Dreptul romaniei intre 1866-1918

DREPTUL ROMANIEI INTRE 1866-1918

Constitutia din anul 1866 a fundamentat in Romania un regim politic democratic. In anul 1895 s-a inaugurat rotativa guvernamentala, constand in alternanta la guvernare a conservatorilor si liberalilor, rolul de arbitru revenind monarhiei.

Dreptul roman din perioada monarhiei constitutional-parlamentare a fost un drept burghez. El a consacrat proprietatea particulara, pe care a decretat-o "sacra si inviolabila", dandu-i toate garantiile. Principalele izvoare ale dreptului au fost Constitutia din 1866 si Codurile adoptate in epoca lui Cuza, care constituiau temelia sistemului de drept modern. Alaturi de acestea s-au aflat o serie de legi speciale care au fost adoptate in scopul promovarii principiilor progresiste din epoca.

In istoriografia de specialitate din Romania din aceasta etapa se evidentiaza faptul ca izvoarele dreptului au fost: legea, cutuma, contractul, doctrina si jurisprudenta.

Sistemul de drept a evoluat in aceasta etapa in stransa legatura cu transformarile sociale si economice, vizand modernizarea vietii sociale si de stat. Intreaga perioada luata in discutie a fost dominata de problema agrara si problema electorala. Dupa obtinerea independentei totale de stat, Romania a primit un nou statut juridic international, fapt relevant in evolutia societatii. Constitutia din anul 1866 a fundamentat in Romania un regim politic democratic.

In Transilvania, victoria reactiunii a determinat abrogarea Constitutiei din anul 1849 si instaurarea regimului neoabsolutist (1851-1861), bazat pe centralizare, putere armata, cenzura, germanizare si catolicizare. Sub presiunea unor factori externi si interni, a fost instaurat un regim de guvernare liberala de scurta durata, dupa care a fost instaurat regimul dualist austro-ungar (1867-1918) care a reprezentat "o recrudescenta a politicii de discriminare si oprimare a natiunii romane". Anexarea Banatului (1860) si a Transilvaniei (1867) a declansat politica de deznationalizare la care romanii s-au pronuntat prin ample manifestari: Pronunciamentul de la Blaj (1868), miscarea memorandista etc. Integrarea fortata si politica de rusificare si deznationalizare a Transilvaniei a declansat o ampla miscare de emancipare nationala a carei finalizare a dus la Unirea cu Tara in martie 1918.

Eliminarea jurisdictiei consulare si recunoasterea legilor romanesti, infiintarea agentiilor diplomatice ale Romaniei, renuntarea la pasaportul otoman, conventiile internationale postale, telegrafice si comerciale si, mai ales, Tratatul de la Berlin (1878) au conferit Romaniei un nou statut international in concertul popoarelor suverane europene.

Prefacerile structurale si instaurarea monarhiei constitutionale au reclamat o noua lege fundamentala, materializata in Constitutia promulgata la 1/13 iulie 1866 (8 titluri impartite in capitole si sectiuni).

Dreptul constitutional

Intre anii 1859 si 1918, in Romania au avut aplicabilitate trei acte constitutionale: Conventia de la Paris din 7 august 1858, Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris din 1864 si Constitutia din 1866, modificata de mai multe ori.

Constitutia din 1866 (adoptata la 1 iulie) a avut ca model Constitutia belgiana din anul 1831, dar cuprindea si elemente specifice Romaniei. Era alcatuita din 8 titluri, fiecare dintre le fiind impartite in capitole si sectiuni:

1.     Teritoriul Romaniei si titlul statului;

2.     Drepturile romanilor;

3.     Puterile statului;

4.     Finante;

5.     Puterea armata;

6.     Dispozitii generale;

7.     Revizuirea Constitutiei;

8.     Dispozitii tranzitorii si suplimentare.

Pana la primul razboi mondial, doua modificari constitutionale au fost mai importante: in anul 1879 s-a modificat art. 7, prevazandu-se posibilitatea naturalizarii tuturor strainilor, indiferent de religie, cu precizarea ca numai romanii si cei naturalizati romani puteau dobandi imobile in Romania, iar in anul 1884 modificarea facuta a avut loc dupa proclamarea tarii ca regat, aici interesand, in principal, schimbarile aduse regimului electoral. Constitutia din 1866 s-a aplicat, cu unele modificari, pana in anul 1923. Prevederile constitutionale au fost concretizate in detaliu pe calea legilor ordinare.

