Legea tarii (ius valachicum)

LEGEA TARII (IUS VALACHICUM)

Conceptul de lege si dreptate

Existenta obstilor in cadrul Tarilor Romanesti a determinat mentinerea normelor traditionale dupa care ele functionau, intarite prin autoritatea aparatului politic, acestea devenind in timp norme juridice. Ele au fost completate cu norme juridice noi. Constantin Noica preciza ca aceste norme au fost denumite de romani "lege", cu intelesul de norme nescrise, provenind din latinescul "re-ligio", adica a lega pe dinauntru, prin credinta si constiinta, ceea ce la romani era "mos" (obicei). Aceasta caracteristica a "legii romanesti" s-a format in perioade indelungate in care normele constitutive in cadrul obstei satesti au fost respectate datorita consensului din cadrul colectivitatii. La romani, lex insemna numai lege scrisa, intrucat deriva de la latinescul legere (a citi). Ea era impusa printr-o constrangere exterioara colectivitatii, aceea a aparatului politic.

Legea scrisa a inceput sa fie numita lege odata cu aparitia pravilelor - coduri de lege scrisa incepand cu secolul al XVII-lea, cand a fost necesar sa se deosebeasca dreptul nescris de cel scris, denumirea primului fiind aceea de obicei. Un alt sens pe care il are legea la romani este acela de credinta religioasa, crestina, ortodoxa. Legea crestina a influentat continutul moral al constiintei romanilor inca din perioada etnogenezei. Astfel, cand au aparut legile bisericesti-nomocanoanele, romanii le-au denumit "legea dumnezeiasca" sau "legea lui Dumnezeu".

Institutia "oamenilor buni si batrani" a fost pastrata si cultivata la romani. "Oamenii buni si batrani" erau aceia care, prin comportamentul lor, dovedeau calitati corespunzatoare si de aceea erau chemati sa judece conduita si faptele semenilor. In conceptia romaneasca dreptatea insemna si echitate.

Ius valachicum (dreptul vlahilor, legea tarii, obiceiul pamantului) era de fapt traditionala lege a tarii, pastrata de romani si sub ocupatii straine. El reprezinta o creatie prestatala care a constituit o treapta de trecere spre dreptul feudal si pe care stapanirea straina din Transilvania l-a receptat, recunoscandu-i aplicarea in randurile populatiei romanesti bastinase[1]. Ius valachicum cuprindea norme din domeniul dreptului public, reglementand organizarea si functionarea primelor formatiuni statale si raporturile dintre autoritatile incipient feudale si supusii lor, precum si norme de drept privat referitoare la raporturile agrare, proprietatea funciara, proprietatea asupra diverselor categorii de bunuri, statutul persoanelor, dreptul succesoral, un drept incipient al obligatiilor, regimul infractiunilor si pedepselor, organizarea instantelor si procedura de judecata. Ius valachicum a reprezentat un sistem de reglementare obisnuielnica in obstile satesti, caruia i s-a adaugat de catre statul feudal in formare o serie de dispozitii si obiceiuri noi, menite sa-i asigure o neta functie feudala. Constiinta juridica a timpului cuprindea, pe langa mostenirea daco-romana, si unele principii rezultate din influenta bizantina si morala crestina.

Institutiile Legii tarii in domeniul dreptului privat

In materia persoanelor, Legea tarii a statuat inegalitatile de avere, societatea fiind divizata in caste inchise si ereditare, cu regimuri juridice distincte. Clasa sociala superioara - nobilimea - este de doua feluri: laica si ecleziastica. Nobilimea laica era reprezentata de cnezi, voievozi, juzi, jupani, boieri. Legea tarii facea distinctie intre marea si mica boierime, precum si intre boierii de tara, provenind din randurile conducatorilor de tari, care au renuntat la atributiile lor politice atunci cand l-au ales pe domn si au intemeiat statul feudal, si boierii de slujbe, care au intrat in aparatul de stat, devenind dregatori[2]. Nobilimea ecleziastica, reprezentata de cler, se bucura de un statut privilegiat. Marea masa a societatii era alcatuita din taranii liberi. In ceea ce-i priveste pe taranii aserviti (dependenti), Legea tarii a consacrat, pana in sec. al XVI-lea, numai obligatia de ascultare a acestora, pentru ca ulterior sa fie introdusa si legarea de pamant. O noua clasa sociala in formare e reprezentata de oraseni, care sunt mestesugari si comercianti. Incepand cu sec. al XI-lea isi fac aparitia robii, provenind in special din randurile tiganilor si tatarilor.

