii de activitate, Guvernul putea organiza si conduce servicii speciale de orice fel, subordonate direct Consiliului de Ministri.

Ministrii erau imputerniciti sa dea "decizii obligatorii pentru toti cetatenii", insa Consiliul de Ministri trebuia sa controleze si sa supravegheze ca aceste decizii ministeriale sa nu contravina Constitutiei sau legilor. Prezidiul MAN putea anula deciziile Consiliului de Ministri, neconforme cu Constitutia sau cu legile.

Puterea judecatoreasca. Potrivit Constitutiei din anul 1948, instantele judecatoresti erau:

• judecatoriile populare;
• tribunalele;
• Curtea Suprema.

De asemenea, prin lege se puteau infiinta instante speciale pentru anumite ramuri de activitate.

Cu exceptia Curtii Supreme, la toate instantele, judecata se facea de catre asesori populari, afara de cazurile cand legea dispunea altfel.

Primul presedinte, presedintele si membrii Curtii Supreme, precum si procurorul general al RPR erau numiti de Prezidiul MAN, la propunerea guvernului.

Parchetul avea rolul de a veghea "la pedepsirea crimelor impotriva ordinii si libertatii democratice, a intereselor economice, a independentei nationale si a suveranitatii statului roman" (art. 96).

In ceea ce priveste organizarea administrativa, Constitutia din 1948 mentinea impartirea in comune, plasi, judete, dar preciza ca "prin lege se pot aduce modificari acestor impartiri" (art. 75). Organele locale ale puterii de stat erau Consiliile populare locale, alese pentru 4 ani prin vot universal, direct si secret. Atributiile lor constau in: indrumarea si conducerea activitatii economice, sociale si culturale locale, elaborarea si executarea planului economic si a bugetului local, administrarea bunurilor. Consiliile populare locale si comitetele executive locale (organele de directie si executie ale consiliilor populare locale) se gaseau in subordinea Consiliilor populare si a Comitetelor executive superioare, precum si a organelor administrative centrale de stat.

Constitutia din 1952

Constitutia din 1952 a consacrat consolidarea puterii democrat-populare, obiectivele lichidarii totale a contradictiei dintre caracterul socialist al puterii de stat si caracterul relatiilor de productie bazate pe proprietatea privata.

In capitolul introductiv, Constitutia proclama Romania "stat al oamenilor muncii de la orase si sate". Republica Populara Romana, cum se arata in continuare, "a luat nastere ca urmare a victoriei istorice a Uniunii Sovietice asupra fascismului german si a eliberarii Romaniei de catre glorioasa Armata Sovietica, eliberare care a dat putinta poporului muncitor, in frunte cu clasa muncitoare condusa de Partidul Comunist, sa doboare dictatura fascista, sa nimiceasca puterea claselor exploatatoare si sa faureasca statul de democratie populara, care corespunde pe deplin intereselor si nazuintelor maselor populare din Romania". Faurirea si intarirea statului democrat popular, "prietenia si alianta cu marea Uniune Sovietica" erau menite "sa asigure independenta, suveranitatea de stat, dezvoltarea si inflorirea Republicii Populare Romane". Politica externa "este o politica de aparare a pacii, de prietenie si alianta cu Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste si cu tarile cu democratie populara, o politica de pace si prietenie cu toate popoarele iubitoare de pace". Egalitatea intre minoritatile nationale se reflecta si in asigurarea autonomiei administrativ-teritoriale a populatiei maghiare din raioanele secuiesti. De asemenea, se arata ca politica statului era indreptata spre "lichidarea exploatarii omului de catre om si construirea socialismului".

Proiect: Conditiile de existenta ale rezolutiunii si rezilierii Proiect: Teste grila - test grila

Ca regim de stat, Constitutia proclama regimul democratiei populare, care "reprezinta puterea oamenilor muncii". Statul democrat-popular este o forma a dictaturii proletariatului, exercitata de partidul clasei muncitoare, printre functiile statului numarandu-se functia de reprimare in interiorul tarii a claselor doborate de la putere, functia de aparare a tarii impotriva agresiunii externe, functia economico-organizatorica si cea cultural-educativa. Pe baza acestor noi prevederi constitutionale a fost creat noul sistem socialist al organelor statului, iar inlocuirea aparatului de stat existent cu unul nou s-a realizat prin modificarile aduse legilor de organizare judecatoreasca si de organizare si functionare a Parchetului.

Marea Adunare Nationala (MAN) era organul suprem si unicul organ legiuitor al RPR. MAN este aleasa de cetatenii romani, pe circumsciptii electorale (cate un deputat la 40.000 de locuitori), pe timp de 4 ani. Ca atributii, MAN detine: alegerea Prezidiului MAN, formarea guvernului, modificarea Constitutiei, chestiunile privind razboiul si pacea, stabilirea planurilor economiei nationale, aprobarea bugetului de stat, a exercitiilor bugetare, stabilirea impozitelor si a veniturilor destinate bugetului statului, stabilirea numarului de ministere, denumirea, contopirea si desfiintarea de ministere, modificarea impartirii pe regiuni a teritoriului RPR, acordarea amnistiei, controlul general asupra aplicarii Constitutiei. Alegerile de deputati pentru MAN, cat si pentru sfaturile populare, se faceau prin vot universal, egal, direct si secret, dreptul de a alege apartinand tuturor cetatenilor care implinisera varsta de 18 ani, iar dreptul de a fi ales, tuturor cetatenilor cu varsta de peste 23 de ani impliniti, inclusiv femeile. Dreptul de a depune candidaturi era asigurat "organizatiilor Partidului Muncitoresc Roman, sindicatelor profesionale, cooperativelor, organizatiilor de tineret si altor organizatii de masa, precum si asociatiilor culturale" (art. 100).

