Consideratii generale privind Partea speciala a dreptului penal

Consideratii generale privind Partea speciala a dreptului penal

I.1. Continutul si sistematizarea Partii speciale

Distinctia intre o Parte generala si o Parte speciala este proprie ramurii dreptului penal si figureaza in toate codurile penale moderne, care separa principiile si regulile generale privind infractiunea, infractorul si pedeapsa de dispozitiile care privesc infractiunile in special, adica de dispozitiile care definesc fiecare infractiune in parte.

Asa cum deja se cunoaste, Partea generala cuprinde norme generale, cu caracter de principii, care se aplica tuturor faptelor prevazute de lege ca infractiuni, in timp ce Partea speciala grupeaza exclusiv acele dispozitii legale care stabilesc faptele ce constituie infractiuni si sanctiunile ce se aplica pentru acestea. De unde se intelege ca, departe de a epuiza problematica dreptului penal, Partea generala nu constituie decat premisa Partii speciale, deoarece, fara aceasta din urma, principiile si regulile Partii generale ar fi lipsite de un domeniu de aplicare.

Cat priveste existenta Partii speciale, aceasta a fost determinata de nece­sitatea de necontestat de a stabili elementele definitorii, care individualizeaza fiecare infractiune, diferentiind-o atat de alte fapte ilicite - care nu constituie insa infractiuni - cat si de alte infractiuni asemanatoare. O atare necesitate decurge, pe de o parte, din faptul ca sanctiunea specifica dreptului penal - pedeapsa - reprezinta cea mai grava sanctiune juridica, iar, pe de alta parte, din faptul ca gravitatea insasi a pedepselor este extrem de diferita de la o infractiune la alta, in raport cu gradul de pericol social abstract al fiecareia. Afirmata inca din perioada iluminista, aceasta necesitate si-a gasit expresia teoretica in principiul legalitatii infractiunilor si pedepselor, care pretinde o determinare stricta si precisa a faptelor pedepsibile, punandu-i pe cetateni la adapost de abuzurile si arbitrariul judecatorului.

Revenind la distinctia dintre Partea generala si Partea speciala, mai tre­buie remarcat si faptul ca aceasta din urma prezinta anumite particularitati sau trasaturi proprii.

In acest sens, se cuvine mentionat, in primul rand, faptul ca Partea spe­ciala a aparut, in timp, inaintea Partii generale. Acest fapt este, de altfel, cat se poate de firesc, daca avem in vedere ca, normele Partii generale reprezinta, in fond, concluziile unei analize aprofundate, sub diverse aspecte, a dispozitiilor de incriminare. Astfel, aparitia normelor generale a presupus, mai intai, expli­carea si argumentarea ori criticarea dispozitiilor de incriminare existente (adica un studiu exegetic si, eventual, critic), pentru ca, ulterior, sa se formuleze, pe aceasta baza, regulile generale, cu valoare de principii, care alcatuiesc supor­tul teoriei infractiunii si a raspunderii penale (studiu dogmatic).

In al doilea rand, Partea speciala se particularizeaza prin dinamismul sau. Daca Partea generala are oarecum un caracter static - mai exact, ea evolueaza destul de lent - in schimb, Partea speciala este intr-o continua transformare; dispozitiile sale se schimba destul de repede, in functie de schimbarea mentalitatilor si a exigentelor sociale, chiar daca nici in aceasta materie nu lipsesc anumite constante sau "permanente juridice" (Edmond Picard).

In al treilea rand, Partea speciala se particularizeaza prin intinderea sa deosebit de larga. Spre deosebire de Partea generala, care este cuprinsa, aproape in totalitate, in Codul penal, Partea speciala cuprinde, pe langa dispozitiile de incriminare din Codul penal, un numar impresionant de alte dispozitii de incriminare, care isi au sediul in legi nepenale cu dispozitii penale.

Cuprinzand exclusiv dispozitii de incriminare, Partea speciala reprezinta adevaratul drept penal, caci numai prin ea capata viata si continut dispozitiile din Partea generala.

In sistematizarea dispozitiilor Partii speciale se porneste , in mod uzual , de la criteriul "obiectului juridic generic', ceea ce inseamna ca normele de incrim­inare sunt grupate in raport cu o "valoare sociala comuna", care este protejata de intregul grup de incriminari si care poate fi periclitata ori vatamata prin oricare dintre faptele prevazute in aceste norme.