Legea tarii consacra ca izvor al obligatiilor contractele si delictele, cu tendinta spre raspunderea personala, dupa cum arata cronicarul Miron Costin: 'pre lege dreapta nici fecior pentru fapta tatane-sau nici parintele pentru fapta fecioru-i de varsta nu-i platnic'[3]. Tot asa prevad si unele documente juridice ale cancelariei domnesti: ' sa nu se prade pe tata, frate, nici rude'. Totusi, traditionala solidaritate a obstei satesti si anumite interese ale statului feudal au facut posibile si unele forme de raspundere pentru fapta altuia, raspundere colectiva in materie fiscala, penala si de comert international.

In ceea ce priveste contractele, Legea tarii a preluat anumite dispozitii din dreptul daco-roman, dar a adus si elemente noi. Cea mai amanuntita reglementare a cunoscut-o contractul de vanzare-cumparare, care era si cel mai frecvent utilizat. Elementele sale (consimtamantul, obiectul si pretul) au imbracat o serie de particularitati in Legea tarii. Legea tarii considera nul contractul in care consimtamantul era viciat prin 'sila' (impresurare, val, cotropire), de exemplu sub forma 'aruncarii pretului' sau 'lepadarii pretului' de catre un boier, impotriva refuzului taranului de a-si vinde pamantul. Motivele pentru care vanzatorul a fost 'nevoit' sa-si vanda pamantul - foamete, robie, plata birului sau a unor amenzi penale, pribegie, lipsuri materiale - nu erau vicii de consimtamant. Forma publicitara cu prezenta martorilor excludea viciile de dol si eroare.

O particularitate consta in faptul ca, atunci cand obiect al contractului de vanzare-cumparare erau anumite bunuri (ocine, robi), pe langa consimtamantul partilor, era necesar si consimtamantul altor persoane (rude, vecini), care isi exercitau astfel dreptul de protimis. In cazul vanzarii ocinelor, era necesara si confirmarea domnului, in calitatea sa de titular al lui dominium eminens. Robii puteau, de asemenea, sa constituie obiect al vanzarii, putand fi vanduti separat de mosie, ei fiind asimilati lucrurilor. In schimb, taranii aserviti puteau fi vanduti numai impreuna cu mosia. O alta particularitate a vanzarii-cumpararii era aceea ca putea avea ca obiect chiar libertatea, taranii liberi putand deveni rumani prin vanzarea libertatii lor.

Spre deosebire de dreptul roman, pretul putea sa fie constituit nu numai din bani, ci si din lucruri sau din bani si lucruri, motiv pentru care nu exista o delimitare certa intre contractul de vanzare-cumparare si cel de schimb. Pretul se platea integral in momentul conventiei, dar uneori si partial, cand se fixa un termen pentru plata pretului restant, sub sanctiunea rezilierii in caz de neplata. Rezilierea vanzarii putea fi prevazuta in contract sub forma unui pact comisoriu. Intoarcerea pretului putea avea loc si in caz de evictiune ('val'), cand se prevedea in actul de vanzare constituirea de garantii personale - chezasi - care se angajeaza ca, daca cumparatorul va avea val 'sa avem noi a da seama'. Rezilierea putea fi obtinuta si pe cale judecatoreasca, in caz de evictiune, cand bunul a fost 'cumparat rau', adica de la un neproprietar.

Contractul de imprumut de consumatiune se incheia prin conventia partilor, insotita de remiterea materiala a lucrului, putand duce chiar si la aservirea debitorului daca acesta nu-si putea executa obligatia la scadenta.