Prezidiul MAN era compus din presedinte, doi vicepresedinti, un secretar si 15 membri si raspunde "cu toata activitatea" in fata MAN. In competenta sa intrau: convocarea in sesiuni a MAN, emiterea de decrete, interpretarea legilor in vigoare, hotararea asupra consultarii poporului prin referendum, anularea hotararilor si dispozitiilor guvernului cand acestea nu erau conforme legilor, conferirea decoratiilor, medaliilor si titlurilor onorifice, stabilirea gradelor militare, rangurilor diplomatice si altor titluri speciale, numirea si revocarea comandantului suprem al fortelor armate, declararea mobilizarii partiale sau generale, exercitarea dreptului de gratiere si comutare a pedepselor, ratificarea si denuntarea tratatelor internationale ale Romaniei, acreditarea si rechemarea reprezentantilor diplomatici ai statelor straine, acreditati pe langa Prezidiu; proclamarea starii exceptionale. In intervalul dintre sesiunie MAN, Prezidiul avea atributia de a revoca din functii si de a numi ministrii, la propunerea primului ministru si cu aprobarea ulterioara a MAN, de a declara starea de razboi in cazul unei agresiuni indreptate impotriva Romaniei sau impotriva altui stat, fata de care Romania avea obligatii decurgand din tratate internationale.

Prezidiul Marii Adunari Nationale a fost transformat prin Legea 1/1961 in Consiliu de Stat, noul organ suprem al puterii de stat cu activitate permanenta si subordonat Marii Adunari Nationale.

Consiliul de Ministri era "organul suprem executiv si de dispozitie al puterii de stat a RPR", constituit de catre MAN.

Guvernul, potrivit Legii nr. 1 din 1957, era alcatuit din presedinte, vicepresedinti, ministri, presedintele Comitetului de Stat al Planificarii si presedintele Comisiei Controlului de Stat. Guvernul emite hotarari si dispozitii in vederea aplicarii legilor si controlarii executiei acestora. El era raspunzator si dadea socoteala de activitatea sa in fata MAN, iar in intervalul dintre sesiuni, in fata Prezidiului MAN.

Puterea judecatoreasca. Potrivit Constitutiei, "justitia se infaptuieste de catre Tribunalul Suprem al RPR, tribunalele regionale si tribunalele populare, precum si de catre instantele judecatoresti speciale, infiintate prin lege" (art. 64). Tribunalele aveau sarcina de a apara "regimul de democratie populara si cuceririle poporului muncitor", de a asigura "legalitatea populara, proprietatea obsteasca si drepturile cetatenilor" (art. 65). Tribunalul Suprem era ales de MAN pe termen de 5 ani. La judecarea proceselor participau, la toate instantele, asesorii populari, cu exceptia cazurilor in care legea dispunea altfel. Procedura se desfasura in limba romana, iar in regiunile si raioanele locuite si de populatie de alta nationalitate, se asigura folosirea limbii materne a acelei populatii.

Procurorul general era numit de MAN pe un termen de 5 ani, avand sarcina de a exercita "supravegherea superioara" a respectarii legilor de catre ministere si celelalte organe centrale, de catre organele locale ale puterii si administratiei de stat, precum si de catre functionari si de catre ceilalti cetateni. El raspundea fata de MAN, iar in intervalul dintre sesiuni, fata de Prezidiul MAN si fata de Consiliul de Ministri.

Organizarea judecatoreasca si Procuratura a cunoscut o noua reglementare prin Legea nr. 5 din 19 iunie 1952. Au fost create Arbitrajul de Stat (Legea nr. 5/1954), Notariatul de Stat (Decretul nr. 377/1960) si organe jurisdictionale obstesti: comisiile pentru solutionarea litigiilor de munca si consiliile de judecata tovaraseasca.

In ceea ce priveste impartirea administrativ-teritoriala, art. 18[10] din Constitutie, stabileste urmatoarele regiuni: Bacau, Baia Mare, Bucuresti, Cluj, Constanta, Craiova, Galati, Hunedoara, Iasi, Oradea, Pitesti, Ploiesti, Stalin, Suceava, Timisoara, Regiunea Autonoma Maghiara. Prin art. 19[11], 20 si 21 a fost creata Regiunea Autonoma Maghiara, "formata din teritoriul locuit de populatia compacta maghiara secuiasca care are conducere administrativa autonoma, aleasa de populatia Regiunii Autonome", pe teritoriul careia erau obligatorii legile Romaniei, hotararile si dispozitiile organelor centrale ale statului. Regulamentul acestei regiuni era elaborat de organul local al puterii, fiind supus spre aprobarea MAN.

Legea nr. 17/1949 a reglementat organizarea si functionarea Sfaturilor Populare si Comitetelor lor executive, inlocuita, ulterior, prin Legea nr. 6/1956. Sfaturile populare erau organele locale ale puterii de stat in regiuni, raioane, orase si comune. Alcatuite din deputati alesi pe timp de 2 ani, ele aveau atributia de a "indruma munca organelor administrative subordonate lor", de a "conduce activitatea locala pe taram economic si cultural", de a "asigura mentinerea ordinii publice, respectarea legilor si ocrotirea drepturilor cetatenilor", de a intocmi bugetul local. Sfaturile populare luau hotarari si dadeau dispozitii in limitele drepturilor ce le erau acordate prin lege. Comitetele executive, alese de deputatii sfaturilor populare, reprezentau organele executive si de dispozitie ale sfaturilor populare. Ele raspundeau in fata sfatului popular care le alesese, cat si in fata comitetului executiv al sfatului popular imediat superior.

