Natura statului

Natura statului

In aceasta carte am dezvoltat pana aici o teorie a drepturilor la libertate si la proprietate si am schitat codul legal care ar fi necesar pentru a apara aceste drepturi. Dar ce putem spune despre guverne, despre stat? Care este rolul adecvat al acestora, daca exista vreunul? Majoritatea oamenilor, care include majoritatea politologilor, considera ca, odata ce se admite importanta vreunei activitati luate in parte a statului, cum ar fi furnizarea unui cod legal, sau chiar necesitatea ei vitala, s-a admis ipso facto insasi necesitatea statului ca atare. Este adevarat ca statul presteaza multe functii importante si necesare: de la furnizarea de lege pana la oferta de servicii politienesti si de pompieri, de la constructia si intretinerea stazilor pana la serviciile postale. Dar toate acestea nu demonstreaza catusi de putin ca doar statul poate presta asemenea functii, sau cel putin, ca le-ar presta macar la standarde acceptabile.

Sa presupunem, de pilda, ca intr-o anumita zona exista multe magazine de pepene galben, care rivalizeaza intre ele. Unul dintre comerciantii de pepene galben, Smith, incepe deodata sa intrebuinteze violenta pentru a-si elimina toti rivalii din zona; asadar el a intrebuintat violenta pentru a institui un monopol coercitiv al vanzarii de pepene galben intr-o zona teritoriala data. Rezulta de aici ca utilizarea violentei de catre Smith, in vederea instituirii si a mentinerii monopolului sau, era esentiala livrarii de pepene galben in acea zona? Cu siguranta ca nu, fiindca exista rivali, atat actuali cat si potentiali, [gata sa livreze pepeni] in cazul in care Smith ar slabi la un moment dat folosirea violentei si amenintarea cu aceasta; mai mult, teoria economica demonstreaza ca Smith, in calitate de monopolist coercitiv, va tinde sa isi presteze serviciile necorespunzator si ineficient. Protejat de competitie prin intrebuintarea violentei, Smith isi poate permite sa-si indeplineasca serviciile intr-un mod costisitor si ineficient, deoarece consumatorii sunt lipsiti de orice gama posibila de optiuni alternative.¹ Mai mult, daca s-ar ivi un grup care sa militeze pentru abolirea monopolului coercitiv al lui Smith, ar exista foarte putini protestatari atat de temerari incat sa-i acuze pe acesti abolitionisti ca doresc sa-i lipseasca pe consumatori de mult apreciatii lor pepeni galbeni.

Si cu toate acestea, statul nu este altceva decat ipoteticul nostru Smith, la o scara gigantica si atotcuprinzatoare. Pe intregul parcurs al istoriei, diverse grupuri de oameni autointitulate "guvernul" sau "statul" au incercat, de obicei cu succes, sa dobandeasca monopolul coercitiv al inaltimilor care domina [162] economia si societatea. In particular, statul si-a arogat pentru sine un monopol coercitiv asupra politiei si a serviciilor militare, asupra furnizarii legilor si a deciziilor judecatoresti, asupra baterii de moneda si a puterii de a crea bani, asupra pamantului nefolosit ("domeniul public"), a strazilor si a soselelor, a raurilor si a apelor teritoriale si asupra mijloacelor de livrare a trimiterilor postale. Controlul solului si al transportului este o venerabila si excelenta metoda de asigurare a controlului de ansamblu asupra unei societati; in multe tari, soselele si-au facut aparitia ca un mijloc de a permite carmuitorilor sa-si deplaseze fara dificultate trupele pe tot teritoriul tarii subjugate. Controlul ofertei de bani este mijlocul de a asigura statului un venit comod si rapid, iar statul are grija sa se asigure ca nici un rival privat nu-i incalca acest monopol auto-arogat asupra puterii de a contraface (adica de a crea) moneda noua. Monopolul asupra serviciilor postale este de multa vreme o metoda comoda pentru ca statul sa supravegheze orice posibila opozitie nereglementara si subversiva la adresa stapanirii sale. In majoritatea epocilor istorice, statul a mentinut, de asemenea, un control strict asupra religiei, de regula cimentand o alianta confortabila, de sustinere mutuala, cu o biserica dominanta: statul garanteaza puterea si averea preotilor, iar biserica inoculeaza in schimb populatiei supuse ideea ca datoria lor divin proclamata este sa asculte de Cezar. Insa acum, cand religia si-a pierdut o mare parte din puterea sa de persuasiune asupra societatii, statul se arata adesea dispus sa lase deoparte religia si sa se concentreze pe aliante similare, desi mai informale, cu intelectuali mai secularizati. In orice caz, statul se bazeaza pe parghiile propagandei pentru a-si convinge supusii sa asculte, sau chiar sa-si preamareasca stapanii.

Dar mai important decat toate celelalte este monopolul suprem, constand in controlul statului asupra utilizarii violentei: asupra politiei, a serviciilor armate si asupra tribunalelor - instanta de putere ultima in luarea deciziilor cu privire la disputele referitoare la delicte si contracte. Controlul asupra politiei si al armatei este deosebit de important pentru impunerea si asigurarea tuturor celorlalte puteri ale statului, inclusiv a puterii - de maxima importanta - de extragere coercitiva de venituri.

