Istoricul dreptului comparat

Istoricul dreptului comparat

Pentru a intelege istoricul dreptului comparat trebuie analizate in acelasi timp trasaturile si istoricul diferitelor sisteme juridice cunoscute.

Principalele sisteme juridice, impartite conform regulilor dreptului comparat ce vor fi studiate in capitolele ce urmeaza, sunt:

familia de drept romano-germanic;

familia de drept common law;

familia de drept islamic;

dreptul asiatic;

dreptul ebraic.

Familia de drept romano-germanic se intemeiaza pe cel mai mare si mai organizat sistem de drept cunoscut vreodata, dreptul roman.

Dreptul roman cuprinde totalitatea normelor de conduita instituite sau sanctionate de statul roman si constituite intr-un sistem extrem de vast si complex format din numeroase ramuri si institutii juridice.

Aceste ramuri si institutii juridice au cunoscut un proces continuu de transformare si interconditionare, in cadrul unei evolutii care se incepe odata cu epoca de formare a orasului Roma (754 i.e.n.) si se termina cu moartea imparatului Justinian (565 e.n.).

Pentru prima data in istoria omenirii romanii au reusit sa creeze un sistem unitar de concepte prin intermediul carora sa traduca interesele fundamentale ale societatii romane. Limbajul juridic creat de romani a reusit sa se remarce printr-o exceptionala precizie, oferind simetrie constructiilor juridice si reprezentand instrumentul ideal al gandirii juridice. Alte sisteme de drept antice (babilonian, iudaic, egiptean) nu au reusit sa dezvolte o terminologie juridica bine conturata, distincta de limbajul comun.

Stiinta dreptului roman a creat in epoca sa de apogeu un sistem de concepte, categorii abstracte, sinteze de o impresionanta amploare, a formulat principii generale si a sistematizat pe baza lor intreaga materie. Astfel, multe din conceptele si categoriile juridice actuale isi au originea in dreptul roman (ex.: conceptul de obligatie contractuala, transferul sau stingerea obligatiilor, termenul, conditia, reprezentarea succesorala etc.).

Dreptul roman s-a aplicat, ca drept impus de stat, pana la moartea lui Justinian, in 565, cand s-a incheiat istoria statului si dreptului roman. Opera de codificare a lui Justinian reprezinta un moment de referinta in mentinerea si dezvoltarea sa ulterioara. Dupa acest moment, dreptul roman a devenit fie cutuma autonoma, fie drept receptat, in partile nesupuse dominatiei Imperiului Roman, influenta dreptului roman nu a patruns pe caile clasice. Asa se explica faptul ca normele cutumiare ale germanilor din nord existau de sine statator. Aceste cutume erau transmise pe calea practicii institutiilor de aplicare a dreptului, fiind confuze din punct de vedere terminologic, mai putin evoluate decat dreptul roman. Ele erau concepute de popor in mod direct si aplicate de adunarile populare.

Biserica a avut un rol important in raspandirea dreptului roman, in special in privinta raspandirii uniforme, nu numai in teritoriile foste parti ale Imperiului Roman, pe care locuiau populatiile romanizate, dar si in teritoriile unde suveranitatea Imperiului Roman nu a fost exercitata, dar a fost introdusa sau acceptata religia crestina, biserica devenind universala in Evul Mediu european.

Desi, oficial, biserica manifesta opozitie fata de dreptul si educatia romana, care erau considerate pagane, totusi, prin prelati, biserica a pastrat limba si cultura romana, inclusiv cultura juridica. Aceasta in conditiile in care asupra culturii romane si-a exercitat o puternica influenta cultura greaca, ajungand chiar sa o domine detasat, insa dreptul grec nu a reusit sa se impuna asupra sistemului de drept roman.