Constitutia din 1952 prevedea drepturile si indatoririle fundamentale ale cetatenilor axate pe coordonata majora a egalitatii tuturor cetatenilor, fara deosebire de sex, nationalitate, rasa, religie sau grad de cultura in toate domeniile vietii economice, politice si culturale. Mai mult decat atat, orice manifestari de sovinism, ura de rasa, ura nationala sau propaganda nationalista sovina erau pedepsite prin lege. De asemenea, era proclamata egalitatea femeii cu barbatul in toate domeniile de activitate - economic, politic, de stat si cultural -, concretizata intr-o serie de prevederi referitoare la ocrotirea casatoriei si familiei, apararea intereselor mamei si copilului, organizarea de maternitati, crese si camine de copii, dreptul la salariu, dreptul la odihna, asigurare sociala si invatamant in conditii egale cu barbatul. Constitutia recunoaste libertatea de constiinta a cetatenilor, libertatea cuvantului, a presei, a intrunirilor si mitingurilor, a cortegiilor si a demonstratiilor, folosirea libera a limbii materne, inviolabilitatea persoanei, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondentei etc. In practica, insa, drepturile si libertatile cetatenesti au fost incalcate, savarsindu-se mari abuzuri.

Munca este proclamata "o datorie si o chestiune de onoare pentru fiecare cetatean capabil de munca", dupa principiile "cine nu munceste, nu mananca" si "de la fiecare dupa capacitatile sale, fiecaruia dupa munca sa"[12]. Dreptul la munca este garantat de catre stat, in conditiile dezvoltarii sectorului socialist al economiei nationale. Dreptul la odihna este asigurat prin stabilirea zilei de munca de 8 ore, a concediilor anuale platite, prin punerea la dispozitia angajatilor a caselor de odihna, sanatoriilor si institutiilor de cultura. Dreptul la asigurarea medicala in caz de boala sau incapacitate de munca se realizeaza prin "asistenta medicala gratutita acordata celor ce muncesc". In ceea ce priveste dreptul la invatatura, acesta era garantat prin organizarea si dezvoltarea invatamantului de stat elementar general, obligatoriu si gratuit, prin sistemul burselor de stat acordate elevilor si studentilor merituosi din institutiile invatamantului superior, mediu si elementar, prin organizarea invatamantului profesional gratuit pentru cei ce muncesc.

In exercitarea dreptului lor de asociere, Constitutia prevedea ca "cetatenii cei mai activi si mai constienti din randul clasei muncitoare si din randurile celorlalte paturi de oameni ai muncii se unesc in Partidul Muncitoresc Roman, detasamentul de avangarda al oamenilor muncii, in lupta pentru intarirea si dezvoltarea regimului de democratie populara si pentru construirea societatii socialiste" (art. 86 alin. 3). Totodata, Partidul Muncitoresc Roman este proclamat "forta conducatoare atat a organizatiilor celor ce muncesc, cat si a organelor si institutiilor de stat", in jurul lui strangandu-se laolalta "toate organizatiile celor ce muncesc din RPR"[13].

In afara de aceste drepturi, cetatenilor le reveneau, conform Constitutiei, si anumite indatoriri: obligatia de a respecta Constitutia si legile statului de democratie populara, de a pazi, intari si dezvolta "proprietatea obsteasca socialista", de a respecta disciplina muncii si de a cotribui activ "la intarirea regimului de democratie populara si la propasirea economica si culturala a tarii".

Constitutia a statuat existenta celor trei sectoare in economia nationala: sectorul socialist, sectorul micii productii de marfuri si sectorul particular-capitalist.

Proprietatea socialista "are fie forma proprietatii de stat (bun comun al poporului), fie forma proprietatii cooperatist-colectiviste (proprietatea gospodariilor agricole colective sau a organizatiilor cooperatiste)"[14]. Conform art. 6 alin. 3, "formatiunea socialista, careia ii apartine rolul conducator in economia nationala a RPR, constituie baza dezvoltarii tarii pe calea socialismului". Rezultatele nationalizarilor din anii 1948-1950, care au urmat celei din iunie 1948, sunt consacrate prin art. 7: "Bogatiile de orice natura ale subsolului, fabricile, uzinele si minele, apele, izvoarele de energie naturala, caile de comunicatie de orice fel, transportul feroviar, fluvial, maritim si aerian, bancile, posta, telegraful, telefonul, radioul, mijloacele de tipar, cinematografia si teatrul, gospodariile agricole de stat, statiunile de masini si tractoare, intreprinderile comunale si partea nationalizata a fondului de locuinte de la orase constituie proprietatea de stat, bun comun al poporului".

Proprietatea cooperatista era o proprietate colectiva, care cuprindea: "inventarul viu si mort al gospodariilor agricole colective si al cooperativelor, productia realizata de ele, cat si toate intreprinderile si constructiile ce le apartin reprezinta proprietatea obsteasca a gospodariilor agricole colective si a cooperativelor"[15]. Taranii membri ai gospodariilor agricole colective detineau dreptul de a avea in folosinta personala un lot de pamant pe langa casa si in proprietate personala gospodaria de pe acest lot, casa de locuit, animale productive, pasari, inventar agricol marunt in conformitate cu statutul gospodariei agricole colective.

Mica productie de marfuri cuprindea "gospodariile taranesti mici si mijlocii, care posedau proprietate particulara asupra pamantului, bazata pe munca proprie a producatorului, ca si atelierele meseriasilor care nu exploateaza munca altora" (art. 10).

Proprietatea privat-capitalista cuprindea "gospodariile chiaburesti, intreprinderile comerciale particulare, micile intreprinderi industriale nenationalizate, bazate pe exploatarea muncii salariate", statul realizand "in mod consecvent politica de ingradire si eliminare a elementelor capitaliste" (art. 11).

Dreptul de proprietate personala avea ca obiect veniturile si economiile provenite din munca, casa de locuit si gospodaria auxiliara de pe langa casa, obiectele casnice si de uz personal, cat si dreptul de mostenire asupra proprietatii personale a cetatenilor.

Preponderenta proprietatii de stat avea ca scop dezvoltarea vietii economice a Romaniei "pe baza planului de stat al economiei nationale, in interesul construirii socialismului". Comertul exterior era monopol de stat.