Organele centrale ale statului roman (structura si formarea lor)

Parlamentul a fost organizat, prin dispozitiile Conventiei de la Paris, ca organ unicameral, prevazandu-se cate o Adunare Electiva pentru fiecare principat, aleasa pe 7 ani prin vot bazat pe un cens de avere foarte ridicat, care a facut ca Adunarile Elective sa fie organele marilor proprietari, ale negustorilor si industriasilor bogati. Conflictul care s-a nascut intre domn si asemenea adunari elective, conflict care reflecta, de fapt, o realitate obiectiva - lupta dintre elementele adepte ale progresului si cele retrograde - nu s-a putut rezolva decat prin lovitura de stat din mai 1864.

Inovatiile Statutului dezvoltator al Conventiei de la Paris au constat in organizarea bicamerala a Parlamentului si intr-o oarecare largire a corpului electoral, fara a se fi introdus votul universal, egal, direct si secret.

Cele doua camere ale Parlamentului au fost:

- Adunarea Electiva, compusa din deputati alesi prin scrutin de doua grade, corpul electoral fiind impartit, dupa avere, in alegatori primari - ce alegeau indirect - si alegatori directi, fiind cunoscuti si alegatori directi cu dispensa de cens, mai ales dintre intelectuali.

- Adunarea Ponderatoare, compusa din: membri de drept si membri numiti[1]; din cei 64 de membri numiti, 31 erau numiti de domn, restul fiind numiti din randul consiliilor judetene, cate unul din fiecare judet, din cele trei propuneri facute de fiecare judet.

Corpul ponderator a fost conceput de Cuza ca un organ permanent, care-si reinnoia componenta la anumite intervale de timp (Statutul dezvoltator a stabilit ca la fiecare doi ani se reinnoia 1/3 din numarul membrilor acestui organ, iar in art. XVIII din "Modificatiunile indeplinatoare Statutului", din preambulul Statutului s-a stabilit ca reinnoirea se facea din trei in trei ani pentru o doime a lui).

Dispozitiunile Statutului dezvoltator au ramas in vigoare pana la Constitutia din 1866, care a prevazut in art. 31 ca: "Toate puterile statului emana de la natiune care nu le poate exercita decat numai prin delegatiune". De asemenea, se proclamau o serie de principii fundamentale de drept: drepturile si libertatile fundamentale ale cetateanului, suveranitatea nationala, separatia puterilor in stat, responsabilitatea ministeriala.

Conform principiului separatiei puterilor in stat, cele trei puteri erau declarate independente una de alta. Puterea legislativa se exercita de catre domn si Reprezentanta Nationala. Puterea executiva era incredintata domnului care o exercita prin organele administrative. Puterea judecatoreasca revenea curtilor si tribunalelor.

Legiuitorul constitutional din anul 1866 a optat tot pentru organizarea bicamerala a Parlamentului[2]. Parlamentul se numea Reprezentanta Nationala (Corpurile Legiuitoare) si era format din Adunarea Deputatilor si Senat. Initiativa legislativa apartinea domnului, Adunarii Deputatilor si Senatului. Dispozitiile privind compunerea si alegerea membrilor Parlamentului erau inserate in Constitutie si in legea electorala (modificata in 1864). Domnul avea dreptul de a convoca, amana si dizolva Corpurile Legiuitoare, precum si dreptul de a sanctiona si promulga legile. Domnul nu mai avea dreptul de a guverna prin decrete, dar putea sa supuna Parlamentului proiecte de legi sau sa opuna altora dreptul sau de veto absolut. Conform Constitutiei, Reprezentanta Nationala avea dreptul de autoconducere, interpelare a ministrilor si ancheta parlamentara. Principala functie a Reprezentantei era legiferarea, constand in dezbaterea si aprobarea legilor, dar Adunarea Deputatilor indeplinea si o atributie executiva: dezbaterea si adoptarea bugetului de stat.