Specificul relatiilor feudale a imprimat anumite particularitati contractului de donatie, date de sistemul relatilor de vasalitate. Cele mai frecvente erau donatiile facute de domn vasalilor sai, in consideratia serviciilor aduse de acestia, motiv pentru care donatia cuprindea si un element de drept public. Donatiile catre biserica se faceau sub conditia ca bunurile donate sa nu fie instrainate; deseori, ele se realizau in prezenta domnului.

Zalogul era un mijloc legal mult practicat in feudalism pentru a garanta obligatiile izvorate din contracte, cum erau cele de vanzare-cumparare, imprumut, comodat etc. El consta din bunuri mobile si imobile, mai ales pamant, precum si iobagi cu delnitele lor. Indeplinirea la termen a obligatiei garantate atragea rascumpararea zalogului. Cand zalogirea se facea fara termen, creditorul era indreptatit sa stapaneasca si sa foloseasca bunurile zalogite pana la achitarea datoriei (in cazul imprumutului banesc) sau pana la inapoierea vitelor imprumutate (pentru comodat). In cazul zalogului cu termen, actul incheiat putea prevedea ca, in caz de nerespectare a termenului, bunurile zalogite sa fie 'pieitoare', 'prapadite', 'pierdute', adica 'sa fie luate pe seama d-sale' (a creditorului). In lipsa unei asemenea clauze, si intrucat valoarea zalogului era de obicei mai mare decat a obligatiei garantate, se proceda la pretuirea bunurilor si la vanzarea lor de catre o persoana straina sau chiar de catre creditor, retinandu-se din pretul obtinut valoarea garantata, iar diferenta era data debitorului.

Proiect: Conditiile de existenta ale rezolutiunii si rezilierii Proiect: Teste grila - test grila

Regimul proprietatii era asemanator celui existent in Dacia romana, locul statului roman, ca proprietar al lui ager publicus, fiind luat de obstea sateasca, reprezentata de adunarea megiesilor. Astfel, obstea sateasca detinea proprietatea asupra pamantului, avand un drept superior de decizie asupra intregii mosii, in timp ce satenii aveau doar un drept de folosinta individuala asupra vetrei satului si asupra terenurilor arabile. Un instrument juridic nou creat, menit sa asigure unitatea obstilor satesti, a fost dreptul de protimis, in virtutea caruia, in cazul instrainarii unor parti din pamantul obstei, rudele celui care instraina si ceilalti membri ai obstei aveau preferinta la cumparare. Un procedeu juridic prin care functiile dreptului de protimis puteau fi contracarate de boierii ce doreau sa-si insuseasca pamanturile obstei a fost infratirea pe mosie dintre boieri si tarani, procedeu prin care boierii deveneau membri ai obstei, rude si vecini cu taranii din obste, putand, prin achizitii succesive, sa acapareze intregul pamant al satenilor.

Dupa destramarea obstilor satesti, locul adunarii megiesilor a fost luat de marele proprietar de pamant (jude, cneaz), membrii obstei transformandu-se in tarani aserviti. Odata cu intemeierea statului feudal de sine-statator, cnezii si juzii au transmis principalele atribute ale suveranitatii lor domnului, inclusiv dreptul de proprietate suprema, pastrand pentru ei doar o proprietate efectiva, subordonata (dominium utile)[4]. Aceeasi relatie de subordonare privind dreptul de proprietate se manifesta si in relatia dintre domn si taranii liberi. O dovada a dreptului de proprietate suprema a domnului asupra intregului teritoriu al statului este si faptul ca actele de transfer ale proprietatii nu erau valabile fara confirmarea domniei, precum si dreptul domnului de a face danii din pamanturile pustii si pustiite, dreptul de a revoca donatiile facute, dreptul de a confisca pamanturile boierilor hicleni, dreptul de a fonda noi localitati, de a fixa darile pentru diferite categorii de persoane.

