Obiectul Probatiunii

Obiectul Probatiunii

O problema importanta ce se ridica in materia probelor este ceea ce trebuie dovedit, intr-o cauza penala, pentru aflarea adevarului. In desfasurarea procesului penal, invocarea si propunerea de probe, admiterea si administrarea lor constituie un fascicol de acte procesuale si proceduale care poarta denumirea de probatoriu.  Realizarea acestuia este determinata de o cauza care constituie obiectul probatiunii si de un scop care constituie obiectul probei.

Prin obiectul probatiunii (factum probandum) se intelege totalitatea faptelor si imprejurarilor de fapt ce trebuie dovedite intr-o cauza penala pentru a putea fi just solutionata.

In obiectul probatiunii se includ numai faptele si imprejurarile de fapt. Existenta normelor juridice nu trebuie dovedita, prezumandu-se ca ele sunt cunoscute atat de organele judiciare, cat si de justitiabili. La aceasta regula se pot ivi exceptii in privinta aplicarii unor norme legale straine.

Obiectul probei (factum probans) este format din acele elemente de fapt care servesc la aflarea adevarului cu privire la obiectul probatiunii, adica ceea ce ele dau in vileag si este de natura a constitui o proba. Continutul probei urmeaza sa corespunda obiectul probatiunii, trebuind sa conduca intr-o masura oarecare la confirmarea sau infirmarea acesteia din urma. In caz contrar nu exista probe, ci numai aparenta unei probe.

In raport de natura infractiunii, faptele si imprejurarile care formeaza obiectul probatiunii vizeaza de la o cauza la alta. Cu privire la obiectul probatiunii doctrina arata ca exista un obiect generic sau abstract si unul specific sau concret. Primul are caracter general si trebuie dovedit in orice proces penal; al doilea are un caracter specific si trebuie dovedit intr-un proces determinat, respectiv in fiecare caz ar fi cauzele penale, anumite elemente generice sunt prezente in orice activitate de dovedire. De regula, potrivit unor opinii, fac parte din obiectul generic al probatiunii, urmatoarele imprejurari:

existenta tuturor elementelor  care constituie continutul infractiunii;

faptele si imprejurarile care confirma sau infirma invinuirea;

circumstantele care agraveaza sau atenueaza vinovati invinuitului sau inculpatului;

urmarile infractiunii atat sub aspectul consecintelor civile, cat si referitor la rezolvarea corecta a laturii penale;

faptele si imprejurarile care au determinat, inlesnit sau favorizat comiterea infractiunii.

In ceea ce priveste obiectul specific, datorita naturii infractiunilor nu se poate determina decat in raport cu cazul particular dat. Din punct de vedere al acestui obiect, urmeaza a se analiza alte aspecte, cum ar fi: modul in care o proba este concludenta sau utila, ce fapte sau imprejurari nu mai trebuie dovedite ori exista piedici in probarea acestora etc.

In ansamblul de fapte si imprejurari care formeaza obiectul probatiunii, doctrina distinge fapte si imprejurari care se refera la fondul cauzei (la infractiune, la faptuitor, la raspunderea penal sau civila a acestuia) si fapte si imprejurari care se refera la normala desfasurare a procesului penal (cele care atrag suspendarea procesului, cele care justifica luarea sau incetarea masurilor preventive etc.).

La randul lor, faptele si imprejurarile care se refera la fondul cauzei pot fi impartite in doua grupe: fapte principale si fapte probatorii.

Document online: Contractul de intretinere Eseu: Conventie civila de prestari servicii

Faptele principale (res probandae) sunt acele fapte sau imprejurari care, prin datele pe care le furnizeaza, dovedesc existenta sau inexistenta infractiunii, urmarile ei socialmente periculoase si vinovatia sau nevinovatia faptuitorului.

Faptele probatorii (res probantes) sunt acele fapte sau imprejurari care, desi nu cuprind faptul principal, prin existenta sau inexistenta lor asigura constatarea existentei sau inexistentei faptului principal (de exemplu, in cazul infractiuniii de furt, daca nu se poate dovedi faptul principal incaperea unde erau depozitate initial, vanzarea acestora de catre o anumita persoana fara a justifica provenineta lor etc.).

Faptele probatorii se mai numesc si indicii, adica fapte sau imprejurari care permit formarea unor deductii logice privind aspecte ale rezolvarii cauzei.

In afara faptelor si imprejurarilor care au legatura cu faptul principal, mai exista altele care, desi sunt lipsite de aceasta legatura, prin datele pe care le pot furniza pot sa ajute la rezolvarea unei cauze penale. Asemenea fapte pot fi: auxiliare, similare si negative.

Faptele auxiliare sunt acelea care, desi nu se refera la dovedirea imprejurarilor unei cauze, pot furniza informatii privind rezolvarea acelei cauze. Acestea pot forma obiect al probatiunii atunci cand ajuta la precizarea si, implicit la aprecierea probelor administratie an cauza (ex: o declaratie facuta extrajudiciar de o terta persoana cu privire la reaua-credinta a unui martor).

Faptele similare sunt fapte de aceeasi natura cu cele savarsite anterior de invinuit sau inculpat fara a se afla insa intr-un raport de conexitate cu acea infractiune (exemplu: fapta comisa prin acelasi mod de operare poate ajuta la stabilirea identitatii faptuitorului).