Seful statului. Conventia de la Paris a prevazut, in art. 3, intre organele investite cu "puterile publice", si Domnitorul (Hospodarul), ales pe viata de catre Adunarea Electiva (art. 10), moldovean sau muntean, in varsta de cel putin 35 de ani, cu un venit funciar public timp de 10 ani, sau care sa fi fost membru al Adunarii, dispozitii pe care Statutul dezvoltator nu le-a schimbat.

Puterea executiva revenea, potrivit art. 35 din Constitutie, domnitorului (Alteta Regala din anul 1879, rege din 1881, dupa proclamarea Romaniei ca regat). Domnitorul (seful statului) era un organ unipersonal, ales sau ereditar, ale carui atributii erau limitativ consacrate in textele constitutionale si care se bucura de anumite privilegii. Domnul beneficia de privilegiul irevocabilitatii, al inamovibilitatii si neresponsabilitatii, in sensul ca raspunderea revenea ministrilor care contrasemnau toate actele sale. Domnul numea si confirma in toate functiile publice, era capul ostirii (calitate in baza careia conferea gradele militare), avea dreptul de a declara razboi, de a incheia tratate si conventii cu alte state, de a bate moneda si de a conferi decoratii. Intre 1859 si 1918 au fost cunoscute, in Romania, si alegerea si realegerea in functia de sef al statului, ultima fiind cea mai lunga ca durata. Constitutia a reglementat locotenenta domneasca, pentru caz de vacanta a tronului, si regenta, instituita atunci cand succesorul la tron era minor sau monarhul se afla in imposibilitatea de a domni din diferite motive, in special boala.

Proiect: Conditiile de existenta ale rezolutiunii si rezilierii Proiect: Teste grila - test grila

Ministrii si guvernul. Toate actele constitutionale ale Romaniei din etapa aceasta l-au declarat pe seful statului neresponsabil si au stabilit ca acesta isi exercita atributiile sale de ordin administrativ- executiv cu ajutorul ministrilor, declarati raspunzatori pentru actele monarhului, pe care le-au contrasemnat (Conventia de la Paris in art. 14-15; Constitutia din 1866 in art. 92 si 93).

Ministrii erau titulari ai departamentelor - ministerelor, care nu se infiinteaza decat prin lege.

Potrivit Constitutiei, Guvernul era format din ministri apartinand partidului care detinea majoritatea parlamentara (regula deseori incalcata).

Puterea judecatoreasca era exercitata de instantele judecatoresti, dar toate hotararile acestora se executau in numele domnitorului, care avea si dreptul de amnistie si de gratiere.

In art. 36 al Titlului al III-lea din Constitutia din 1866 se sublinia ca activitatea judecatoreasca era exercitata de curti si tribunale, iar, potrivit art. 104, alin. 3, pe intregul teritoriul statului roman avea competenta o singura Curte de Casatie.

Instantele judecatoresti erau:

judecatoriile de plasa;

tribunalele judetene;

curtile de apel;

curtile cu juri, in materie criminala;

Inalta Curte de Casatie si Justitie.

La activitatea judecatoreasca mai participau si alte organe, precum Ministerul Public sau Parchetul.

Conform art. 128 din Constitutie, instantele judecatoresti erau competente sa controleze constitutionalitatea legilor. Astfel, in caz de contradictie intre o lege sau o prevedere legala si o dispozitie constitutionala, judecatorul era obligat sa dea prioritate textului constitutional, acesta reprezentand norma legislativa suprema careia toate celelalte norme juridice ii erau subordonate.

Legile de organizare judecatoreasca au instituit inamovibilitatea magistratilor.

Sistemul electoral. Conform Constitutiei din 1866 si dispozitiilor Legii electorale din 30 iulie 1866, sistemul electoral se baza pe votul cenzitar al censului de avere, in principal. Pentru Adunarea Deputatilor, corpul electoral era impartit in 4 colegii: de la un venit funciar de 300 de galbeni (colegiul I) la un venit de 80 de lei (industriasii si comerciantii din colegiul III). Erau scutiti de indeplinirea acestei conditii privind venitul liber-profesionistii, ofeterii in retragere, profesorii si pensionarii statului, care erau alegatori directi. Colegiul IV ii includea pe toti cei care plateau un impozit cat de mic. Dintre acestia, 50 de alegatori (considerati primari) alegeau un delegat, iar acestia il alegeau pe deputat. In anul 1881, prin modificarea Constitutiei, numarul colegiilor a fost redus la trei, fapt care avantaja burghezia si liberalismul politic.