Conform documentelor maghiare, sarbesti si poloneze din Evul Mediu care atesta existenta lui ius valachicum, pentru serviciile pe care le aduceau domnului (regelui), cnezii primeau dreptul de cnezat (dreptul cnezial), in virtutea caruia primeau un drept de folosinta asupra unei intinderi de pamant, aveau dreptul de a tine moara sau crasma si erau scutiti de unele dari. Taranii de pe mosii erau obligati fata de stapanul mosiei sa dea dijma din roade, iar fata de cneaz sa lucreze un numar de zile de munca si sa-i dea plocoane de sarbatori[5].

O alta institutie specifica a Legii tarii era reprezentata de imunitatile feudale pe care domnul le acorda boierilor si in virtutea carora acestia puteau exercita pe domeniile lor atributii de ordin administrativ, judiciar si militar. Pe masura consolidarii statutului, ca urmare a tendintei domnului de a inmagazina intreaga putere, aceste imunitati vor deveni din ce in ce mai restranse la anumite atributii sau anumite domenii.

In ceea ce priveste casatoria, existau numeroase obiceiuri fara caracter juridic cu privire la cunoasterea viitorilor soti, petitul, constituirea zestrei, binecuvantarea parintilor. Din punct de vedere al formei juridice, casatoria se incheia prin binecuvantarea religioasa, care avea loc in biserica, dar obiceiul impunea si necesitatea binecuvantarii prealabile a parintilor. Spre deosebire de geto-daci, zestrea se constituia din bunuri provenite de la parintii ambilor soti, precum si din darurile facute de sateni cu ocazia nuntii. O alta forma de casatorie admisa de Legea tarii era casatoria cu fuga, care presupunea un simulacru de rapire a fetei de catre viitorul sot caci, facandu-se cu consimtamantul fetei, avea drept scop obtinerea consimtamantului parintilor.

Spre deosebire de dreptul roman, Legea tarii consacra relatii de egalitate intre membrii familiei, drepturi egale ale parintilor asupra copiilor, obligatia reciproca de intretinere, vocatia succeorala a descendentilor. De asemenea, ius valachicum recunostea mai multe categorii de copii: copii legitimi, copii naturali, copii adoptati, copii vitregi si copii dobanditi prin efectul infratirii. Rudenia de sange, fie in linie directa, fie in linie colaterala, genera efecte juridice patrimoniale, dand nastere obligatiilor reciproce de intretinere si dreptului de succesiune. Pe langa rudenia de sange si rudenia din alianta, pastrate din timpul daco-romanilor, Legea tarii a introdus noi relatii de rudenie, impuse de credinta crestina: rudenia duhovniceasca sau spirituala, care izvora din tainele botezului si ale cununiei, producea si efecte juridice, nu numai morale.

In materia succesiunilor, Legea tarii cunostea doua forme de mostenire: mostenirea legala si mostenirea testamentara. Mostenirea legala a avut un regim diferit in Tara Romaneasca si Moldova. Astfel, in Tara Romaneasca se aplica privilegiul masculinitatii, in timp ce, in Moldova, fiii si fiicele aveau vocatie succesorala egala. Potrivit privilegiului masculinitatii, proprietatea funciara revenea fiilor, fiicele putand dobandi numai pamanturi de cumparatura si bunuri mobile[6]. Pentru a ocoli acest obicei, Legea tarii a creat institutia infratirii cu efecte patrimoniale a fiicelor cu fii, avand ca efect faptul ca si fetele puteau dobandi drepturi succesorale asupra proprietatii funciare ereditare. Succesiunea testamentara se baza pe existenta a doua forme de testament: testamentul in forma scrisa (diata) si testamentul oral (testamentul cu limba de moarte). Conditiile de valabilitate ale testamentului scris erau mult mai simple decat cele impuse de dreptul roman, Legea tarii impunand numai conditia scrierii, datarii si semnarii de catre testator, nu si de catre alti martori. Intrucat aceasta forma de testament era accesibila numai persoanelor care stiau carte, o larga raspandire a cunoscut testamentul cu limba de moarte care, pentru a avea mai multa forta juridica, era insotit de un blestem menit sa-l loveasca pe acela care nu executa intocmai ultima dorinta a testatorului sau "strica" acel testament.