Intr-adevar, exista o putere de importanta decisiva inerenta naturii aparatului de stat. Toate celelalte persoane si grupuri din societate (cu exceptia criminalilor declarati si sporadici, asa ca hotii si jefuitorii de banci) isi obtin venitul lor pe cale voluntara: fie prin vanzare de bunuri si servicii catre publicul consumator, fie prin cadouri voluntare (de exemplu in virtutea calitatii de membru intr-un grup sau intr-o asociatie, prin testament sau prin mostenire.) Statul si numai statul isi obtine veniturile prin coercitie si prin amenintare cu penalizari drastice, in caz ca venitul ar intarzia sa soseasca. Acest tip de coercitie este cunoscut sub numele de "impozitare", desi in epocile istorice mai putin inregimentate era cunoscut sub numele de "tribut". Impozitarea este pur si simplu furt, chiar daca este furt pe o scara grandioasa si colosala, pe care nici un criminal recunoscut ca atare n-ar putea spera sa o egaleze. Ea este confiscare silnica a proprietatii locuitorilor, sau supusilor statului. [163]

Pentru cititorul sceptic ar fi un exercitiu instructiv sa incerce sa formuleze o definitie a impozitarii care sa nu includa si furtul. Ca si talharul, statul solicita bani practic cu arma la tampla; daca contribuabilul refuza sa plateasca, bunurile ii sunt confiscate cu forta - si daca opune rezistenta acestui jaf, el va fi arestat sau, daca nu inceteaza sa reziste, impuscat. Este adevarat ca apologetii statului sustin ca impozitarea este "de fapt" voluntara; o cale simpla dar instructiva de respingere a acestei pretentii este sa ne gandim ce s-ar intampla daca statul ar aboli impozitarea si s-ar limita la simple cereri de contributii voluntare. Oare isi imagineaza cineva cu adevarat ca in cuferele statului ar continua sa se reverse o cantitate comparabila cu imensele sale venituri actuale? Este probabil ca pana si acei teoreticieni care pretind ca pedeapsa nu descurajeaza niciodata vreo actiune ar respinge o asemenea afirmatie. Marele economist Joseph Schumpeter avea dreptate atunci cand observa acid ca "teoria care prezinta impozitele prin analogie cu cotizatia de la club, sau cu achizitionarea unor servicii, de pilda de la doctor, nu demonstreaza decat ce indepartata este aceasta parte a stiintelor sociale de uzantele intelectului de orientare stiintifica."²

S-a afirmat recent de catre economisti ca impozitarea este "de fapt" voluntara, deoarece este o metoda pentru ca fiecare sa fie sigur ca toti ceilalti platesc pentru un proiect unanim dorit. Se presupune, de pilda, ca fiecare persoana dintr-o anumita regiune doreste ca statul sa construiasca un baraj; insa daca A si B contribuie in mod voluntar la proiect, ei nu pot fi siguri ca C si D nu "se sustrag" de la responsabilitatile lor echivalente. De aceea, toti indivizii - A, B, C, D, etc. - care doresc deopotriva sa contribuie la constructia barajului, cad de acord sa se constranga unii pe altii prin impozitare. Prin urmare, impozitul nu este in realitate coercitiv. Numai ca aceasta doctrina contine o sumedenie de erori.

In primul rand, exista contradictia interna dintre voluntarism si coercitie; o coercitie a tuturor impotriva tuturor nu inseamna ca vreo parte a acestei coercitii este voluntara. In al doilea rand, chiar daca presupunem pentru un moment ca fiecare individ ar dori sa contribuie la baraj, nu exista nici o metoda de a garanta ca impozitul prelevat de la fiecare om nu depaseste suma pe care ar fi dispus sa o plateasca in mod voluntar, daca ar contribui toti ceilalti. Statul poate preleva 1000 $ de la Jones, chiar daca acesta n-ar fi fost dispus sa plateasca mai mult decat 500$. Poblema este ca tocmai datorita faptului ca impozitarea este obligatorie, nu exista nici o modalitate de a garanta (asa cum o face in mod automat piata libera) ca partea reprezentata de contributia fiecarui om este ceea ce ar fi fost el "in realitate" dispus sa plateasca. Intr-o societate libera, un consumator care cumpara in mod voluntar un aparat TV cu 200 $ [164] demonstreaza prin actiunea sa liber aleasa ca aparatul TV valoreaza pentru el mai mult decat cei 200 $ la care renunta; pe scurt, el demonstreaza ca cei 200 $ reprezinta o plata voluntara. Sau inca, membrul unui club dintr-o societate libera, achitandu-si cotizatia anuala de 200 $, demonstreaza ca apreciaza beneficiile statutului de membru al clubului la valoarea de cel putin 200 $. Dar, in cazul impozitarii, faptul ca un om cedeaza la amenintarea cu violenta nu demonstreaza nici un fel de preferinta voluntara pentru vreunul dintre presupusele beneficii care, chipurile, ii revin.

In al treilea rand, argumentul demonstreaza mult prea mult. Intr-adevar, oferta oricarui bun - si nu doar cea de baraje - poate fi augmentata prin intrebuintarea bratului fiscal in vederea finantarii. Sa presupunem, bunaoara, ca intr-o anumita tara s-ar institui prin impozitare Biserica Catolica; Biserica Catolica va fi fara indoiala mai extinsa decat daca s-ar fi bazat pe contributii voluntare; dar se poate oare sustine, pentru acest motiv, ca o asemenea institutie este "in realitate voluntara", deoarece toata lumea doreste sa-i constranga pe toti ceilalti sa plateasca pentru Biserica, pentru a se asigura ca nimeni nu se sustrage de la aceasta "datorie"?