Dreptul administrativ

Organizarea administrativ-teritoriala. Organizarea judetelor si a comunelor a ramas, in mare, cea fixata in anul 1864. In fiecare judet functiona, ca organ executiv, un prefect, capul administratiei judetene, avand sarcina de a asigura realizarea politicii partidului de guvernamant al carui reprezentant era, si un Consiliu Judetean care avea dreptul, ca organ deliberativ, de a se pronunta asupra unor probleme de interes local. Prefectul era numit prin decret regal, la propunerea Ministerului de Interne.

Comunele erau conduse de catre primar, ca organ executiv, impreuna cu ajutorul de primar si o serie de functionari, si de catre consiliile comunale care aveau rol deliberativ local. La inceput au existat numai comune urbane si comune rurale, in anul 1908 aparand si comunele suburbane.

Organele centrale ale administratiei de stat erau regele si guvernul.

Atributiile mai importante ale regelui, conform art. 93 al Constitutiei din 1866, erau: numirea si revocarea ministrilor, numirea si confirmarea in functii publice; dreptul de a face regulamente necesare executarii legilor. Regele era seful armatei si conferea gradele militare, avand dreptul de a declara dreptul de asediu, de a declara razboi si de a incheia pace; avea si atributii diplomatice.

Totalitatea ministerelor formau guvernul, pus sub presedintia primului-ministru. Rolul primului ministru a fost in continua crestere, unele atributii speciale revenindu-i in mod direct. Numarul ministerelor a sporit treptat in timp ce au fost create noi organe de stat. Un rol important in cadrul administratiei centrale il avea Ministerul de Interne care exercita conducerea generala asupra administratiei, controlul si supravegherea administratiei locale, asigurarea ordinii si sigurantei statului.

Ministerul de Finante administra finantele statului, supraveghind politica monetara in timp ce Ministerul Afacerilor Externe asigura aplicarea tratatelor si conventiilor internationale, stabilirea relatiilor cu alte state etc. Ministerul de Justitie era organ administrativ al activitatii de infaptuire a Justitiei, Ministerul Apararii Nationale - organ administrativ al armatei, Ministerul Educatiei Nationale - organ administrativ al invatamantului public si confesional.

Dreptul civil

Dreptul civil cunoaste o serie de transformari substantiale in domeniile proprietatii, persoanei, conditiei juridice, contractelor. La baza acestei ramuri de drept a ramas Codul civil roman adoptat in vremea lui Cuza.

Proprietatea. In materia proprietatii statul a manifestat o preocupare speciala, interventia lui facandu-se simtita, mai ales dupa cucerirea independentei de stat. A fost creat un regim general cuprinzand masuri ce vizau dezvoltarea industriei nationale. In anul 1887 s-a adoptat o prima lege de incurajare a industriei nationale care prevedea conditiile necesare pentru crearea unei intreprinderi, avantajele de care beneficiau cei care infiintau intreprinderi industriale, precum si o forma speciala a dreptului de proprietate - dreptul de proprietate industriala. In anul 1912, o noua lege de incurajare a industriei nationale a extins inlesnirile si ajutorul statului si la meseriasii care utilizau cel putin 4 calfe si mesteri, la societatile cooperatiste de meseriasi cu un capital de cel putin 2000 lei, cu indeplinirea anumitor conditii stabilite de lege, la cooperativele satesti si intreprinderile care intrebuintau, fie la un loc, fie la domiciliu, 30 de lucratori in industria casnica. Alte reglementari importante cu implicatii in domeniul proprietatii industriale au fost Legea asupra marcilor de fabrica si de comert din anul 1879 si Legea asupra brevetelor de inventiune din ianuarie 1906 care reglementa dreptul de proprietate pentru inventatori. In temeiul acestei legi, inventatorul avea drepturi exclusive si temporare de exploatare in Romania, brevetul conferindu-i dreptul exclusiv de a exploata in folosul sau brevetul si de a urmari inaintea tribunalului pe uzurpatori.