Procedandu-se astfel, nu se neaga existenta unui obiect juridic "specific", propriu fiecarei fapte incriminate sau existenta altor elemente specifice, ci se urmareste exclusiv unirea sau separarea dispozitiilor de incriminare intr-un mod considerat ca fiind cel mai oportun din punct de vedere tehnic-legislativ. In plus, numeroase infractiuni aduc atingere nu uneia, ci mai multor valori sociale, asa incat inscrierea acestor infractiuni intr-un grup sau altul ramane la aprecierea legiuitorului, care va ordona diferitele incriminari tinand seama si de obiectivele politicii sale penale.

In principiu, exista doua mari categorii de incriminari - incriminari relative la colectivitate si incriminari privind interesele individuale -, dar in privinta prioritatii acordate uneia sau alteia dintre categoriile mentionate si, mai ales, a modului in care sunt ordonate incriminarile in cuprinsul celor doua mari categorii, legislatiile penale prezinta o mare varietate.

Sub acest aspect, legiuitorul roman, cu toate ca si-a propus sa dea prioritate incriminarilor privind colectivitatea, a adoptat in cele din urma o solutie eclectica, separand incriminarile referitoare la siguranta statului - pe care le-a ordonat la inceputul Partii speciale - de celelalte incriminari care privesc colectivitatea (infractiunile contra autoritatii sau cele care aduc atingere unor activitati de interes public, infractiunile de fals etc.) - pe care Ie-a ordonat la sfarsitul Partii speciale.

Astfel, Codul nostru penal grupeaza diferitele incriminari in unsprezece titluri, dupa cum urmeaza:

I. Infractiuni contra sigurantei statului;

II. Infractiuni contra persoanei;

III. Infractiuni contra patrimoniului;

IV. Infractiuni contra avutului obstesc (abrogat prin Legea nr.140/1996);

V. Infractiuni contra autoritatii;

VI. Infractiuni care aduc atingere unor activitati de interes public sau a altor activitati reglementate de legi;

VII. Infractiuni de fals;

VIII. Infractiuni la regimul stabilit pentru anumite activitati economice;

IX. Infractiuni care aduc atingere unor relatii privind convietuirea sociala;

X. Infractiuni contra capacitatii de aparare a Romaniei;

XI. Infractiuni contra pacii si a omenirii.

Privitor la clasificarea infractiunilor in Codul nostru penal, trebuie sa observam ca, desi legiuitorul roman nu a ordonat in mod necesar incriminarile in raport cu natura generala sau particulara a interesului ocrotit, totusi el a urmarit, destul de consecvent, criteriul valorii sociale protejate, nu numai in impartirea incriminarilor pe titluri, dar si in divizarea interna a titlurilor pe capitole si sectiuni, astfel ca aceasta divizare implica aproape invariabil o ulterioara specificare a obiectului ocrotirii.

Ar fi insa de reflectat asupra posibilitatii ca anumite dispozitii de incriminare cuprinse actualmente in legi extrapenale sa fie absorbite in Codul penal, avand in vedere importanta obiectului ocrotit. Sub acest aspect, ar fi de remarcat faptul ca numeroase coduri europene cuprind, de exemplu, incriminari care asigura protectie drepturilor politice ale cetatenilor.

Dat fiind ca doctrina penala nu a stabilit pana in prezent o clasificare a infractiunilor unanim acceptata, structura cursului va urma, in principiu, struc­tura Partii speciale a Codului penal, pe titluri, capitole, sectiuni (acolo unde legea penala recurge la asemenea subdiviziuni). Cat priveste analiza propriu-zisa a infractiunilor, aceasta va urma structura continutului infractiunii, asa cum este conceputa aceasta, in prezent, de doctrina noastra -ceea ce ne obliga sa revedem aceasta structura, aducand, totodata, unele precizari, pe care le socotim utile.

I.2.Continutul infractiunii si importanta cunoasterii acestui continut

Specific normelor penale speciale este faptul ca, spre deosebire de toate celelalte norme, ele nu formuleaza expres preceptele sau regulile de conduita, acestea fiind subintelese, deduse din existenta dispozitiilor legale care descriu anumite actiuni (inactiuni) umane, prevazand, totodata, pedepsele ce se aplica acestora. Asadar, prin dispozitiile Partii speciale, legiuitorul nu stabileste explicit reguli de conduita, ci se limiteaza la a crea notiunile sau conceptele diferitelor infractiuni, aratand conditiile in care o actiune (inactiune) a omului constituie o anumita infractiune.