Legislatia agrara. Nationalizarea si colectivizarea

Preluarea puterii politice, in martie 1945, a pus Partidul Comunist din Romania in fata a doua variante, dintre care una cu consecinte negative pentru viitorul sau:

a)   declansarea de la inceput a luptei impotriva proprietarilor de pamant si detinatorilor de capital, ceea ce ar fi desconspirat principiile totalitare, lipsindu-l de aderenti, aliati si simpatizanti, de masa de manevra.

b)   asigurarea proprietarilor prin promisiuni si lozinci demagogice, precum si prin initiative legislative de scurta durata, pentru a linisti o parte a burgheziei si a da taranimii sentimentul de a se crede in siguranta. Comunistii romani, ca de altfel si cei sovietici, la inceputurile functionarii statului socialist, au ales varianta a doua, dand dovada ca invatasera lectia soptita din perioada interbelica si strigata si argumentata cu "pumnul in masa" de consilierii si liderii statului sovietic-imperialist in etapa postbelica. Liderii comunisti s-au lansat in promisiuni, infirmand zvonurile privitoare la o posibila colectivizare, desi expropierea si socializarea pamantului fusese anuntata in programul partidului adoptat la Congresul de constituire din 1921, la Congresul al V-lea din decembrie 1931, in diferite circulare, brosuri si ziare de partid din perioada interbelica.

Un pas hotarator si totodata revelator in aflarea intentiilor partidului si statului comunist l-a reprezentat Constitutia din 13 aplilie 1948, promulgata prin Decretul nr. 729. Articolul 11 al acesteia, a prevazut "ca mijloacele de productie, bancile si societatile de asigurare pot deveni proprietatea statului cand interesul general o cere"[16], iar articolul 15 a statuat "planificarea economiei nationale"[17]. Ca urmare a acestor prevederi, la 11 iunie 1948 s-au nationalizat principalele intreprinderi industriale, miniere, bancare, de asigurari si de transport, la 2 iulie 1948 s-a infiintat Comitetul de Stat al Planificarii, la 2 martie 1949 s-a expropiat si restul de 50 ha lasate fostilor mosieri prin reforma agrara din 1945, "lichidandu-se mosierimea din punct de vedere economic, social si politic", la 3-5 martie 1949 s-a hotarat "transformarea socialista a agriculturii", la 20 aprilie 1950 s-a nationalizat o mare parte a cladirilor si locuintelor, la 20 ianuarie 1952 s-a facut o noua reforma monetara pentru confiscarea ultimelor rezerve in numerar ale populatiei[18].

Legislatia agrara din acesti ani a reliefat obiectivele politicii partidului si statului comunist:

controlul total al statului in problemele agriculturii, prin interventia constanta in dirijarea productiei particulare, a circulatiei si desfacerii productei;

infaptuirea economiei "socialiste unitare", prin aplicarea expropierii si comasarii asupra fondului funciar in cadrul procesului de formare a sectorului de stat si a procesului de colectivizare;

introducerea supercentralismului economic prin preluarea de catre stat a tuturor parghiilor economice, in cadrul planificarii riguroase si constante a productiei agrare si a desfacerii ei;

justificarea aplicarii politicii represive a statului si cadrul legislativ adecvat pentru "desfasurarea luptei de clasa";

putinta de a cere legal muncitorului sa depaseasca toate normele, fara remuneratie adecvata - conform "intrecerii socialiste" - si a pretinde producatorului agricol sa predea statului cea mai mare parte a produsului sau, fara plata sau cu o plata simbolica, in conformitate cu dictonul "ce este al tau este al tuturor".

Colectivizarea a fost impusa prin: constrangere economica permanenta - cote aberante asupra produselor si impozite in natura si bani; preturi derizorii platite de catre stat; represiune directa - arestari, procese publice, internari in lagare si confiscari repetate; violenta fizica - indeosebi batai; urmarirea familiilor celor ce nu voiau sa intre in "colectiva"; presiune politica sistematica si continua, prin zeci de mii de "propagandisti" si prin mass-media. In acest fel, rezistenta materiala si morala a familiei taranesti a fost an de an slabita si zdruncinata pana cand proprietarul pamantului a fost silit sa semneze ca doneaza "de buna voie" pamantul si inventarul sau.

Suportul juridic al politicii agrare din anii 1949-1953 a fost dat, in primul rand, de o serie de acte normative (peste 200 de legi, decrete, hotarari ale Consiliului de Ministri, decizii ministeriale, jurnale ale Consiliului de Ministri, decizii ale Comisiei de redresare economica si stabilizare monetara, decizii ale Confederatiei Generale a Muncii) cu caracter organizatoric privind functionarea Ministerului Agriculturii a grupelor de intrajutorare, a tarlalizarii, a asociatiilor simple anuale, a TOZ-urilor[19], GAC-urilor, GAS-urilor, SMT-urilor, privind rolul sindicatelor agricole, organizatiilor de partid, de tineret, de femei, a Sfaturilor Populare si a Statului in general, a cuantumului de investitii si dotari etc. Unele dintre aceste acte juridice au fost de o mare importanta, deoarece aplicarea lor a adus modificari esentiale in structura sociala, in structura proprietatii, in structura productiei, in viata satului romanesc. O caracteristica a acestor pachete de legi si decrete a constat in faptul ca ele au legiferat un lucru deja implinit. Comunistii romani au aplicat "tehnica faptului implinit". Multe legi si decrete, in loc sa prefateze si sa creeze cadrul juridic necesar infaptuirilor, au fost promulgate, dupa cateva luni, cand deja obiectul legii functiona.