Dispozitiile Legii tarii in domeniul dreptului penal si procesual

In materia dreptului penal, Legea tarii a mentinut sistemul razbunarii sangelui, paralel cu compozitiunea legala, conform careia infractiunile puteau fi rascumparate prin plata unor sume de bani fixate de stat si percepute in folosul statului. Chiar si cei pedepsiti cu moartea puteau sa-si rascumpere capul. Legea talionului era admisa in situatia infractiunilor de omucidere sau de denuntare calomnioasa, rolul statului rezumandu-se la pedepsirea prin amenzi a celor care incercau sa recurga la legea talionului in cazuri care nu erau permise de Legea tarii. Pedepsele variau in functie de situatia sociala a faptasului si a victimei.

Legea tarii a adus o reglementare amanuntita a infractiunilor (vini sau fapte), clasificate in vini mari si vini mici. Cele mai grave infractiuni erau considerate infractiunile impotriva statului, proprietatii si persoanei. Hiclenia era cea mai grava infractiune, fiind pedepsita cu moartea si confiscarea totala a averii; nu putea fi rascumparata in nici un caz. In cazuri exceptionale, boierii vinovati de hiclenie erau pedepsiti chiar de domn. Foarte apropiata de infractiunea de hiclenie era infractiunea de neascultare (osluh) care, daca era comisa de boieri, se pedepsea cu moartea, iar daca era savarsita de taranii aserviti, cu bataia sau gloaba. Furtul flagrant sau furtul comis cu violenta era pedepsit, de asemenea, cu moartea, pedeapsa putand fi executata chiar la locul faptei.

In ceea ce priveste organizarea instantelor judecatoresti, nu exista o delimitare stricta in Legea tarii intre activitatea administrativa si cea juridica sau intre procesele civile si cele penale, ele fiind judecate de aceleasi instante, dupa aceleasi obiceiuri juridice. O instanta mostenita din vechime era cea a oamenilor buni si batrani, competenta sa judece pricini marunte din dreptul civil, in timp ce, in domeniul dreptului penal, competenta sa se limita la prinderea infractorilor. Aceasta instanta a supravietuit multa vreme dupa intemeierea statelor feudale romanesti, ulterior atributiile sale fiind preluate de stat, ca o consecinta a procesului centralizarii puterii. In temeiul imunitatilor feudale acordate de domn, boierii de tara exercitau anumite atributii judiciare pe domeniile lor. In mod similar, dregatorii de la orase, sate si din tinuturi aveau atributii judiciare conferite de autonomia de care se bucurau inainte de consolidarea aparatului central de stat.

Odata cu consolidarea statului feudal, s-au constituit instante judiciare integrate in aparatul de stat: marii dregatori, in frunte cu marii vornici in Moldova, marele vornic si marele ban in Tara Romaneasca, acestia putand pronunta si pedeapsa cu moartea. Incepand cu sec. al XVI-lea, atributiile judiciare in tinuturi si orase au fost preluate de reprezentantii domniei. Instanta suprema era sfatul domnesc, care judeca procesele cele mai importante, precum si plangerile formulate de parti fata de hotararile pronuntate de alte instante judecatoresti. In ultimul caz, sfatul domnesc actiona ca o instanta de apel (desi Legea tarii nu cunostea institutia apelului), putand schimba hotararea judecatoreasca daca o considera nedreapta.

Organizarea instantei de judecata in Legea tarii era asemanatoare celei din dreptul roman clasic, judecatorul fiind ales de partile aflate in litigiu dintre boierii ce compuneau sfatul domnesc, care puteau exercita o competenta judiciara generala.

Odata cu accentuarea absolutismului, Legea tarii a consacrat conceptia conform careia atributiile judiciare provin de la domn, aecsta fiind si judecatorul suprem, putand sa judece orice proces, inclusiv reclamatiile impotriva hotararilor pronuntate de alte instante[7]. De obicei, domnul judeca pricinile impreuna cu sfatul domnesc, insa pronunta hotararile in nume propriu. Puterea domnului fiind nelimitata, Legea tarii nu putea admite autoritatea de lucru judecat, domnul putand judeca de mai multe ori acelasi proces, fapt care duce, invariabil, la sentinte contradictorii.

