Donatia. Scurt istoric

Donatia. Scurt istoric

Sorginte. Liberalitatea a aparut si a fost recunoscuta odata cu proprietatea, intrucat dreptul de proprietate nu ar fi putut fi recunoscut daca nu s-ar fi recunoscut si facultatea omului de a transmite bunurile ce formeaza obiectul proprietatii.

Donatia, ca liberalitate, a aparut inca din antichitate, fara a se cunoaste exact epoca care a consacrat-o. Dar, cum ne releva G.P. Petrescu, 'donatiunile au inceput odata cu societatea oamenilor care, pe data ce s-au adunat, au cautat si mijloacele de a-si intretine amicitia lor prin daruri si prezenturi reciproce'

Felurile donatiei in dreptul roman. Romanii au cunoscut doua feluri de donatii: donatia intre vii si donatia pentru cauza de moarte (mortis causa et non mortis causa)

Donatia pentru cauza de moarte se apropia foarte mult de legat, fiind o liberalitate care producea efecte numai in cazul in care donatorul murea inaintea donatarului, in caz contrar fiind revocata. Din cauza confuziei create in calificarea acestor liberalitati ca donatii sau legate, Justinian a ordonat ca donatiile pentru cauza de moarte sa fie complet asimilate legatelor, urmand sa respecte aceleasi conditii de valabilitate ca si legatele.

Forma solemna a donatiei nu era ceruta pentru existenta ei; desi o Constitutie a imparatului Constantin a impus necesitatea unui act scris pentru validitatea donatiei; imparatii care i-au urmat au renuntat la aceasta forma, declarand valabile donatiile facute fara nici un act scris, etsi sine scripto, si chiar fara martori, cand dovada existentei lor putea sa rezulte din alte documente. Justinian consacra din nou, atat in Institute, cat si in Cod, facultatea de a darui, cu sau fara un act scris. Din acest moment, donatia este valabila prin simplul efect al consimtamantului si, indata ce contractul s-a format, donatarul sau mostenitorii lui au o actiune pentru a cere predarea lucrului daruit, traditiunea nefiind necesara pentru perfectarea contractului, ci numai pentru stramutarea proprietatii

In dreptul grec vechi. Grecii au consacrat numai facultatea de a face o liberalitate prin testament, cunoscand numai donatia mortis causa, care era, de fapt, un legat, producandu-si efectele numai la moartea donatorului.

In vechiul drept romanesc. In vechiul drept romanesc nu se poate sti cu exactitate cand a fost recunoscuta donatia ca liberalitate. Ea a urmat soarta juridica a proprietatii iar, spre deosebire de alte tari, la noi nu s-a acordat o insemnatate prea mare dreptului de proprietate.

Intalnim astfel donatia in «Sobornicescul Hrisov» al Moldovei din 28 decembrie 1785, in timpul domniei lui Alexandru Mavrocordat, care incuviinta donatiile 'intre rude si intre cei de o stare deopotriva si de catre toata starea la manastiri si biserici'

Codul Calimach. Dupa modelul Codului napoleonian, Codul Calimach cuprinde o reglementare propriu-zisa a donatiilor in Capitolul XXI, intitulat «Despre daruire» (34 de articole). Actul recunoaste trei feluri de donatii: darul simplu, resplatitor si insarcinator.

Numai persoanele cu capacitate de a contracta pot face o donatie; se prevede incapacitatea 'saracilor si nepternicilor' de a dona 'celor bogati si puternici'. Donatia devine irevocabila din momentul in care a fost acceptata si, pentru valabilitate, ea trebuie sa imbrace forma scrisa a 'unei scrisori de daruire'si sa fie acceptata de donatar. Se putea darui si fara un act scris, insa, in acest caz, donatia devenea perfecta numai prin traditiune.

Donatia este revocabila in cazul ingratitudinii donatarului fata de donator, ingratitudine concretizata intr-o 'mare nemultumire', revocare care are loc numai pe cale judecatoreasca, cat si in cazul cand donatorului i se nastea un copil ulterior incheierii donatiei.

Legiuirea Caragea. Legiuirea Caragea din 1818 trateaza, in Partea a IV-a, Capitolul I, despre donatii, dar ofera mai putine reglementari decat Legiuirea Calimach. Astfel, spre deodebire de aceasta din urma, Legiuirea Caragea nu precizeaza daca donatia se face in forma scrisa sau orala (verbala), nici daca se revoca in cazul nasterii ulterioare a unui copil donatorului.

Pe de alta parte, Legiuirea precizeaza ca darurile sunt fie lucruri, fie 'folosuri de lucruri', recunoaste valabilitatea donatiei de bunuri viitoare si caracterul irevocabil al donatiei. Donatia este revocabila pentru neindeplinirea conditiilor si 'pentru necinstirea daruitorului de catre primitor sau pentru pricinuirea de pagube sau cugetare de rau asupra sa, sau de va porni para nedreapta contra sa' [art. 6 alin. (a) si (b)]. Donatiile nu erau supuse intre parti la nici o formalitate, donatia fiind valabila prin traditiune.

In privinta imobilelor insa, Circulara nr. 45 din 2 ianuarie 1848, considerand donatia un act de instrainare, a dispus ca ea sa fie inscrisa la tribunalul de la locul situarii imobilului, urmand aceleasi formalitati ca si vanzarea imobilelor.

Aceste legiuiri, cu cateva modificari si completari, au ramas in vigoare pana la adoptarea actualului Cod civil.

Codul civil roman. Codul civil de la 1864 reflecta o puternica amprenta a Codului napoleonian, cuprinzand cateva modificari cerute de obiceiurile si societatea noastra.