Decretul 33/22 mai 1948[20] prin care s-a infiintat Administratia Fermelor de Stat si a Statiunilor de Masini a insemnat, de fapt, doar o schimbare de titulatura, intrucat inca din 1945 au fost infiintate fermele de stat si statiunile de inchiriere a masinilor agricole, iar prin Decretul - Lege nr. 939/27 noiembrie 1946 a luat fiinta Regia Autonoma a Exploatarilor Agricole, Zootehnice, a Industriilor Agricole si Masinilor (R.E.A.Z.I.M.-ul), prin unirea fermelor de stat cu centrele de inchiriat masini agricole[21].

In 2 iulie 1948, prin Decretul 119 s-a infiintat Comisiunea de stat a planificarii[22], in scopul intocmirii "planului general al comisiei nationale". Aceasta Comisie a preluat atributiile Consiliului Superior al Economiei Nationale, ce fusese infiintat in 26 noiembrie 1945 sub presedentia lui Gh. Gheorghiu-Dej[23].

Controlul statului asupra activitatii agricole de la sate, existent inca de la sfarsitul anului 1945, a fost astfel recunoscut, supercentralizarea economica devenind un principiu al politicii comuniste romanesti preluat cu intregul ambalaj de la superstatul din rasarit.

Plenara din 3-5 martie 1949 a declansat campania de colectivizare. In raportul sau, Dej a vorbit de existenta unor gospodarii colective, care se constituisera, datorita, "liberei hotarari" a taranilor, dorintei lor de a urma "exemplul Uniunii Sovietice"[24]. La data tinerii acestei plenare, coordonatele sectorului socialist din agricultura erau deja stabilite.

In 5-6 iulie 1949, Comisia Agrara a C.C. al PMR a stabilit primul statut model al GAC[25], iar Decretul 319 din 1 august acelasi an[26] a legiferat infiintarea gospodariilor colective. Conform Decretului 319/1949, GAC-urile s-au infiintat la propunerea Ministerului Agriculturii, care a inclus si o avizare cu caracter agrotehnic. Alegerea locului si data infiintarii s-au datorat insa ratiunilor politice, asa cum o dovedesc instructiunile trimise prin reteaua Directiei Generale a Securitatii Poporului, care fixau baremurile pentru obtinerea avizului din partea Comitetului Central.

La 24 iulie 1949 s-au inaugurat primele gospodarii agricole colective, asocieri de tip colhoz care se bucurau de facilitati si privilegii, pentru a demonstra "superioritatea agriculturii socialiste". De la acea data, timp de peste un deceniu a fost declansata o metodica si sustinuta campanie de colectivizare, forma mascata de confiscare a pamantului ce se afla in proprietatea taranimii. Actiunea a constituit un razboi impotriva majoritatii societatii formate din proprietari agricoli mici si mijlocii, o calamitate ce s-a desfasurat in etape si pe multiple planuri. In baza luptei de clasa, dogma calauzitoare a partidului unic, in prima faza a colectivizarii, taranimea saraca a fost instigata impotriva aceleia mai instarite (chiaburii si mijlocasii), dupa ce initial fusese directionata contra marii proprietati. Satul a devenit aria predilecta a luptei de clasa din care evadarea catre necunoscutul oras era o "binefacere". Asupra locuitorilor mai instariti si productivi au fost impuse cote exagerate, iar apoi, din cauza neputintei de a le indeplini, confiscari de bunuri, persecutii asupra membrilor familiei fara discernamant, arestari si inchisori. Majoritatea taranimii mijlocii a devenit, astfel, obiectul unor solicitudini speciale. Mijloacele persuasiv demagogice au fost combinate cu santaj, presiuni si arestari. 24 de ore din 24, satele au fost supuse campaniei de "lamurire" de catre zeci si sute de mii de activisti recrutati si indoctrinati dintre muncitorii din fabrici, tarani "devotati" si intelectuali "increzatori" si "docili". Actiunea de dezmostenire violenta a taranimii a fost prezentata sub forma trucata a renuntarii benevole la patrimoniul agricol, inclusiv cel primit prin reforma din martie 1945, initiata de PCR.

Prin H.C.M. nr. 99/1952 s-a stabilit statutul model al intovarasirilor agricole de tarani de tip TOZ, deci forma legala de functionare a acestor asociatii simple cooperatiste. Din 1947 pana in 1952, hotararile partidului au tinut loc de legi, intovarasirile functionand in afara cadrului legal.

Din grupa normativelor organizatorice au facut parte si legile, decretele, H.C.M.-urile, deciziile ministeriale privitoare la constituirea bazei tehnico-materiale a structurilor colectiviste. Baza tehnica-materiala a fost promisa cu mult zgomot prin toate canalele propagandistice. Dar intre promisiune si realitate a fost o mare diferenta. In etapa 1949-1953, au lipsit utilajele agricole, au lipsit sediile, in general a lipsit baza materiala. Aceasta deficienta s-a reflectat negativ asupra productiei, in primul rand. Extensia sectorului socialist a beneficiat insa, de cateva conditii favorabile.

Din legislatia speciala privind organizarea gospodariilor agricole colective se cuvine a fi retinute urmatoarele aspecte:

a. Prin Decretul nr. 82/1949 au confiscate toate proprietatile de 50 ha si peste, ramase in urma reformei agrare din martie 1945. Decretul era cuprins in urmatoarea formulare a liderului P.M.R., tot la Plenara din 3-5 martie 1949: "Statul a luat de curand masuri de lichidare completa a resturilor propietatilor mosieresti";

b. "Donatii" de pamant au fost facute prin constrangere, inclusiv amenintarea cu eliminarea din scoala a copiilor celor ce nu s-ar supune prevederilor Decretului nr. 308 din 1 februarie 1953;

c. Impozitul agricol si cotele au constituit instrumentele cele mai dure pentru distrugerea gospodariilor individuale. Constrangerile exercitate de organele administrative erau dublate de preturile simbolice platite de stat (preturi ce echivalau cu o confiscare);

d. In caz de neindeplinire a impozitului si cotelor, urma condamnarea celui "datornic", insotita, nu o data, de confiscarea averii.