Dezvoltarea capitalismului a determinat consolidarea proprietatii bancare, prin intermediul careia s-a infaptuit controlul bancilor asupra industriei. In anul 1880 a fost infiintata Banca Nationala a Romaniei, ca un centru de control asupra intregii vieti bancare. Intre 1894 si 1911 au fost ceate toate bancile comerciale mari, un rol foarte important jucandu-l capitalul strain care reprezenta, in perioada 1881-1903, 41% din totalul capitalului bancar.

In domeniul proprietatii miniere a fost adoptata Legea din anul 1895 prin care s-a admis separarea proprietatii asupra solului de cea asupra subsolului, statul devenind proprietarul substantelor miniere (cu exceptia celor din cariere) pe care le putea si concesiona.

Proprietatea funciara a taranilor s-a faramitat deoarece Codul civil prevedea impartirea bunurilor decedatului in parti egale mostenitorilor. Legea invoielilor agricole din anul 1866, cu modificarile sale ulterioare, deroga de la principiile Codului civil. Contractele (invoielile) dintre proprietarii de mosii si taranii lipsiti de pamant aveau ca obiect arendarea unei suprafete de teren, in schimbul prestarii unor zile de munca pe mosia proprietarului. Aceste invoieli erau transcrise intr-un registru al primariei comunale, inscrisul fiind investit cu formula executorie la simpla cerere a proprietarului, fara judecata. Mosierul dispunea de trei cai de executare: plata unei despagubiri in contul obligatiei neexecutate sau, in caz de neplata, scoaterea la vanzare; angajarea altei persoane, a carei plata era suportata de cel obligat prin invoiala incheiata; obligatia autoritatii administrative de a "indemna" pe taran sa presteze muncile pentru care s-a obligat. Legea a fost modificata in anul 1872 in sensul constrangerii cu forta armata a formatiunilor de dorobanti, dispozitie ulterior abrogata. Alte clauze abuzive ale legii prevedeau probarea in justitie a datoriilor taranilor exclusiv in baza registrului propriu al mosierului, precum si o procedura speciala de executare pe motivul ca muncile agricole trebuiau efectuate la timpul optim. Rascoala taranilor din anul 1907 a impus modificarea legislatiei agricole si adoptarea unei noi Legi a invoielilor agricole (23 decembrie 1907/5 ianuarie 1908) care interzicea munca sau dijma la tarla (obligatia taranului de a lucra pentru mosier o suprafata egala cu cea arendata). Contractele colective intre mosieri si tarani erau incheiate potrivit unor formulare elaborate de Ministerul Agriculturii, autentificate de procuror si supuse inregistrarii obligatorii. O comisie speciala fixa pretul maxim si un plafon minim la preturile platite taranilor pentru muncile efectuate. Legea trusturilor arendasesti din anul 1908 limita dreptul de a tine in arenda mai multe mosii, conractele ce depaseau 4000 ha putand fi anulate de procuror. Cu toate acestea, arendasii au gasit mijloace de eludare a legii, inchiriind mosii fara a-si trece numele in contracte.

In perioada 1866-1918 au fost adoptate, de asemenea, reglementari cu privire la persoanele juridice care au fost introduse prin Codul de comert si prin unele legi speciale ce priveau cu prioritate dreptul de asociere. Codul comercial din 1887 a suferit o serie de modificari in anii 1895, 1900, 1902, 1906. Reglementari noi au fost facute si in alte domenii ale dreptului civil (raspunderea civila, contractele, contractul de inchiriere, contractul de munca etc.

Casatoria civila era obligatorie si se incheia inaintea ofiterului de stare civila. Legea nr. 31/1894 prevedea impedimentele la casatorie, a caror nerespectare facea casatoria nula sau atacabila.

Dreptul penal

Principalul izvor de drept l-a constituit Codul penal din anul 1865, la care s-au adaugat o serie de legi speciale. Acest cod a fost modificat, completat si aplicat ulterior asa cum le-a convenit mai bine claselor dominante din Romania[3].