Faptele negative sunt acele fapte care nu s-au petrecut, fiind inexistente si, in general, nu intra in obiectul probatiunii deoarece nu se pot dovedi. La randul lor, acestea se impart an fapte negative determinate si fapte negative nedeterminate. Daca faptele negative sunt limitate si detrminate se pot proba prin fapte pozitive si, ca urmare, pot forma obiect al probatiunii (de exemplu, se poate stabili ca o persoana - intr-o anumita zi si la o anumita ora - nu s-a aflat intr-o anumita localitate); pe cand faptele negative nedeterminate nu pot intra in obiectul probatiunii, deoarece nu pot fi dovedite niciodata datorita vastitatii lor (de exemplu, nu se poate stabili ca o anumita persoana nu a fost niciodata intr-o anumita localitate).

Din punct de vedere al propunerii si administrarii probelor, principiul libertatii probelor cuunoaste doua categorii de limitari: limitari legale si limitari impuse de conceptiile generale despre lume.

Sunt si unele fapte si imprejurari pentru a caror dovedire legea interzice in mod expres administrarea de probe. Astfel, probarea infractiunii de adulter se poate face, numai prin procesul-verbal de constatare a infractiunii flagrante sau prin scrisori care emana de la sotul vinovat. In cazul acestei infractiuni alte probe sunt inadmisibile, deci neaflam in fata unei limitari legale.

Sunt fapte si imprejurari care, chiar daca sunt invocate, nu pot intra in obiectul probatiunii deoarece sunt contrare conceptiei noastre despre lume sau vin in contradictie cu normele morale, motiv pentru care nu se admite dovedirea lor. De exemplu, nu se poate admite ca moartea unei persoane a fost provocata de unele imprejurari supranaturale (stafii, farmece) sau nu se pot accepta sustinerile unui inculpat ca anumite obiecte i-au fost aduse de spirite. In asemenea situatii, limitarea este impusa de conceptiile generale despre lume.

Prezumtiile legale inlatura necesitatea dovedirii faptului prezumat, dispensand de orice proba pe acela in favoarea caruia sunt invocate. Acestea pot fi absolute sau relative.

Dupa cum s-a aratat in literatura de specialitate prezumtiile legale absolute nu admit nici o proba contrarie ceea ce inseamna ca faptele prezumate intotdeauna sunt considerate ca existente, fiind inutila aceasta dovada. In acest sens poate fi dat ca exemplu minorul care nu a implint varsta de 14 ani, situatie care prezuma lipsa de discernamant, fiind inutila administrarea de probe pentru dovedirea acestui fapt.

In schimb, prezumtiile legale relative pot fi combatute prin probe contrarii, ceea ce insemana ca este inutila dovedirea existentei faptului prezumat, dar devine necesara dovedirea inexistentei acestui fapt.

Faptele evidente si notorii sunt indeobste cunoscute si nu trebuie dovedite pentru c in privinta lor nu exista indoiala.

Faptele evidente sunt cunostinte despre lumea inconjuratoare. De exemplu, nu trebuie dovedit ca un obiect aruncat de la o anumita inaltime, datorita legii gravitatiei, cade de sus in jos.

Faptele notorii sunt cele mai cunoscute de un cerc larg de persoane. Notorietatea unei fapte poate fi generala adica, cunostinta publica sau locala (cunostinta unui numar insemnat de persoane).

Faptele necontestate sunt acele fapte a caror existenta sau inexistenta este acceptata de parti si nu trebuie dovedite intotdeauna. In cazul faptelor necontestate care sunt esentiale in solutionarea cauzei, organele judiciare au obligatia sa faca dovada lor, iar in cazul faptelor sau imprejurarilor neesentiale nu se impune dovedirea lor.

In price proces-penal se pune problema de a se stabili daca obiectul probei are sau nu corelatie cu obiectul probatiunii in cauza si deci arata faca faptele, datele si intamplarile concrete, a caror dovedire se solicita, sunt de natura a ajuta la solutionarea cauzei. Aceasta corelatie face posibila calificarea probei ca fiind admisibila, pertinenta, concludenta si utila.

Potrivit principiului libertatii probelor in procesul penal orice proba este admisibila. In concluzie, rspeingerea cererii partilor dea propune probe si a cere administrarea lor nu se poate face decat daca se constata ca proba nu este necesara in aflarea adevarului sau este interzisa de lege.

Probele sunt pertinente daca au legatura cu sfera chestiunilor ce formeaza obiectul probatiunii, intrucat nu sunt pertinente decat faptele care intra in obiectul probatiunii.

Probele sunt concludente atunci cand, in cauza penala data, contribuie la aflarea adevarului si la aplicarea justa a legii penale.

Prin probe utile intelegem acele elemente de fapt care, prin datele pe care le furnizeaza sunt necesare aflarii adevarului intr-o cauza penala.

O proba poate deveni insa si inutila in situatia cand anumite fapte sau imprejurari de fapt au fost deja categoric dovedite prin administrarea altor probe si, ca urmare, nu mai este necesar sa fie administrata.

In conluzie, pentru administrarea probelor intr-o cauza penala, ele trebuie sa intruneasca urmatoarele cerinte: sa fie admisibile (admise de lege), sa fie pertinente (sa aiba legatura cu cauza penala), sa fie concludente (sa influenteze asupra solutionarii cauzei) si sa fie utile (necesare aflarii adevarului).