Iar in al patrulea rand, argumentul este pur si simplu unul mistic. Cum poate cineva sa stie daca "in realitate" toti ceilalti isi platesc impozitele voluntar, pe baza acestui argument sofistic? Cum ramane cu acei oameni - ecologistii, de pilda - care se opun barajelor per se? Este contributia lor "in realitate" voluntara? Oare plata silita de impozite de la protestanti sau atei catre o Biserica Catolica ar fi si ea "voluntara"? Si cum ramane cu numarul aflat in crestere de liberali din societatea noastra, care se opun din principiu oricarei actiuni guvernamentale? Pe ce cale poate stabili acest argument ca plata de catre ei a impozitelor este "in realitate voluntara". De fapt, existenta unui singur liberal sau anarhist in tara este in sine suficienta pentru a demola argumentul pentru impozite bazat pe ideea ca ele sunt "in realitate voluntare."

Se mai spune, de asemenea, ca in cazul statelor democratice actiunea de a vota face ca guvernarea si toate actiunile si puterile ei sa fie intr-adevar "voluntare". Din nou, exista numeroase erori continute in acest argument foarte raspandit. In primul rand, chiar daca o majoritate a publicului ar sustine fiecare actiune particulara in parte a carmuirii, aceasta n-ar fi decat o tiranie a majoritatii, nicidecum un act voluntar intreprins de toate persoanele din tara. Crima este crima, furtul este furt, indiferent daca sunt intreprinse de un om impotriva altuia, sau de un grup, sau chiar de majoritatea populatiei dintr-o regiune teritoriala data. Faptul ca majoritatea poate sustine sau trece cu vederea un act de furt nu diminueaza esenta criminala a actului, sau grava sa nedreptate. Altminteri, ar trebui sa spunem, de exemplu, ca nici unul dintre evreii asasinati de guvernul nazist democratic ales nu a fost [de fapt] asasinat, ci doar "s-a sinucis in mod voluntar" - aceasta fiind, desigur, implicatia grotesca, dar logica, a doctrinei ca "democratic inseamna voluntar". In al doilea rand, intr-o republica, prin contrast cu o democratie directa, oamenii nu voteaza pentru [165] masuri specifice, ci pentru "reprezentanti" si pachete de masuri; dupa care reprezentantii isi fac de cap pentru o perioada fixata de timp. Bineinteles ca ei nu sunt cu adevarat "reprezentativi" din nici un punct de vedere legal, deoarece, intr-o societate libera, "principalul" isi angajeaza "agentul" sau reprezentantul in mod individual si il poate concedia oricand doreste.

Proiect: Conditiile de existenta ale rezolutiunii si rezilierii Proiect: Teste grila - test grila

Dupa cum a scris marele politolog anarhist si avocat constitutional Lysander Spooner, "ei [functionarii guvernamentali alesi] nu sunt nici servitorii, nici agentii, nici avocatii, nici reprezentantii nostri.[deoarece] noi nu ne asumam responsabilitatea pentru actiunile lor. Daca un om este servitorul, agentul, sau avocatul meu, eu imi asum in mod necesar responsibilitatea pentru toate actiunile lui, intreprinse in limitele puterii pe care i-am incredintat-o. Daca i-am incredintat, in calitate de agent al meu, fie putere absoluta, fie vreo putere oarecare asupra persoanelor si proprietatilor altor oameni decat mine insumi, prin aceasta m-am facut in mod necesar responsabil fata de aceste terte persoane pentru toate vatamarile pe care poate sa le provoace lor, cata vreme actioneaza in limitele puterii pe care i-am acordat-o eu. Dar nici un individ a carui persoana sau proprietate poate fi vatamata de actiunile Congresului [adica ale parlamentului american - n.tr.] nu se poate prezenta la alegatorii individuali, pentru a-i face responsabili de aceste acte ale asa-zisilor lor agenti sau reprezentanti. Acest fapt dovedeste ca acesti asa-zisi agenti ai poporului, sau ai tuturor, nu sunt in realitate agenti ai nimanui."³

Mai mult, chiar din propria sa perspectiva, metoda votului nu poate asigura in nici un caz "domnia majoritatii" - si cu atat mai putin sustinerea voluntara a guvernului. In SUA, spre exemplu, dintre alegatorii eligibili isi dau osteneala sa voteze mai putin decat 40%; dintre acestia, 21% pot vota pentru un candidat si 19% pentru altul. 21% nu inseamna in nici un caz majoritatea - si cu atat mai putin consimtamantul voluntar al tuturor. (Intr-un anumit sens, cu totul diferit de acela al democratiei si al metodei votului, "majoritatea" sustine intotdeauna carmuirea existenta; vom arata aceasta mai jos.) Si in fine, cum se face oare ca impozitele sunt prelevate de la toata lumea fara exceptie, indiferent daca oamenii au votat sau nu, sau, in particular, daca au votat pentru candidatul castigator? Cum pot abtinerea de la vot sau votul pentru candidatul perdant sa indice vreun fel de sustinere a actiunilor guvernului ales?

In fine, metoda votului nu demonstreaza nici un fel de consimtamant voluntar acordat carmuirii, nici macar de catre alegatorii insisi.

Dupa cum a aratat in mod categoric Spooner:

"In realitate, in cazul indivizilor faptul ca voteaza efectiv nu trebuie interpretat ca o dovada a consimtamantului.. Dimpotriva, trebuie sa se tina seama de faptul ca, fara a i se fi solicitat vreodata consimtamantul, [166] omul constata ca se gaseste impresurat de o carmuire careia nu ii poate opune rezistenta; o carmuire care-l sileste sa plateasca bani, sa furnizeze servicii si sa fie lipsit de exercitiul multora dintre drepturile sale naturale, sub amenintarea cu pedepse grele. El mai vede si ca alti oameni practica aceasta tiranie impotriva lui prin intrebuintarea votului. Mai mult, el vede ca daca ar folosi si el dreptul la vot, ar avea o oarecare sansa sa se elibereze de tirania celorlalti, impunandu-le-o lor pe a sa. Pe scurt, el se vede, fara consimtamantul sau, in asa fel situat incat, daca isi foloseste dreptul de vot, poate deveni un stapan, [iar] daca nu si-l foloseste, trebuie sa devina un sclav. Si nu are nici o alternativa decat acestea doua. In auto-aparare, o incearca pe cea dintai. Cazul sau este analog cu cel al unui om care a fost silit sa ia parte la o batalie, in care trebuie fie sa-i omoare pe ceilalti, fie sa fie el insusi omorat. In virtutea faptului ca, pentru a-si salva propria sa viata in batalie, un om incearca sa ia viata adversarilor, nu trebuie sa se conchida ca el a ales de bunavoie sa participe la batalie. Nici in cazul scrutinurilor de vot - care nu sunt decat un simplu substitut al gloantelor^* - nu trebuie sa se conchida, pe baza faptului ca omul isi utilizeaza votul, aceasta fiind singura sa sansa de supravietuire, ca el a ales de bunavoie participarea la scrutin, ca el si-a pus in joc de bunavoie toate drepturile sale naturale, ca miza in schimbul drepturilor altora, perdantii si castigatorii urmand sa fie stabiliti doar de puterea cifrelor.

Este neindoielnic ca cei mai mizerabili dintre oameni, supusi celei mai opresive carmuiri din lume, daca li se va permite sa voteze vor folosi ocazia, daca vor vedea vreo sansa de a-si ameliora situatia. Dar nu rezulta de aici ca ar fi o inferenta legitima sa se spuna ca guvernarea insasi, care ii zdrobeste, ar fi una pe care au stabilit-o in mod voluntar, sau la care cel putin au consimtit."⁴

Daca, prin urmare, impozitarea este obligatorie, si de aceea este indistincta de furt, urmeaza ca statul, care subzista pe baza impozitarii, este o vasta organizatie criminala, cu mult mai formidabila si mai incununata de succes decat orice mafie "privata" din istorie. Mai mult, ea trebuie socotita criminala nu doar in raport cu teoria delictelor si a drepturilor de proprietate prezentata in aceasta carte, ci chiar si cu intuitiile comune ale intregii omeniri, care privesc intotdeauna furtul ca pe un delict. Dupa cum am vazut mai sus, sociologul german din secolul al XIX-lea Franz Oppenheimer a prezentat pe scurt situatia aratand ca exista doua si numai doua cai de dobandire a avutiei in societate: (a) prin productie si schimb voluntar cu ceilalti - metoda pietei libere; si (b) prin expropriere violenta a avutiei produse de altii. Aceasta din urma este metoda [167] violentei si a furtului. Cea dintai le aduce beneficii tuturor partilor implicate; cea din urma aduce beneficii parazitare doar grupului sau clasei jefuitorilor, pe seama celor jefuiti. Oppenheimer a denumit in mod transant prima metoda de obtinere a avutiei "metoda economica", iar pe a doua "metoda politica". In continuare, Oppenheimer a definit in mod stralucit statul, ca fiind "organizatia mijloacelor politice".⁵

Nicaieri nu a fost esenta de organizatie criminala a statului explicata mai percutant sau mai stralucit decat in urmatorul pasaj datorat lui Lysander Spooner:

"Este adevarat ca teoria constitutiei noastre este ca toate impozitele sunt platite in mod voluntar; ca guvernul nostru este o societate mutuala de asigurari, prin care oamenii colaboreaza unii cu altii in mod voluntar..

Insa aceasta teorie a guvernului nostru este in intregime diferita de faptul concret. Adevarul este ca guvernul, ca un talhar de drumul mare, ii spune omului: "Banii sau viata!" Si multe, daca nu cele mai multe impozite, se platesc sub constrangerea acestei amenintari.

Este adevarat ca statul nu-l pandeste pe om intr-un loc siguratic, ca sa se arunce asupra lui din marginea drumului si, punandu-i pistolul la tampla, sa-i jefuiasca apoi buzunarele. Dar furtul nu este mai putin furt din acest motiv; si el este cu mult mai subversiv si mai rusinos.

Talharul de drumul mare isi asuma singur, pentru el insusi, responsabilitatea, pericolul si natura criminala a actului sau. El nu pretinde ca ar avea vreun drept legitim asupra banilor dumneavoastra, sau ca intentioneaza sa-i cheltuiasca pentru propriul dumneavoastra bine. El nu incearca sa se dea drept nimic altceva decat un talhar. El n-a acumulat suficienta lipsa de pudoare pentru a se prezenta drept simplu "protector", nici pentru a pretinde ca le ia oamenilor banii impotriva vointei lor, numai pentru a dispune de mijloacele de a-i "proteja" pe acei calatori infatuati care se simt perfect capabili sa se protejeze singuri, sau care nu apreciaza sistemul sau specific de protectie. El este un om prea simtitor pentru a face astfel de declaratii. Mai mult, odata ce v-a luat banii, va lasa in pace, ceea ce si doriti de la el. El nu continua sa va insoteasca tot drumul, impotriva vointei dumneavoarsta, socotindu-se "suveranul" dumneavoastra de drept, datorita "protectiei" pe care v-o procura. El nu va "protejeaza" necontenit, poruncindu-va sa va prosternati si sa-l serviti; indicandu-va sa faceti cutare si interzicandu-va sa faceti cutare; talharindu-va de si mai multi bani ori ce cate ori gaseste ca acesta ii e interesul sau bunul plac; si etichetandu-va drept rebel, tradator si inamic al patriei si lichidandu-va fara mila [168] daca ii contestati autoritatea, sau daca va impotriviti cererilor sale. El este prea mult un gentleman pentru a se face vinovat de asemenea imposturi, insulte si ticalosii. Pe scurt, el nu incearca, dupa ce v-a furat, sa va transforme in fraierul sau in sclavul sau."⁶