Familia de drept romano-germanic este caracterizata de:

a)  separatia dintre dreptul public si dreptul privat;

b) unitatea dreptului privat, intelegand prin aceasta existenta unor principii comune fundamentale care stau la baza dreptului civil, dreptului comercial, dreptului international privat;

c) modul de a concepe materia obligatiilor;

d) forma comuna de reglementare, tehnica legislativa;

e)  formalismul anumitor acte juridice;

f)  principiul reglementarii drepturilor subiective. In dreptul englez, judecatorul creeaza dreptul reclamantului din obligatia paratului, care trebuie dovedita, in dreptul romano-germanic, drepturile sunt subiective: proprietarul poate cere restituirea bunului sau in temeiul propriului drept subiectiv ocrotit sau garantat de lege, nu in virtutea faptei ilicite a unei alte persoane.

Datorita caracteristicilor sale deosebite dreptul roman a avut o arie de raspandite foarte mare, influenta sa facandu-se simtita pe toate continentele.

Familia de drept romano-germanica este, la ora actuala, formata pe doi mari piloni: dreptul german si dreptul din tarile scandinave -dreptul austriac, dreptul scandinav, dreptul elvetian, pe de o parte, si dreptul francez/latin, dreptul francez, dreptul italian, dreptul spaniol, dreptul portughez, pe de alta parte.²

Dintre acestea definitorii sunt dreptul german si dreptul francez, ele fiind si sistemele cu cea mai mare influenta asupra evolutiei dreptului comparat.

Familia de drept common law se caracterizeaza prin putinatatea sau chiar absenta codificarii, in avantajul precedentului judiciar si al unei foarte largi libertati de decizie a judecatorului. Cele doua coordonate ale sistemului de drept common law sunt: a trai onorabil, ceea ce si-a gasit expresia in normele de Equity, si a nu vatama pe altul, dand fiecaruia ce este al sau.

Common law s-a format ca un drept cutumiar si judiciar, in care prioritate are precedentul judiciar si procedura. Suveranul englez exercita jurisdictia suprema, dand in fiecare caz o solutie individuala, pe baza unei legislatii particularizate.

De aici s-au dezvoltat doua principii³:

- Parlamentul englez, care reprezinta puterea suverana, nu poate da decat legi individuale, stabilind drepturi concrete, asa-numitele statute, care nu se refera la modul de rezolvare a litigiilor; pe de alta parte, tribunalele hotarasc in numele suveranului, deci numai decizia lor, in aplicarea concreta a vointei acestuia, poate constitui o norma de drept.

in prezent, judecatorul englez poate refuza aplicarea unei legi emise de Parlament, daca aceasta nu este conforma cu practica judiciara sau incalca conceptul de Equity.

Ierarhia izvoarelor de drept in sistemul de common law este diferita de cea din sistemul romano-germanic. in vreme ce in sistemul de common precedentul judiciar si cutuma nu sunt izvoare de drept, locul principal in categoria acestora ocupandu-l legea, in sistemul de common law sunt cunoscute patru izvoare: legea, precedentul judiciar, cutuma imemoriala⁴ si autoritatea doctrinara.

Din regulile esentiale aparute in sistemul common law american, in ceea ce priveste folosirea jurisprudentei ca izvor de drept, mentionam doua mai importante, si anume:

revirimentul de jurisprudenta - instantele superioare pot schimba practica, in aceasta situatie, precedentul instantelor superioare este obli­gatoriu pentru instantele inferioare;

quieta non movere, ceea ce inseamna ca practica schimbata de o instanta nu are valoare decat pentru viitor, ea nu se aplica situatiilor anterioare.

Trasaturile familiei de drept common law sunt:

dreptul englez nu devine norma obligatorie decat atunci cand dobandeste o aplicare jurisprudentiala;

- lipsa diviziunii, cunoscuta in dreptul european continental, in drept public si drept privat; la randul sau, dreptul privat nu este subdivizat in drept comercial, drept civil etc.;

aria restransa de aplicare (Regatul Unit al Marii Britanii, S.U.A, alte cateva teritorii aflate la un moment dat sub dominatie engleza).

Institutiile specifice dreptului englez sunt: contractele, delictele - torts (cunoscute in sistemul nostru ca fiind obligatiile civile -, cvasicontractele, dreptul de proprietate, institutia trust.⁵