Cea mai importanta modificare a Codului penal pana in anul 1918 a fost facuta la 17 februarie 1874, cand 18 crime au fost transformate in delicte. Scopul acestei modificari nu a fost indulcirea pedepselor pentru aceste fapte, ci scoaterea lor de sub competenta curtilor cu juri, guvernantii timpului fiind nemultumiti de faptul ca, in cazurile respective, aceste instante decideau cel mai adesea achitarea infractorilor[4].

Legi penale au fost adoptate si in legatura cu starea de razboi.

Dreptul procesual

Codurile de procedura civila si penala s-au aplicat pe intreaga perioada de care ne ocupam, adoptandu-se insa si legi noi prin care s-au introdus proceduri speciale.

Dreptul procesual civil. In domeniul procedurii civile, in anul 1900, cu ocazia republicarii Codului din anul 1865, s-au introdus modificari vizand imbunatatirea tehnicii de redactare a textelor, modificari de continut care vizau solitionarea rapida a litigiilor etc.

Dreptul procesual penal. In materia dreptului procesual penal, cele mai importante modificari suferite de Codul de procedura penala pana la izbucnirea primului razboi mondial au fost:

a)     Legea privitoare la libertatea individuala din 15 martie 1902, prin care inculpatul a primit, printre altele, dreptul de a avea un aparator in cursul instructiei si de a comunica cu el "conformandu-se regulilor inchisorii";

b)     Legea privitoare la instructiunea si judecarea in fata instantelor corectionale a flagrantelor delicte (1913), care se referea la instructiunea si judecarea flagrantelor delicte (cu exceptia delictelor de presa si politice) savarsite in orasele resedinta de judet, in gari, in porturi, in balciuri ce tineau de aceste orase "chiar atunci cand acele gari, porturi si balciuri ar fi fost situate in afara de raza orasului" (art. 1 alin. 1). Astfel, s-a introdus o procedura speciala prin care persoanele puteau fi arestate pe loc si aduse in fata procuraturii, care le interoga si le trimitea in fata judecatoriilor de ocoale sau a tribunalelor (in aceeasi zi, fara parcurgerea fazelor premergatoare, se pronunta o hotarare urgenta de judecare). S-a mai prevazut ca "la trebuinta, tribunalul sau judecatoria de ocol se puteau convoca dinadins (art. 3), ca martorii puteau fi chemati si verbal prin orice ofiter de politie, judecator sau agent al fortei publice, ca se putea acorda pevenitului timp de cel putin 3 zile pentru a-si putea pregati apararea (art. 5), ca "instanta de apel va judeca de urgenta si cu precadere, facerile prevazute prin legea de fata, in termen de cel mult 20 de zile de la data primirii apelului" (art. 8).

In anul 1909, conform noii Legi pentru organizarea judecatoreasca, instantele judecatoresti erau:

judecatoriile de ocoale (urbane si rurale);

tribunalele de judet;

curtile de apel;

curtile de jurati;

Curtea de Casatie (instanta suprema).

Dreptul muncii

Desi in domeniul relatiilor de munca nu exista, in Romania, o ramura de drept propriu-zisa, perioada 1866-1918 a fost caracterizata de elaborarea unei vaste legislatii in domeniu.

Constitutia din anul 1866 a reglementat dreptul de asociere in organizatii profesionale (art. 27), urmand ca regimul juridic al acestora sa fie concretizat prin legi ordinare, legi care insa s-au lasat mult timp asteptate. Incalcand dispozitiile art. 27 din Constitutie, guvernantii au adoptat Legea meseriilor ("Legea Misir") din anul 1902 prin care s-a stabilit obligativitatea muncitorilor si patronilor de aceeasi meserie de a se grupa si a constitui laolalta o corporatie, sub lozinca "comunitatii de interese". Prin instituirea acestei obligatii s-a urmarit ca muncitorii "sa nu-si poata vedea interesele lor de lucratori care sunt potrivnice patronilor si sa ramana in robie si in intunericul de mai inainte" (I.C. Frimu)[5]. O alta lege din anul 1909 - Legea contra sindicatelor, asociatiunilor profesionale a functionarilor statului, judetelor, comunelor si stabilimentelor publice ("Legea Orleanu") - a interzis functionarilor, meseriasilor, muncitorilor si oricarui salariat al statului, judetelor, comunelor si stabilimentelor publice cu caracter economic, industrial si comercial, precum si tuturor celor carora le era incredintata asigurarea unui serviciu public de aceasta natura, "sa faca parte din vreo asociatie profesionala", guvernul neadmitand sub nici un motiv ca acestea sa fie considerate persoane juridice. Aceasta lege a declansat un sir neintrerupt de proteste, manifestatii muncitoresti, greve, demonstratii prin care se cerea abolirea ei.