Este instructiv sa ne punem problema de ce statul, in contrast cu talharul de drumul mare, se inconjoara intotdeauna cu o ideologie a legitimitatii, de ce trebuie sa practice toate ipocriziile pe care le sugereaza Spooner. Motivul este ca talharul de drumul mare nu este un membru vizibil, permanent, legal, sau legitim al societatii - si cu atat mai putin un membru al ei cu un statut de fruntas. El este un permanent fugar, urmarit fie de victimele sale, fie chiar de stat. Dar statul, spre deosebire de o banda de talhari, nu este considerat o organizatie criminala; dimpotriva, favoritii sai au detinut intotdeauna pozitiile cele mai ravnite in societate. Este un statut care ii permite statului sa se hraneasca pe seama victimelor sale, facandu-le in acelasi timp pe cele mai multe dintre ele sa sustina acest proces de exploatare, sau cel putin sa se resemneze cu el. De fapt, rolul favoritilor si al aliatilor ideologici ai statului este tocmai de a-i explica publicului ca Imparatul are de fapt un costum de haine excelent. Pe scurt, ideologii trebuie sa explice ca, desi furtul practicat de una sau mai multe persoane, sau de unul sau mai multe grupuri este rau si criminal, atunci cand statul savarseste acte de felul acesta, nu este vorba de furt, ci de actiunea legitima si chiar binecuvantata numita "impozitare". Ideologii trebuie sa explice ca asasinatul comis de una sau mai multe persoane, sau de unul sau mai multe grupuri, este rau si trebuie pedepsit, dar ca atunci cand statul ucide, nu este vorba de crima, ci de o actiune laudabila, cunoscuta sub numele de "razboi", sau de "reprimare a subversiunii interne". Ei trebuie sa explice ca, in vreme ce rapirea sau sclavia sunt rele si trebuie scoase in afara legii atunci cand sunt practicate de indivizi sau grupuri private, daca statul comite asemenea acte nu este vorba despre rapire sau sclavie, ci de "conscriptie" - o masura necesara pentru binele comun si chiar pentru satisfacerea cerintelor moralitatii insesi. Functia ideologilor etatisti este de a tese falsul costum de haine al imparatului, de a convinge publicul [sa accepte] un masiv dublu etalon de masura, conform caruia atunci cand statul comite cele mai grave dintre crimele strigatoare la cer, in realitate el nu face lucrul acesta, ci face un alt lucru, care este necesar, adecvat, vital, sau - in epocile mai vechi - chiar [legitimat] prin porunca divina. Imemorialul succes al ideologilor statului reprezinta, probabil, cea mai gigantica frauda din istoria omenirii.

Ideologia a fost intotdeauna vitala pentru continuarea existentei statului, dupa cum atesta utilizarea sistematica a ideologiilor inca din vremea vechilor imperii orientale. Continutul specific al ideologiilor s-a modificat, desigur, cu vremea, in concordanta cu schimbarea situatiilor si a culturilor. In cadrul despotismelor orientale, insusi imparatul era adesea considerat divin de catre biserica; in epoca noastra, mai secularizata, argumentul se orienteaza mai mult spre [169] "bunul public" si spre "bunastarea generala". Insa obiectivul este intotdeauna acelasi: de a convinge publicul ca ceea ce face statul nu este, asa cum ar putea sa para, o infractiune pe scara gigantica, ci ceva necesar si vital, care trebuie sustinut si de care trebuie ascultat. Motivul pentru care ideologia este atat de vitala pentru stat este ca acesta se bazeaza intotdeauna, in esenta, pe sustinerea majoritatii publicului. Aceasta sustinere exista indiferent daca statul este o "democratie", o dictatura, sau o monarhie absoluta. Intr-adevar, sustinerea consta in disponibilitatea majoritatii (nu si a fiecarui individ, sa repetam) de a accepta sistemul: de a plati impozite, de a porni fara prea multa discutie la lupta pentru a combate in razboaiele statului, de a asculta de reglementarile si decretele statului. Pentru a fi eficace, aceasta sustinere nu este necesar sa constea intr-un entuziasm activ; ea poate la fel de bine sa fie doar o resemnare pasiva. Dar sustinere trebuie sa fie. Intr-adevar, daca majoritatea populatiei ar fi cu adevarat convinsa de ilegitimitatea statului, daca ar fi convinsa ca statul nu este nimic altceva decat o banda de talhari scrisa cu litere mari, atunci statul s-ar prabusi curand, pentru a nu se mai putea ridica la un statut sau la o scara de existenta mai dezvoltata decat orice alta banda de mafioti. Asa se explica necesitatea statului de a intrebuinta ideologi; si asa se explica necesitatea stravechei aliante a statului cu intelectualii de curte, care tes apologia stapanirii de stat.

