Drept penal - precizari conceptuale si definitie

Drept penal - Precizari conceptuale si definitie

Sintagma "drept penal" are o dubla acceptie. Intr-o prima acceptie, ea desemneaza dreptul penal obiectiv sau legislatia penala, adica o ramura a dreptului. Intr-o a doua acceptie, aceeasi sintagma desemneaza stiinta, dogmatica sau doctrina penala, adica o ramura a stiintelor juridice.

In ceea ce priveste prima acceptie (aceea de drept penal obiectiv), trebuie subliniat ca nu exista o definitie unanim acceptata a dreptului penal, in sens obiectiv.

Autorii occidentali, de pilda, definesc dreptul penal ca un ansamblu de dispozitii care reglementeaza exercitiul represiunii de stat; sau ca un ansamblu de norme juridice care reglementeaza recursul statului la sanctiunea penala; ori ca un complex de norme juridice prin care statul, sub amenintarea unei sanctiuni specifice (pedeapsa), reprima ori previne anumite comportamente umane considerate contrare scopurilor urmarite de el.

Autorii romani contemporani definesc, de regula, dreptul penal ca un ansamblu de norme juridice care reglementeaza relatiile de aparare sociala prin interzicerea ca infractiuni, sub sanctiuni specifice, denumite pedepse, a actiunilor sau inactiunilor periculoase pentru valorile sociale.

O explicatie mult mai simpla a dreptului penal a fost formulata, in doctrina noastra mai veche, de catre prof. Vintila Dongoroz, in conceptia caruia "dreptul penal este alcatuit din toate acele reguli de drept cari prevad fapte ilicite sanctionate cu pedeapsa". Aceasta explicatie are, in orice caz, meritul de a pune in evidenta criteriul care ne ingaduie sa deosebim dispozitiile de incriminare, care sunt proprii dreptului penal, de alte dispozitii legale, apartinand altor ramuri de drept. Si aceasta, pentru ca, intr-adevar, orice dispozitie de incriminare cuprinde, pe langa descrierea unei anumite fapte, si un imperativ sau comandament specific: "se pedepseste". Acest imperativ ("se pedepseste") este prezent in oricare dispozitie de incriminare si ne avertizeaza ca fapta descrisa in acea dispozitie constituie infractiune, adica atrage, in cazul savarsirii ei, aplicarea celei mai grave sanctiuni juridice - pedeapsa - care este o sanctiune proprie dreptului penal (si care, nu trebuie confundata cu "pedepsele" pe care parintii le aplica copiilor lor minori sau cu sanctiunile disciplinare aplicate militarilor).

Explicatia oferita de prof.V. Dongoroz prezinta totusi un neajuns, anume ca lasa sa se creada ca dreptul penal ar fi alcatuit exclusiv din dispozitii de incriminare, desi, in realitate, dispozitiile de incriminare nu epuizeaza legislatia penala, ci alcatuiesc doar o parte a acesteia, numita "Partea speciala". Or, specific dreptului penal modern este alcatuirea sa bipartita, faptul ca, pe langa "Partea speciala", el cuprinde si o "Parte generala", formata din acele dispozitii care reglementeaza sanctiunile de drept penal si conditiile generale de aplicare a acestora. De altfel, este momentul sa precizam ca dificultatea de a defini dreptul penal decurge tocmai din aceasta alcatuire aparte a sa, care face aproape imposibila formularea unei definitii care sa fie, deopotriva, completa si concisa . Datorita diferentelor care separa Partea generala de Partea speciala a dreptului penal, orice incercare de a surprinde intr-o singura formula intreaga materie risca un anumit esec (termenii folositi vor fi atat de generali, incat definitia va capata, inevitabil, un caracter usor confuz, neclar) - ceea ce ne arata si motivul pentru care prof.V. Dongoroz a preferat o definitie incompleta, dar clara.

Unele detalii cu privire la modul in care s-a ajuns la impartirea bipartita a dreptului penal pot lamuri inca si mai bine aceasta dificultate. Astfel, daca dispozitiile de incriminare au constituit materia celor mai vechi legiuiri ale lumii (Codul lui Hammurabi - in secolul XXIII i.Chr., in Babilon; Codul lui Manu - in secolul XI i.Chr., in India; Legea celor XII Table - in secolul V i.Chr., la romani etc.), dispozitiile Partii generale au aparut, in schimb, abia in zorii epocii moderne (dupa revolutia engleza din secolul al XVII-lea si revolutia franceza de la sfarsitul secolului al XVIII-lea), odata cu instaurarea regimurilor constitutionale si parlamentare. Ridicandu-se impotriva monarhiilor absolute, care proclamasera dreptul nelimitat al suveranului de a pedepsi, liberalismul a pretins ca statul sa-si autolimiteze, prin norme, dreptul de a pedepsi, garantand astfel respectul drepturilor si libertatilor individuale. Or, intrucat aceasta presupunea instituirea unor reguli generale privitoare la exercitiul dreptului de a pedepsi - adica precizarea sanctiunilor de drept penal, a limitelor acestora, a cauzelor de agravare sau de atenuare a pedepselor etc. - cu timpul, s-a ajuns ca, alaturi de dispozitiile de incriminare, care sunt cele mai numeroase si se adreseaza tuturor cetatenilor, sa-si faca aparitia o noua categorie de dispozitii penale, dispozitiile generale - care nu se mai adreseaza tuturor, ci, in principal, organelor de stat competente sa aplice legea penala (judecatori, procurori, etc.).

Totusi, chiar daca, pentru motivele aratate, nu putem surprinde obiectul dreptului penal intr-o singura formula, putem retine cel putin ca dreptul penal este alcatuit din doua categorii de dispozitii: a) dispozitii generale, care reglementeaza sistemul sanctiunilor de drept penal (pedepse, masuri educative, masuri de siguranta) si conditiile generale de aplicare a acestor sanctiuni; si b) dispozitii speciale, care stabilesc faptele ce constituie infractiuni si conditiile speciale de sanctionare a acestor fapte.

In fine, mai este necesara si o precizare de ordin filologic. Astfel, se face adesea afirmatia ca dreptul penal "reglementeaza" infractiunile - de pilda, autorii italieni G. Fiandaca si E. Musco afirma ca "dreptul penal este acea parte a dreptului public care reglementeaza faptele ce constituie infractiuni" - fara a observa ca, intrucat "a reglementa" inseamna a ordona, a impune un anumit comportament (ca fiind legitim, just, drept), dintr-o atare afirmatie s-ar deduce ca dreptul penal pretinde oamenilor sa savarseasca faptele pe care el le declara infractiuni. Or, in realitate, el pretinde exact contrariul, anume ca oamenii sa se abtina de la savarsirea acestor fapte - motiv pentru care, in legatura cu dispozitiile de incriminare, se poate afirma doar ca ele prevad (stabilesc, arata) faptele considerate infractiuni.

Intrebari:

1.Ce desemneaza sintagma "drept penal"?

Sintagma "drept penal" desemneaza:

a) legislatia penala;

b) dreptul statului de a pedepsi;

c) stiinta penala;

d) o ramura a dreptului;

e) un drept subiectiv.

Raspuns corect: a, c, d.