In anul 1912 a fost adoptata Legea pentru organizarea meseriilor, creditului si asigurarilor muncitoresti, prin care s-au dezvoltat principiile legii din anul 1902, dar care continea si o parte referitoare la asigurarile muncitoresti - prima reglementare juridica in materie, menita sa asigure conditii de munca si de trai mai omenesti.

Primele legi care cuprindeau reglementari in materia duratei zilei de munca au fost Legea pentru organizarea serviciului sanitar (iunie 1874), Regulamentul pentru industria insalubra (1875) si Legea sanitara (1885), ultimele doua referindu-se si la reglementarea muncii minorilor in sensul neadmiterii copiilor sub 12 ani la lucru. Prin Regulamentul industriei insalubre din anul 1894 s-a stabilit ca, pentru copii si femei, atat in atelierele mici, cat si in fabrici, in cariere, la santiere, munca zilnica nu putea incepe inainte de orele 5 a.m. si nu putea dura decat cel tarziu panala orele 8.30 p.m. Pentru lucratorul major insa, care "este stapan pe timpul si pe felul muncii sale" (art. 12), nu s-a stabilit nici un fel de masura de limitare a timpului de lucru, acesta fiind obligat in continuare sa accepte conditiile impuse de patroni.

Prin Legea din 6 martie 1897, repausul duminical a fost reglementat la o jumatate de zi, de la orele 12 catre seara - pentru lucratorii si ucenicii din mediul urban si pana la orele 12 - pentru cei din mediul rural. Ulterior, Legea repaosului duminical din anul 1910 a reglementat acest aspect mai amanuntit.

Opozitia burgheziei fata de recunoasterea dreptului la greva al muncitorilor s-a manifestat prin interzicerea, chiar daca nu fatisa, a acestui drept. Astfel, Legea minelor din anul 1895 a prevazut pierderea dreptului la pensie a "lucratorului care va fi dovedit ca a silit pe un alt lucrator sa participe la greva, sau ca a impiedicat lucrul acelora care nu vor sa se asocieze la greva" (art. 130). Prin Legea din 1906 s-a interzis expres minerilor folosirea dreptului la greva, iar prin Legea contra sindicatelor, asociatiunilor profesionale a functionarilor statului, judetelor, comunelor si stabilimentelor publice ("Legea Orleanu") din 1909 s-a interzis functionarilor, meseriasilor si muncitorilor statului, judetelor, comunelor si stabilimentelor publice cu caracter economic, industrial si comercial si tuturor celor carora le fusese incredintata asigurarea unui serviciu public de natura celor de mai sus sa utilizeze dreptul la greva, instituind si pedepse aspre in cazul nerespectarii acestei prevederi. Legea pentru organizarea meseriilor, creditului si a asigurarilor muncitoresti din 1912 a stabilit posibilitatea patronului de adesface oricand contractul de munca daca muncitorii, calfele sau mestesugarii "primejduiesc siguranta fabricii, atelierului sau casei", formulare a carei ambiguitate dadea usor prilejul patronilor de a o putea folosi impotriva miscarii revendicative a muncitorimii.