Primul politolog modern care a inteles ca toate statele se bazeaza pe opinia majoritatii a fost scriitorul liberal francez din secolul al XVI-lea Etienne de la Boetie. In al sau Discurs despre servitutea voluntara, de la Boetie arata ca statul cel tiranic consta intotdeauna dintr-o minoritate a populatiei si ca, de aceea, continuarea stapanirii sale despotice trebuie sa se bizuie pe legitimitatea statului in ochii majoritatii exploatate, pe ceea ce avea sa se numeasca mai tarziu "confectionarea consimtamantului" ("the engineering of consent"). Doua sute de ani mai tarziu, David Hume - desi nu era liberal - a prezentat o analiza similara.⁷ Contra-argumentul conform caruia, cu ajutorul armamentului modern, o forta minoritara ar putea mulge permanent o majoritate ostila trece cu vedere faptul ca aceste arme pot fi in mainile majoritatii si ca fortele armate ale minoritatii se pot rascula sau pot trece de partea populatiei. Iata de ce nevoia permanenta de [170] ideologii persuasive a determinat intotdeauna statul sa atraga in serviciul sau pe intelectualii formatori de opinie publica. In zilele de odinioara, intelectualii erau intotdeauna preoti, de unde, asa cum am vazut, stravechea alianta dintre biserica si stat, dintre tron si altar. In zilele noastre, economistii "de formatie stiintifica" si "neutri fata de valori", alaturi de "managerii sigurantei nationale", printre altii, presteaza o functie ideologica similara, in numele puterii de stat.

Un obiectiv deosebit de important pentru stat in lumea moderna - cand o Biserica Dominanta adesea nu mai este fezabila - este sa-si asigure controlul asupra educatiei, si prin aceasta sa fasoneze mintile supusilor sai. In plus fata de influnetarea universitatilor prin tot felul de subventii financiare, sau direct prin detinerea lor in proprietate publica, statul controleaza educatia pe nivelele mai scazute prin institutia universala a scolii publice, prin obligativitatea acreditarii scolilor private si prin legile care impun obligativitatea prezentei la scoala. Sa adaugam la acestea controlul practic total asupra radioului si al televiziunii - fie prin detinerea lor nemijlocita in proprietate de stat, ca in cele mai multe tari, fie - asa cum este cazul in Statele Unite - prin nationalizarea spatiului hertzian si prin incredintarea puterii de a acorda pe baza de licenta dreptul statiilor de emisie de a utiliza respectivele frecvente si canale unei comisii federale.⁸

Astfel, prin insasi natura sa, statul trebuie sa violeze legile morale general acceptate, la care adera majoritatea oamenilor. Majoritatea oamenilor sunt de acord in ce priveste nedreptatea si criminalitatea asasinatului si a furtului. Cutumele, regulile si legile tuturor societatilor condamna aceste actiuni. Statul se afla intotdeauna, prin urmare, intr-o pozitie vulnerabila, in ciuda aparentei sale puteri imemoriale. Exista o nevoie deosebit de acuta ca populatia sa fie lamurita cu privire la adevarata natura a statului, astfel incat sa vada ca statul violeaza in mod curent preceptele general acceptate impotriva talhariei si a crimei, ca statul este violatorul inevitabil al dreptului moral si penal indeobste acceptat.

Am inteles foarte limpede de ce are nevoie statul de intelectuali; dar de ce au intelectualii nevoie de stat? Spus in modul cel mai simplu, motivul este ca intelectualii, ale caror servicii se intampla adesea sa nu fie foarte intens dorite de masa consumatorilor, pot gasi o piata mai "sigura" pentru abilitatile lor in bratele statului. Statul le poate oferi o putere, un statut si o avutie pe care adesea ei nu le pot obtine din schimburile voluntare. Vreme de secole, multi intelectuali (desi cu siguranta nu toti) au urmarit ca obiectiv Puterea - realizarea idealului platonic al "filosofului-rege". Iata, bunaoara, strigatul izvorat din adancul inimii distinsului cercetator marxist care este profesorul Needham, ca protest impotriva criticii acide a lui Karl Wittfogel, adresate aliantei dintre stat si intelectuali in cadrul despotismelor orientale: [171] "Civilizatia pe care Profesorul Wittfogel o ataca atat de sever a fost una care putea acorda functii oficiale poetilor si invatatilor." Needham adauga ca "imparatii chinezi au fost succesiv serviti, in toate epocile, de o mare multime de invatati profund umani si dezinteresati."⁹ Probabil ca pentru profesorul Needham aceste lucruri sunt suficiente pentru a justifica sangeroasele despotisme ale Orientului antic.

Dar nu este nevoie sa ne intoarcem in urma pana la Orientul antic, ba nici macar pana la obiectivul explicit declarat al profesorilor de la Universitatea din Berlin din secolul al XIX-lea, care era de a se autoconstitui in corpul de "body-guarzi intelectuali ai Casei de Hohenzollern." In America zilelor noastre il avem pe eminentul politolog care este profesorul Richard Neustadt, omagiindu-l pe presedinte cu titulatura de "unic simbol de tip monarhic pentru Uniune." Il avem pe insarcinatul cu siguranta nationala, Townsend Hoopes, scriind ca "in cadrul sistemului nostru, pentru caracterizarea naturii problemei politicii externe si a programelor si sacrificiilor nationale necesare pentru a ii face fata acesteia in mod eficient, poporul poate privi doar catre Presedinte." Si drept raspuns il avem pe Richard Nixon care, in ajunul alegerii sale ca presedinte, isi defineste rolul dupa cum urmeaza: "El [presedintele] trebuie sa articuleze valorile natiunii, sa-i defineasca obiectivele si sa-i impuna vointa." Conceptia pe care o are Nixon despre rolul sau este ingrijorator de similara cu formularea de catre invatatul german Ernst Huber, in anii 1930, a Dreptului constitutional al Marelui Reich German. Huber scria ca seful statului "stabileste marile obiective ce urmeaza sa fie atinse si alcatuieste planurile de utilizare a tuturor puterilor nationale, pentru realizarea obiectivelor comune.el ii da vietii nationale adevaratul sau scop si adevarata sa valoare."¹⁰ [172]