In 27 iulie 1951 s-a stabilit cadrul legal pentru confiscarea bunurilor persoanelor deportate sau arestate, fara mostenitori sau fara stapan, precum si a unor bunuri care nu mai foloseau institutiilor bugetare, prin Decretul 111[27]. S-a trecut, astfel, la confiscarea bunurilor parasite de familiile celor deportati sau arestati in cursul colectivizarii, "bunuri de orice fel parasite timp de un an de zile de catre titularii lor", bunuri fara stapan, precum si cele considrate abandonate prin efectul unor legi sau decrete. Instructiunile (Decizia nr. 6491/1951)[28], care au insotit acest decret, incadrau in bunuri confiscate si pe acelea care erau prevazute prin art. 16 al Decretului nr. 1983/1949, pe acelea prevazute in art. 18 din Decretul nr. 125/1948 (abrogat prin Decretul nr. 33/1952) etc., pe acelea provenite din succesiune fara mostenitori conform art. 5 alin. 2 din Legea nr. 6/1949 si Decretul nr. 88/1951 (art. 1 alin c). Decizia nr. 6491/1951, mergand in detaliu, fixa obligatiile detinatorilor de bunuri, modul de valorificare si repartizare a bunurilor confiscate, competenta comisiilor de evaluare si repartizare, modul de evaluare, competenta si obligatiile organelor financiare, sanctiunile etc. Reglementarea situatiei juridice a unor terenuri trecute in proprietatea statului pe baza Decretului nr. 111/1951 s-a facut tarziu, prin Decretul nr. 1/1957[29].

Decretul nr. 111/1951 a creat o noua categorie, cea a "absenteistilor". Terenul confiscat acestora in anii 1951-1953 s-a ridicat la suprafata de 25.506 ha teren agricol, din care 6.016 ha in 1951, 10.175 ha in 1952, 9.315 ha in 1953.

Legile privitoare la proprietatea colectivista au continuat si dupa aprilie 1962, cand procesul de distrugere a individualitatii a fost oficial etichetat terminat.

Scopul urmarit in toata etapa colectivizarii a fost axat pe controlul asupra resurselor din mediul rural, centralizarea puterii in satele tarii, dezbinarea, exploatarea resurselor colectivizate si nationalizate, crearea unui segment de conducatori total supusi regimului comunist, crearea proprietatii socialiste. Toate acestea au determinat distrugerea proprietatii particulare si implicit o noua structura si o masiva depopulare a unor zone intregi.

Legislatia penala

Frica puterii de miscarile populare a dus in toti anii etapei 1949-1962 la exigenta unei retele de putere cat mai putin permeabile pentru delicte, precum si la principiul unei pedepse sistematice, menite sa provoace teama si supunere. Tehnic, functia represiunii continue a fost asumata de securitate, de sistemul penitenciar, de corpul magistratilor aservit regimului si obligatoriu inregimentat partidului, puternic sustinuta si "acoperita" de legislatia comunista.

Evolutia puterii penale nu a cunoscut nici un moment de "clementa" pentru proprietatea individuala, pentru taranul care a incercat sa-si apere proprietatea. Ea a antrenat o mutatie in forta a principiilor si practicilor politico-juridice, reusind sa preia integral legislatia stalinista care isi dovedise brutalitatea si forta de constrangere in anii '20 si '30 cu "natiunea sovietica".

Sustragerea si nepredarea cotelor de catre tarani devenind un fenomen de masa, prevederile Decretului nr. 183/1949 si a Decretului nr. 33/1950 nu au fost suficiente. Astfel a fost promulgat Decretul 131/1952[30] din 18 iunie care a inasprit sanctiunile. Neachitarea obligatiilor trecute in somatie a dat dreptul la ridicarea datornicilor pe cale administrativa, anchetarea lor si chiar detentia, fara vreo incuviintare speciala sau prealabila din partea organelor judecatoresti (art. 2). Asa se explica de ce in anii 1952-1955 au existat multi detinuti din satele tarii, nejudecati, fara proces.

Tot pe linia inaspririi represiunii si constrangerii pe cale juridica se inscrie si Decretul 202/1953[31], care a abrogat Decretul 183/1949 si Decretul 199/1950. Pastrand sanctiunile din decretele abrogate, Decretul nr. 202/1953 a introdus sanctiuni noi, precum si sanctiunile preluate din Decretul nr. 111/1951 si Decretul nr. 405/1949. In toate "infractiunile pedepsite prin decret, instantele vor pronunta si confiscarea totala a averii condamnatilor" (art. 4). Instigatorii, complicii, favorizatorii si tainuitorii "se sanctioneaza cu pedepsele prevazute in decret pentru autori" (art. 5). Actele de pregatire si tentativa se pedepsesc, ca si "infractiunile consumate, iar nedenuntarea unei infractiuni ce se incadra in decret se pedepseste cu temnita grea de la 3 la 10 ani (art. 6). Daca instanta constata ca exista circumstante atenuante, in locul pedepsei cu moartea "se va aplica munca silnica pe viata sau pe timp nemarginit (art. 7)". Faptele ce intrau sub incidenta Decretului nr. 202/1953 se judecau de catre tribunalele militare (art. 9).

In anii 1957-1959, Partidul Comunist a accentuat actele de reprimare, aplicand articolul 209 Cod Penal. Acesta a transformat instantele de judecata in mecanisme de eliminare a ultimelor insule de opozitie in lumea satului romanesc. Dupa modelul stalinist, incepand cu 1957, vanatoarea de opozanti a gasit in articolul 209 Cod penal argumentul politic al represiunii. Proprietarii de pamant, care au manifestat ezitari fata de intrarea in gospodariile agricole colective sau care au dorit sa scape de "binefacerile" colhozului, au fost trimisi in fata tribunalelor militare, de unde au luat drumul inchisorilor pentru lungi termene de detentie, multi dintre ei chiar muncind in inchisori. Sub eticheta de "uneltire contra ordinei sociale" au fost asezate sub incidenta legii pana si simplele gesturi de dezaprobare, maruntele observatii facute la necaz, iesirile malitioase sau simple vorbe adresate vecinului intr-un moment de deruta ori chiar unele anecdote cu talc politic.