In ceea ce priveste asigurarile pentru accidentele de munca, Codul civil din 1864 statua teoria responsabilitatii delictuale potrivit careia, pentru a-si valorifica dreptul la indemnizatie, victima unu accident de munca trebuia sa faca proba ca accidentul s-a produs din culpa patronului, lucru practic irealizabil in conditiile legislatiei existente in acel moment. Mai tarziu, s-a facut apel la teoria raspunderii contractuale, in baza careia patronul trebuia sa faca proba nevinovatiei lui, muncitorul accidentat fiind scutit de proba. Un mare progres l-a constituit adoptarea Legii pentru organizarea meseriilor, creditului si asigurarilor sociale din anul 1912 care a introdus teoria riscului profesional si s-a conturat, pentru prima data, regimul asigurarilor sociale. Prin aceasta lege s-au asigurat muncitorii pentru accidente survenite cu ocazia si in timpul muncii si s-a instituit obligativitatea acestor asigurari pentru toate intreprinderile si meseriile care utilizau masini cu motoare de tot felul, pentru intreprinderile de constructii, pentru mine, diferite exploatari etc. Existau insa si categorii de salariati ai intreprinderilor ce intrau in sistemul asigurarilor sociale, lucratorii din domeniul meseriilor care nu intrebuintau motoare, lucratorii din comert si muncitorii agricoli care nu beneficiau de dispozitiile legii. Beneficiau de asigurari numai cei care plateau cotizatia stabilita de lege.

Initial, contractul individual de munca a fost guvernat de principiile Codului civil care ii lasa pe muncitori la dispozitia patronilor. Odata acceptat, contractul avea putere de lege intre partile contractante, iar, in cazul izbucnirii unui conflict intre muncitori si patroni, art. 1472 din Codul civil dispunea ca "patronul se crede pe cuvantul sau: pentru catimea salariului, pentru plata salariului anului expirat si pentru aconturile date pe anul curgator", facand ineficace orice mijloc de proba invocat de muncitor.

Contractul de ucenicie a fost reglementat foarte vag, pentru prima oara, de Legea pentru organizarea meseriilor, creditului si asigurarilor sociale din anul 1912.

In ceea ce priveste jurisdictia muncii, Legea meseriilor a infiintat comisia de arbitri, cu sarcina de a impaca lucratorul cu patronul in caz de conflict. Legea pentru organizarea meseriilor, creditului si asigurarilor muncitoresti a dat aceasta sarcina comisiilor de impacare. Daca aceste comisii nu realizau impacarea partilor, competenta de a judeca conflictul de munca revenea judecatoriilor de ocol.

Dreptul comercial

Potrivit Codului comercial roman din 1887, principalele acte de comert erau clasificate in urmatoarele categorii: cumparari de produse si marfuri in scopul revanzarii; operatii asupra muncii; cooperatii bazate pe ideea de credit, in special cele de banca; depozite; operatii asupra riscului; acte de comert bazate pe ideea de navigatie.

Conform Codului comercial, actele subiective de comert nu sunt acte de comert prin natura lor, ci prin faptul ca acestea sunt facute de un comerciant.

In acceptiunea Codului comercial roman erau considerati comercianti cei ce faceau acte de comert in nume propriu si societatile comerciale. Deci pentru ca o persoana fizica sa aiba calitatea de comerciant trebuia sa indeplineasca trei conditii: sa faca acte de comert, sa le faca in nume propriu si sa aiba comertul ca o profesiune obisnuita.

Obligatiile profesionale ale comerciantilor erau: de a tine registrele comerciale obligatorii (registrul jurnal, registrul inventar, registrul copier), sa indeplineasca formele de publicitate si sa respecte atributiile ce le reveneau in conformitate cu legea comerciala[6].

Codul comercial din 1887 a reglementat contractul de vanzare comerciala, contul curent, mandatul comercial si comisionul, contractul de transport terestru, contractul de asigurare. De asemenea, prin Legea nr. 15/28 iunie 1906 a fost reglementat contractul de gaj comercial.

Dupa razboiul de independenta din 1877 a aparut si in tara noastra comertul de bursa.

Bursele erau institutii publice in care se negociau valorile publice si private, monedele, devizele, marfurile, productele, inchirierea vaselor si acoperirea riscurilor de tot felul; aveau personalitate juridica si erau de doua tipuri: burse de efecte, actiuni si schimb si burse de marfuri.

Codul comercial a reglementat institutia falimentului ca o masura de aparare a creditului comercial[7]. Conditiile pentru ca un comerciant sa fie declarat in stare de faliment erau: sa fie in incetare de plati; incetarea de plati sa se refere la datorii comerciale.