Asadar statul este o organizatie coercitiva criminala, care subzista gratie unui mega-sistem institutionalizat de impozitare-furt si care reuseste sa nu fie identificata ca atare prin confectionarea sustinerii sale (engineering the support) de catre majoritate (nu de catre toata lumea, repetam), prin stabilirea unei aliante cu un grup de intelectuali formatori de opinie, pe care ii recompenseaza cu o parte din puterea si din banii jefuiti de ea. Dar mai exista si un alt aspect vital al statului care trebuie avut in vedere. Intersectam acum un argument cheie in favoarea statului: este vorba despre argumentul implicit conform caruia, de fapt si de drept, statul este proprietarul teritoriului geografic asupra caruia isi revendica jurisdictia. Pe scurt, statul isi aroga siesi un monopol al fortei, al puterii ultime de decizie, pe intinsul unei suprafete teritoriale date, mai intinse sau mai reduse, in functie de imprejurarile istorice si de cat de mult a fost capabil sa smulga de la alte state. Daca se poate spune despre stat ca este proprietarul de drept al teritoriului sau, atunci este normal ca el sa stabileasca reguli pentru toti cei care doresc sa locuiasca in acea regiune. El poate controla sau confisca in mod legitim proprietatea privata, deoarece [de fapt] nu exista nici un fel de proprietate privata pe teritoriul sau, intrucat, in realitate, statul este posesorul intregii suprafete geografice. Prin urmare, cata vreme statul le permite supusilor sai sa paraseasca teritoriul sau, se poate spune ca el procedeaza ca orice alt proprietar, care stabileste reguli pentru persoanele ce locuiesc pe proprietatea sa. (Aceasta pare sa fie singura justificare pentru rudimentarul slogan "America, iubiti-o sau parasiti-o!", ca si pentru enorma importanta acordata indeobste dreptului indivizilor de a emigra dintr-o anumita tara.) Pe scurt, aceasta teorie ridica statul la rangul de mare senior feudal, aidoma regelui medieval care, cel putin in principiu, era proprietarul intregului pamant din cuprinsul domeniului sau. Faptul ca o serie de resurse noi si neapropriate - ca terenurile virgine sau lacurile - sunt invariabil revendicate ca proprietate a sa de catre stat ("domeniul public") reprezinta o expresie a acestei teorii implicite.

Insa teoria noastra bazata pe aproprierea originara (homesteading), asa cum am prezentat-o mai sus in ansamblu, este suficienta pentru demolarea tuturor pretentiilor de felul acesta ale aparatului de stat. Intr-adevar, oare conform carui drept pamantesc pot criminalii aflati in slujba statului sa emita pretentii de proprietate asupra suprafetei sale teritoriale? Este deja foarte grav ca si-au insusit controlul deciziei ultime in respectiva regiune; oare ce criteriu le poate conferi posesiunea legitima a intregului teritoriu?

Prin urmare statul poate fi definit ca organizatia care detine una sau ambele dintre urmatoarele caracteristici (in practica, aproape intotdeauna pe ambele): (a) dobandeste venit prin coercitie fizica (impozitare); si (b) insituie un monopol coercitiv asupra violentei si asupra puterii de a lua deciziile ultime intr-o anumita regiune teritoriala. Aceste activitati esentiale ale statului reprezinta deopotriva si in mod necesar agresiune criminala si jaf al drepturilor de proprietate legitime ale supusilor sai (inclusiv al dreptului la proprietate de sine). Intr-adevar, prima constituie si instituie furtul pe o scara uriasa, in vreme ce a doua interzice libera competitie [173] a firmelor de aparare si de luare a deciziilor, in cuprinsul unei regiuni teritoriale date - interzicand cumpararea si vanzarea voluntare a serviciilor juridice si de aparare.¹¹ Iata de ce se justifica aspra critica facuta statului de teoreticianul liberal Albert Jay Nock: "Statul pretinde si exercita monopolul crimei" intr-o regiune teritoriala data. "El interzice crima privata, dar organizeaza el insusi crime pe o scara colosala. El pedepseste hotia privata, dar pune el insusi mana sa lipsita de scrupule pe tot ce doreste, indiferent daca este vorba de proprietatea unui cetatean sau a unui strain."¹²

Trebuie subliniat faptul ca statul nu se multumeste doar sa utilizeze coercitia pentru a-si obtine veniturile, sa angajeze propagandisti pentru a-si extinde puterea si sa-si aroge si sa impuna un monopol coercitiv asupra serviciilor vitale care sunt protectia politieneasca, stingerea incendiilor, transportul si serviciile postale. Intr-adevar, statul mai face si numeroase alte lucruri, dintre care despre nici unul nu se poate spune, sub nici o forma, ca serveste publicului consumator. El intrebuinteaza monopolul fortei pentru a institui, in cuvintele lui Nock, un "monopol al crimei" - pentru a-si controla, a reglementa si a-si sili nefericitii supusi. Adesea, el isi intinde tentaculele pana la a controla moralitatea si chiar vietile de zi cu zi ale supusilor sai. Statul isi intrebuinteaza venitul provenit din jaf, nu doar pentru pentru a monopoliza si a furniza in mod ineficient servicii autentice publicului, ci si pentru a-si spori propria putere, pe seama supusilor sai exploatati si haituiti: pentru a redistribui venitul si avutia de la sine spre aliatii sai si pentru a controla, stapani si agresa locuitorii teritoriului pe care il detine. Asadar intr-o societate cu adevarat libera, intr-o sociatate in care drepturile individuale asupra persoanei si proprietatii ar fi respectate, statul ar inceta, in mod necesar, sa mai existe. Nenumaratele sale activitati invadatoare si agresive, vastele sale deposedari de drepturi ale persoanei si ale proprietatii ar disparea. Totodata, acele servicii autentice pe care reuseste sa le furnizeze in mod necorespunzator ar fi oferite spre prestare liberei competitii si modalitatilor de finantare voluntar alese de catre consumatorii individuali.