Furtul, confiscarea sau expropierea proprietatii au avut suportul necesar asigurat de "legislatia revolutionara". Termenul preponderent in practica juridica a fost "agitatie impotriva ordinii sociale", pentru care tribunalele au dat, conform art. 209, pct. 2, lit. a, pedepse intre 3 si 10 ani[32]. De regula, completul de judecata a hotarat si confiscarea averii, considerand aproape orice atitudine ostila gospodariei agricole colective, ca fiind de o gravitate deosebita[33].

Legislatia anilor 1959-1962 a sustinut si a impulsionat "ascutisul luptei de clasa, iar atata timp cat clasele exploatatoare n-au fost complet lichidate, lupta de clasa este lege a dezvoltarii societatii noastre"[34]. Apelul la politica de lichidare a fost reinoit de fiecare data chiar si dupa 30 martie 1959, data la care a aparut Decretul nr.115/1959 privitor la lichidarea ramasitelor oricaror forme de "exploatare a omului de catre om" in agricultura.

Pe fondul destinderii in politica agrara est-europeana, art. 209 din Codul penal a fost revalorificat. Incepand cu 1957, proprietarii de pamant au raspuns penal "nu pentru nerespectarea planului de cultura sau a termenelor de recoltare si predare a cotelor, ci datorita inaderentei lor la modelul colectivist, un delict de opinie explicit sau, in cele mai multe cazuri, doar banuit"[35]. Impactul acestei modificari a fost serios si cu efecte de durata in satul romanesc. Obedienta fata de implantul ideologic si economic a constituit criteriul dupa care s-au facut promovarile si s-a asigurat "linistea" familiei. Act de nesupunere, de razvratire fata de ordinea sociala, fata de regimul totalitar comunist a fost pana si controlarea verbala a sistemului colhoznic. Simpla colportare de zvonuri, discutiile intamplatoare cu nota de negare a valorilor "agriculturii socialiste", lecturile sau observatiile adresate presedintelui de sfat popular, de CAP sau secretarului BOB, instructorului PMR raional, inspectorului financiar etc. considerate ambigue au fost considerate crime impotriva partidului si statului. Corpul judecatoresc si cel de cercetare penala au folosit cu duritate abstractizarea termenilor si inflatia sensurilor ideologice. In acesti ani, termenul preponderent in politica juridica a fost, "negatia impotriva ordinii sociale", pentru care tribunalele au dat, conform articolului 209, pct. 2, lit. a, pedepse intre 3 si 10 ani. In majoritatea cazurilor, urmarindu-se si sporirea patrimoniului unitatilor colectiviste si de stat, instantele au hotarat confiscarea averii, invocand "deosebita gravitate a faptelor". Acceptarea sau refuzul modelului stalinist de "agricultura socialista" a constituit etalonul si dimensiunea dupa care au fost clasificate faptele. Interpretarea exclusiv politica a fost ridicata la rang de principiu in noua morala ce prin forta se dorea instaurata.

La17 februarie 1958 a fost adoptat si Decretul nr. 89/1958 care, in art. 1, arata ca "persoanele care, prin faptele sau manifestarile lor, primejduiesc sau incearca sa primejduiasca ordinea in stat" vor fi internate in "locuri de munca", pentru ca mai apoi, HCM nr. 282/1958 sa prevada durata internarii in coloniile de munca intre 2 si 6 ani[36].

Un statut aparte, pe tot parcursul colectivizarii, au avut cei care au facut, pana in 1947, politica liberala, taranista sau legionara. Ei au fost in permanenta sub observatie, iar atunci cand au fost banuiti sau cand au avut loc evenimente ostile institutiilor si unitatilor comuniste, au fost facuti vinovati fara sa se mai faca o cercetare prealabila.

Spirala actelor de reprimare a fost, in toti anii 1949-1962, o dovada a faptului ca "Justitia Populara" era vigilenta cu cei ce nu doreau "binele si fericirea taranimii, elita clasei muncitoare in faurirea societatii socialiste".

Justitia populara sau "legislatia violentei"

Comunistii romani, inspirandu-se din "activitatea revolutionara" a regimului sovietic, au folosit "zelul" presedintilor si secretarilor de sfat popular, al secretarilor de organizatii de baza, al colectorilor, al activistilor P.M.R., al militiei si securitatii, impotriva "recalcitrantilor si rebelilor" din lumea satului. Actiunea acestora ar fi avut o eficienta sporadica, ar fi fost condamnata, daca nu ar fi existat protectia legii. Zecile si sutele de legi, H.C.M-uri, decrete, dispozitii au dat "legitimitate" agresiunilor fizice si morale, descinderilor si confiscarilor, tuturor brutalitatilor, au conferit tortionarilor solidaritate in comiterea abuzurilor, titlul de aparatori ai ordinii sociale, iar mai tarziu absolvirea de vina. Legile regimului au constituit suportul violentei, iar justitia populara, pana in iunie 1952, si apoi "tribunalul popular" avand intr-o mana legile speciale, iar in cealalta mana invataturile partidului, a fost complice la sangeroasa represiune asupra taranimii. Bazata pe lupta de clasa, "justitia populara", o adevarata "legislatie a violentei", impreuna cu impozitele si cotele, a constituit unul din instrumentele cele mai eficiente pentru a frange definitiv rezistenta taranimii si a o convinge sa intre in colhoz.

Presa subordonata partidului, a sprijinit, fara rezerva, toate abuzurile comise in spiritul si litera legislatiei socialiste. Ba mai mult, presa a anticipat condamnarile pe care instantele de judecata - tribunalele militare sau "tribunale ale poporului" - urmau sa le pronunte.