Legea tarii a clasificat probele in doua categorii: orale si scrise. Probele orale erau predominante, motiv pentru care, in Legea tarii, orice pretentie formulata in justitie putea fi dovedita prin probe orale. In functie de obiceiurile geto-dace din care isi trageau originea, probele orale se imparteau in: ordalii, juratori (forme speciale de marturie) si juramantul obisnuit.

Avand origini stravechi, ordaliile constau in invocarea divinitatii pentru ca puterea divina sa arate de partea cui este dreptatea. Romanii au cunoscut ordalia apei, ordalia pamantului si proba fierului rosu, aplicata numai in Transilvania, in relatiile dintre catolici. Legea tarii a consacrat ordalia pamantului sau juramantul cu brazda. Aceasta proba pastreza urme de paganism intrucat traistasii si brazdasii invocau, de fapt, stravechea divinitate a pamantului atunci cand strabateau adevaratele hotare ale terenului aflat in litigiu, purtand o brazda de pamant pe cap sau pe umeri. Sub influenta credintei crestinem aceasta roba a evoluat, cel care era supus probei pronuntand un juramant crestinesc, iar in locul pamantului purta o carte de blestem[8].

Proba cu juratori avea o forta doveditoare extrema, putand rasturna orice alta proba recunoscuta de Legea tarii, inclusiv probele scrise. In cadrul acestei probe, membrii comunitatii, avand acelasi statut social, interveneau in proces si jurau ca una dintre partile implicate in proces era demna de crezare. Aceasta proba putea fi contracarata prin aducerea unui numar dublu de juratori, castigand in final cel care adusese cei mai multi juratori. Proba era acordata de insusi domnul tarii, juramantul se pronunta in fata reprezentantilor domniei, iar la final se intocmea carte de juramant, in functie de care se pronunta hotararea. Și aceasta proba a evoluat in sensul indicarii nominale a juratorilor (juratori pe ravase). Inca din faza acordarii probei, domnul putea acorda uneia dintre parti un numar de 48 de juratori, punand partea adversa in imposibilitatea de a rasturna proba prin aducerea unui numar dublu de juratori.

Legea tarii a admis ca proba si juramantul obisnuit (marturia propriu-zisa), caracterizat de faptul ca juramantul era depus in biserica, iar martorul relata despre fapte constatate prin propriile simturi.

O alta proba preluata de Legea tarii din antichitate a fost marturia preconstituita care se baza pe faptul ca, dupa ce partile incheiau anumite conventii, cei care asistasera la incheierea lor consumau, impreuna cu partile implicate, o anumita cantitate de vin, numita adalmas. In actul scris care se incheia erau mentionate numele martorilor, precum si numele partii care a platit adalmasul. In caz de litigiu, partile se prezentau in fata judecatruli pentru a arata care a fost continutul conventiei atunci cand s-a baut adalmasul.

Caracteristicile lui Ius Valachicum

Legea tarii prezinta urmatoarele trasaturi[9]:

a) este unitar din punct de vedere geografic, fiind comun tuturor romanilor;

b) este unitar din punct de vedere social: nu au existat in trecutul nostru un drept taranesc, cu caracter colectivist, si un drept nou, cu caracter individualist;

c) este, in principal, un drept cu caracter rural, un drept agrar al oamenilor legati de pamant, de hotar, de mosie. Termenul de hotarare provine de la cuvantul "hotar", ceea ce dovedeste ca majoritatea proceselor se rezumau la fixarea hotarelor. De aici, prin extensiune, deciziunile se numesc hotarari (judecatoresti, politice etc.), iar "mosia", etimologic, provine de la proprietatea mostenita de la mos;