Aceste conditii se refera, mai precis, la o serie de circumstante care sunt de natura sa imprime unei actiuni caracter penal, schimbandu-i caracterul juridic, din licit in ilicit (anume in "ilicit penal") .

Totalitatea conditiilor cerute de lege pentru existenta unei anumite infractiuni formeaza continutul acelei infractiuni sau, in alti termeni, "continutul incriminarii".

De regula, autorii romani fac distinctie intre conditiile intrinseci, care alcatuiesc "continutul constitutiv" al infractiunii (conditiile relative la actul de conduita, privit sub ambele sale laturi - latura obiectiva si latura subiectiva) si conditiile extrinseci sau preexistente (privind obiectul, subiectii, locul sau timpul savarsirii faptei) , considerand ca toate aceste conditii alcatuiesc, impreuna, "continutul juridic" al unei anumite infractiuni - in raport cu care vom analiza fiecare dintre dispozitiile de incriminare.

Vom retine, de asemenea, distinctia care se face intre conditii "constitutive" ( ori "esentiale") si conditii "circumstantiale" ( ori"accidentale"), subliniind faptul ca cele dintai alcatuiesc continutul de baza (tipic) al infractiunii - lipsa unei conditii esentiale duce la inexistenta infractiunii - in timp ce acestea din urma corespund , dupa caz, continutului agravat sau atenuat al infractiunii - lipsa unei conditii circumstantiale conduce doar la inexistenta continutului agravat sau atenuat, dupa caz.

Desi in doctrina penala este controversata chestiunea daca in continutul infractiunii este sau nu cuprins si asa-numitul "element legal", prin care se intelege pedeapsa speciala (prevazuta de lege pentru fiecare infractiune), totusi ,in analiza infractiunilor , autorii fac , de regula, referire si la pedepsele speciale, asa incat se impun aproape de la sine cateva consideratii cu privire la aceste pedepse (speciale).Astfel, trebuie sa aratam ca, in legislatiile penale moderne, este folosit sistemul pedepselor relativ determinate- ceea ce inseamna ca legea prevede , pentru fiecare infractiune, doar genul si limitele maxime si minime ale pedepsei, numite " limite speciale". Limitele speciale trebuie sa se incadreze intre asa- numitele " limite generale" . Cele dintai ( limitele speciale) pot fi depasite ca efect al unor cauze de agravare sau de atenuare a pedepsei, insa fara a depasi limitele generale. Uneori, legiuitorul prevede pentru aceeasi infractiune doua pedepse, care se aplica alternativ ( "pedepse alternative").

S-a remarcat de catre unii autori, ca o trasatura negativa a legislatiei noastre penale, caracterul sau accentuat represiv, faptul ca aproape toate infractiunile sunt prevazute cu pedeapsa inchisorii - si aceasta, in conditiile in care ideea unor pedepse neprivative de libertate capata din ce in ce mai mare raspandire in intreaga lume, fiind sustinuta de majoritatea penalistilor.

Cunoasterea continutului infractiunii ( mai corect, al incriminarii) este de cea mai mare importanta pentru aplicarea legii penale, intrucat acest continut serveste ca tipar sau ca model legal, in raport cu care se evalueaza fapta concreta, pentru a se stabili daca ea intruneste sau nu conditiile cerute de lege pentru existenta unei infractiuni determinate ( de exemplu, pentru existenta infractiunii de " furt").

O astfel de evaluare trebuie sa preceada oricare decizie de condamnare, caci, mai inainte de a hotari asupra consecintelor juridice pe care trebuie sa le atraga fapta concreta, instanta trebuie sa verifice daca acea fapta intruneste sau nu elementele constitutive ale unei infractiuni determinate.

Aceasta operatie, prealabila condamnarii propriu-zise, de formulare tehnica, de definire a faptei din punct de vedere juridic si de determinare a dis­pozitiei penale care are incidenta in cauza, poarta denumirea de "incadrare juridica'. Incadrarea juridica presupune stabilirea unei corespondente, a unei concordante depline intre fapta concreta si un anumit continut de incriminare si ea trebuie realizata cu cea mai mare atentie, fiindca o definire eronata are drept consecinta pronuntarea unei hotarari injuste.