Grotescul tipicei chemari conservatoare la impunerea de catre stat a definitiilor conservatoare ale "moralitatii" (de pilda prin proscrierea asa-zisei imoralitati a pornografiei) este astfel limpede dat in vileag. Pe langa [174] alte argumente sanatoase impotriva moralitatii impuse cu forta (de pilda ca nici o actiune care nu este liber aleasa nu poate fi considerata "morala"), este cu siguranta grotesc sa i se incredinteze functia de paznic al moralitatii publice celui mai extins (si deci celui mai imoral) grup criminal din societate, care este statul.

1 A se vedea Murray N. Rothbard, Power and Market, ed. a 2-a, Kansas City, Sheed Andrews and McMeel, 1977, pp. 172-81; Murray N. Rothbard, For a New Liberty, ed. rev., New York, MacMillan, 1978, pp. 194-201.

2 Joseph A. Schumpeter, Capitalism, Socialism, and Democracy, New York, Harper and Brothers, 1942, p. 198.

3 Lysander Spooner, No Treason: The Constitution of No Authority, James J. Martin ed., Colorado Springs, Colorado, Ralph Myles, 1973, p. 29.

* N.ed.: joc de cuvinte intre "ballot" (eng. vot) si "bullet" (eng. glont).

4 Ibid., p. 15

5 Franz Oppenheimer, The State, New York, Free Life Editions, 1975, p. 12

6 Spooner, No Treason, p. 19.

7 Astfel, Hume scria:

"Nimic nu pare mai surprinzator.decat usurinta cu care cei multi sunt guvernati de catre cei putini si decat supunerea implicita cu care oamenii isi sacrifica propriile lor sentimente si pasiuni in folosul acelora ale stapanitorilor lor. Cand ne intrebam prin ce mijloace se realizeaza aceasta minune vom afla ca, intrucat Forta se afla intotdeauna de partea celor guvernati, guvernantii nu dispun de nici un sprijin, cu exceptia opiniei [publice]. Prin urmare, guvernarea se bazeaza pe opinia publica; si aceasta maxima se extinde pana la cazurile carmuirilor celor mai despotice si mai militariste."

David Hume, Essays: Literary, Moral and Political, Londra, Ward, Locke and Taylor, lucrare nedatata, p. 23; a se vedea si Etienne de la Boetie, The Politics of Obedience: The Discourse of Voluntary Servitude, New York, Free Life Editions, 1975; si Ludwig von Mises, Human Action, New Haven, Connecticut, Yale University Press, 1949, pp. 188ff.

8 A se vedea Rothbard, For a New Liberty, pp. 109-16.

9 Joseph Needham, "Review of Karl A. Wittfogel, Oriental Despotism", Science and Society, 1958, pp. 61, 65. Cu privire la urmarirea explicita a puterii de catre intelectualii "colectivisti" din perioada "progresivismului" [american] din secolul XX, a se vedea James Gilbert, Designing the Industrial State, Chicago, Quadrangle Books, 1972. Pentru mai multe detalii despre alianta dintre intelectuali si stat a se vedea Bertrand de Jouvenel, "The Treatment of Capitalism by Continental Intellectuals" si John Lukacs, "Intellectual Class or Intellectual Profession?", in George B. deHuszar, ed., The Intellectuals, Glencoe, Illinois, Free Press, 1960, pp. 385-99 si 521-22; Bertrand de Jouvenel, On Power, New York, Viking Press, 1949; Murray N. Rothbard, "The Anatomy of the State", in Egalitarianism as a Revolt Against Nature and Other Essays, Washington, D.C., Libertarian Review Press, 1974, pp. 37-42; si Rothbard, For a New Liberty, pp. 59-70.

10 Richard Neustadt, "Presidency at Mid-Century", Law and Contemporary Problems, Autumn, 1956, pp. 609-45; Townsend Hoopes, "The Persistence of Illusion: The Soviet Economic Drive and American National Interest", Yale Review, March, 1960, p. 336, citat in Robert J. Bresler, The Ideology of the Executive State: legacy of Liberal Internationalism, Menlo Park, California, Institute for Humane Studies, lucrare nedatata, pp. 4-5. Nixon si Huber sunt citati in ibid., pp. 5, 16-17; si in Thomas Reeves si Karl Hess, The End of the Draft, New York, Vintage Books, 1970, pp. 64-65. Referitor la insarcinatii cu siguranta nationala a se vedea si Marcus Raskin, "The Megadeath Intellectuals", New York Review of Books, 14 noembrie, 1963, pp. 6-7.

11 In acest context, "regiune teritoriala data" inseamna, desigur, in mod implicit, "dincolo de sfera proprietatii legitime a fiecarui detinator de proprietate". Evident ca, intr-o societate libera, Smith detine puterea ultima de decizie asupra proprietatii sale legitime, Jones asupra alei sale, etc. Statul, sau guvernarea, pretind si exercita un monopol coercitiv asupra apararii si a luarii deciziilor ultime pe o arie mai extinsa decat aceea a proprietatii legitim dobandite a fiecarui individ. Asadar lui Smith, Jones, etc., li se interzice de catre "guvernare" sa nu aiba nimic de a face cu acea "guvernare" si sa-si incheie propriile lor contracte de protectie cu o firma rivala. Ii sunt indatorat profesorului Sidney Morgenbesser pentru sublinierea acestui aspect.

12 Albert Jay Nock, On Doing the Right Thing, and Other Essays, New York, Harper and Brothers, 1928, p. 143.