d) este complet, reusind sa reglementeze principalele relatii sociale statornicite la nivelul societatii. Dreptul obisnuielnic era format dintr-un sistem de norme de conduita si convietuire sociala, cuprinzand atat norme de drept public, privind organizarea societatii si conducerea acesteia in general, cat si norme de drept privat, privind proprietatea, mostenirea, familia etc. (problemele particulare ale oamenilor);

e) este elastic si receptiv la cerintele realitatii, ale conditiilor economico-sociale, chiar daca obstea continua sa-si pastreze dreptul ei superior de proprietate (proprietate devalmasa); se nasc institutii noi care se refera la posibilitatea de iesire din indiviziune prin respectarea dreptului de protimis (preferinta de cumparare-rascumparare). Statutul juridic al persoanelor se diferentiaza in functie de avere; justitia se oficializeaza ca urmare a dezvoltarii statelor feudale romanesti. Dar "arhaismele juridice" romanesti se regasesc si in noile reglementari nascute dupa aparitia statului;

f) originalitatea vechiului drept romanesc rezulta din modul de viata al stramosilor nostri, organizati in obsti teritoriale, in formatiuni politice cu caracter prestatal. Originalitatea obstii, a cnezatului, a voievodatului, a tarilor constituie inceputul dreptului public al Tarilor Romane. Cu privire la acest aspect, Nicolae Iorga arata: " S-ar putea spune ca, din trunchi, s-a scurs seva juridica, astfel cum se scurge rasina dintr-un brad, care putin cate putin a ajuns sa capete forme stabile, tocmai de aceea acest drept popular n-a ramas niciodata fara perspective de noi dezvoltari";

g) rezistenta si trainicia obiceiului pamantului sunt asemenea rezistentei si trainiciei institutiilor politico-juridice romanesti (cnezate, voievodate, scaune).

Influentele Crestinismului asupra dreptului cutumiar romanesc

Procesul etnogenezei romanilor a fost marcat de valurile migratoare, precum si de difuzarea crestinismului in limba latina. Poporul roman s-a nascut crestin, ulterior el reprezentand un bastion remarcabil al lumii crestine in rasaritul Europei.

In esenta dreptului cutumiar romanesc trebuiesc cautate si evidentiate preceptele crestine. Dreptul cutumiar romanesc, care este o "evanghelie a adevarului", aseaza preceptele crestine la temelia principalelor institutii de drept. Mentionam, in acest sens, urmatoarele aspecte:

1.  Disparitia oricarei urme de poligamie in cadrul familiei daco-romane si romanesti; statornicirea acesteia potrivit canoanelor bisericii constituie o dovada certa a prezentei elementului crestin in fundamentarea casatoriei si a familiei.

2.  Spiritul de consolidare la nivelul obstii si pastrarea indelungata a primatului dreptului de proprietate devalmasa sunt strans legate de preceptele crestine, chiar daca proprietatea devalmasa a existat si anterior crestinismului. Proprietatea asupra bunurilor imobiliare a avut in aceasta perioada un dublu caracter: devalmasia si proprietatea privata. Terenul de casa si curtea anexa au fost primele desprinderi din devalmasie, fiind urmate ulterior de terenul din camp. Hotarele, marcarea animalelor sunt primele indicii ale generalizarii si consolidarii proprietatii private.

3.  Procedura de judecata, sistemul probator in mod deosebit de strict sunt strans inraurite de preceptele si credinta crestina. Instantele de judecata erau comune pentru cauzele civile si penale. Juramantul cu brazda pentru diferendele privitoare la hotare, chemarea conjuratorilor erau probe folosite de catre instantele de judecata.

4.  De la inscaunarea domnitorului si legimitatea de necontestat a acestuia, ca provenind de la divinitate, pana la exercitarea prerogativelor sale absolute si respectarea constienta a poruncilor sale in randul maselor, preceptele crestine au fundamentat intreaga institutie fundamentala si centrala a dreptului romanesc.

5.  In existenta statelor romanesti, biserica a fost reazem de nadejde al statelor, iar acestea au organizat biserica pentru a le servi interesele. A existat o imbinare fundamentala intre aceste doua institutii, fapt de importanta vitala pentru poporul roman.