In vederea lichidarii proprietatii particulare a pamantului si a dusmanului de clasa din satul romanesc, a rezistentei taranimii fata de colectivizare, in mana justitiei populare s-a aflat instrumentul represiv reprezentat de legislatia speciala privitoare la nerespectarea planului de stat, neindeplinirii predarii cotelor, achizitiilor si colectarilor, la sabotajul economic. Marele beneficiar al acestei legislatii speciale a fost sectorul socialist, iar victima, producatorul particular in general si "chiaburul" in special.

In 15 ianuarie 1949[37] a aparut Legea nr. 16/1949 privind sanctionarea unor crime care "primejduiesc securitatea statului si propasirea economiei nationale" care pedepsea cu moartea "darea de foc sau distrugerea in orice mod a produselor industriale, agricole sau a padurilor".

Decretul 183/1949[38] a constituit instrumentul preferat al justitiei populare in lupta impotriva producatorilor particulari. El a venit dupa D.M. 547 din 6 aprilie[39], care instituise regimul supravegherii muncilor agricole. Decretul 183/1949 a deplasat perimetrul infractional din zona desfacerii si a consumului in aceea a productiei. Nerespectarea Planului de Stat a constituit de acum incolo o actiune dusmanoasa impotriva regimului comunist. In art. 1 se specifica: "Pentru a asigura dezvoltarea economiei nationale in sectorul de stat, cooperatist sau particular, precum si executarea Planului de Stat si buna gospodarire a bunurilor statului se vor pedepsi faptele care urmaresc sau care pot avea ca urmare stanjenirea eforturilor oamenilor muncii pentru construirea economiei socialiste in Pepublica Populara Romana". Conform decretului, "nerespectarea deciziilor luate de Consiliul de Ministri, ministere, de organele locale ale puterii de stat, cu privire la executarea Planului de Stat (art. 2 lit. a) se pedepsea cu inchisoarea corectionala de la 1 la 12 ani si amenda de la 10.000 lei la 100.000 lei. Nu se acorda suspendarea pedepsei, iar tentativa se pedepsea ca si infractiunea consumata. De asemenea, "dosirea, distrugerea ori denaturarea produselor sau marfurilor" se pedepsea cu munca silnica de la 5 la 15 ani si amenda de la 50.000 lei la 200.000 lei (art. 2 lit. d).

Nepredarea de cote sau neachitarea impozitului agricol se pedepsesc, conform Decretului nr. 1983/1949, cu inchisoarea corectionala de la 2 la 12 ani si cu predarea integrala a cotelor si impozitului.

Cu toate ca Decretul nr. 183/1949 a limitat masura confiscarii la "bunurile care au servit sau au fost destinate sa serveasca la savarsirea unei infractiuni prevazute in decretul de fata" (art. 12), masura de confiscare a averii va fi luata, in numeroase cazuri, prin referire la Decretul 312 promulgat la 27 iulie 1949[40]. Decretul 312/1949 a prevazut ca, pe langa actiunile incluse in Decretul 183/1949, sa fie confiscata averea inculpatului dovedit vinovat. Decretele nr. 183/1949 si 131/1952 cu completarile ulterioare, formulate si cu intentia de a proteja sistemul opresiv al cotelor, au plasat autoritatile locale si imputernicitii cu colectarea intr-o pozitie de forta fata de producatorul agricol. Avand la dispozitie cadrul general de colectare si impozitare, beneficiind de un amplu si complex inventar de sanctiuni, reprezentantii administratiei locale, cu sprijinul activistilor de partid, al organelor de militie si securitate si al organelor de justitie ce au fost inarmati cu un variat repertoriu legislativ represiv, vor supune taranimea la contrangeri economice excesive. Taranul, pentru a scapa de "dreapta justitie a poporului", trebuia sa se inscrie in GAC, abandonandu-si pamantul, uneltele si animalele sau sa-si paraseasca intregul avut si sa fuga spre oras, pentru a se incadra in industrie, comert, paza, CFR etc.

Decretul nr. 183/1949 a insemnat agravarea drastica a Decretului nr. 351/1945, fiind instrumentul principal de presiune al regimului asupra taranimii in anii 1945-1953. Proprietarului de pamant intrat sub incidenta Decretului nr. 183/1949 si 312/1949, dupa ce lua drumul temnitei, canalului sau unei alte colonii de munca, i-au fost confiscate locuinta si pamantul, care intrau in posesia autoritatilor locale, iar apoi, odata cu infiintarea, erau distribuite structurilor colectiviste.

Prin Decretul nr. 405/20 octombrie 1949[41] s-a procedat la identificarea bunurilor supuse confiscarii in baza diferitelor dispozitii legale, inclusiv Decretului nr. 312/1949, iar prin D.M. nr. 122225 din 8 decembrie 1949[42] s-a stabilit procedura de depozitare si repartizare a marfurilor confiscate in baza Decretului nr. 183/1949.

In 14 februarie 1950 a aparut Decretul nr. 33/1950 care a adus modificari Decretului 183/1949, incluzand si procedura confiscarii averii inculpatului vinovat. Pe langa clarificarile asupra procedurii de confiscare, Decretul 33/1950 a inasprit regimul pedepselor.

Prin Decretul nr. 199/1950 pentru sanctionarea unor crime care "primejduiesc securitatea statului si propasirea economiei nationale"[43] se pedepseau cu moartea, pe langa "uneltirile impotriva securitatii interne si externe sau actele de teroare" (art. 1), si "distrugerea sau deteriorarea prin orice mijloace a cladirilor, masinilor, instalatiilor de orice fel" (art. 3 lit. a), "darea de foc sau distrugerea in orice mod a produselor industriale, agricole sau a padurilor" (art. 3 lit.c). Acest decret a fost abrogat prin Decretul nr. 202/1953, care a fost mult mai dur si represiv.