Consideratii generale asupra infractiunilor contra persoanei

Inca din cele mai vechi timpuri importanta principiului garantarii si apararii libertatii persoanei a fost constientizata acesta fiind enuntat ca fiind parte esentiala din Declaratiile, documentele politico-juridice si actelor Romei antice precum si ale celor din timpul feudalismului, formand mai tarziu continutul fundamental al tuturor "Bill of rights" si al "declaratiei drepturilor" adoptate din secolul XVII si pana in prezent[1].

In epoca moderna s-a considerat necesar ca proclamarea necesitatii apararii drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor sa fie facuta unitar la nivel mondial  prin intermediul "Declaratiei Universale a drepturilor Omului" adoptata si proclamata de catre Adunarea Generala a O.N.U. la data de 10 decembrie 1948. in cuprinsul acestei declaratii s-a aratat printre altele, ca: toate fiintele umane se nasc libere si egale in drepturi, orice persoana avand dreptul la viata, la libertate si securitatea persoanei sale, nimeni neputand fi tinut in sclavie sau in servitute (sclavia si comertul cu sclavi fiind interzis in toate formele sale), nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare in viata sa personala, in familia sa, in domiciliul sau sau in corespondenta sa, nici la atingeri aduse onoarei sau reputatiei sale; in exercitareadrepturilor si libertatilor sale nici un om nu trebuie sa fie supus decat ingradirilor stabilite prin lege cu scopul exclusiv de a asigura respectarea drepturilor si libertatilor celorlalti, pentru a fi satisfacute cerintele moralei, ordinii publice si bunastarii generale intr-o societate democratica.

In legislatia romana principii precum: garantarea dreptului la viata, a dreptului la integritatea fizica si psihica a persoanei, libertatea individuala si sigurantei persoanei, inviolabilitatea domiciliului si a resedintei, inviolabilitatea secretului corespondentei si al celorlalte mijloace legale de comunicare, interzicerea muncii fortate, au fost consacrate si aparate in legea fundamentala a tarii: Constitutia Romaniei. Respectarea acestor prevederi constitutionale este asigurata de toate ramurile dreptului potrivit cu specificul lor, o contributie importanta la consacrarea acestora avand legea penala.Cadrul juridic menit sa dea eficienta apararii acestor drepturi si libertati il formeaza Titlul II din partea speciala a Codului Penal.

Obiectul juridic generic al infractiunilor contra persoanei este reprezentat de ansamblul relatiilor sociale care se constituie si se desfasoara in legatura cu apararea persoanei privita sub totalitatea atributiilor sale (viata, integritate corporala, inviolabilitate sexuala, libertate, demnitate). Aceste infractiuni prezinta un grad ridicat de pericol social, determinat, pe de o parte de importantavalorilor sociale ce constituie obiectul protectiei penale si de gravele urmari ce le poate avea pentru comunitate savarsirea acestor infractiuni, iar pe de alta parte, de faptul ca de regula infractiunile contra persoanei se realizeaza, de regula, prin utilizarea unor mijloace sau procedee violente si au o frecventa deseori mai ridicata in raport cu alte categorii de infractiuni[2]. Toate infractiunile cuprinse in titlul II al Partii Speciale au si un obiect juridic special constituit din relatiile sociale referitoare la fiecare din atributele esentiale ale persoanei luate in parte (viata, integritatea corporala, libertatea, demnitatea, etc. ) si privite ca drepturi absolute ale acesteia, opozabile "erga omnes"[3]. Aceste drepturi, denumite si drepturi personale nepatrimoniale, sunt inseparabil si indisolubil legate de persoana omului, prin ele fiind garantata si ocrotita personalitatea omului, atat sub aspect fizic, material impotriva faptelor ce aduc atingere existentei fiintei umane sau integritatii sale corporale, cat si sub aspectul drepturilor persoanei de a se manifesta in mod liber in societate cu respectarea atributelor personalitatii sale (libertatea de a actiona, demnitatea, inviolabilitatea sexuala, etc.).

Subiectul activ nemijlocit (autor) al infractiunilor contra persoanei poate sa fie orice persoana deoarece legea nu prevede decat in cazuri speciale cerinta ca subiectul activ sa aiba o anumita calitate (ex.: in cazul infractiunii de incest subiectul activ trebuie sa fie ascendent, descendent sau frate - sora ). In anumite cazuri calitatea subiectului activ atrage incadrarea faptei intr-o varianta agravanta a infractiunii ca de exemplu in cazul omorului din culpa atunci cand subiectul activ este conducatorul de autovehicul.

Infractiunile contra persoanei se pot comite si in participatie (pluralitate de subiecti activi), fie ca este vorba de participatie proprie sau improprie. Uneori nu este posibila participatia (cazul infractiunilor neintentionate) sau nu sunt posibile decat anumite forme de participatie (ex.: coautoratul nu este posibil la anumite infractiuni[4] ).

Subiectul pasiv sau victima este persoana fizica a carei viata, integritate fizica, sanatate sau demnitate a fost lezata prin savarsirea faptelor incriminate. Desi se poate vorbi in unele cazuri si de un rol al victimei in declansarea faptei ilicite, cercetarea acestor situatii nu face obiectul preocuparii dreptului penal ci revine victimologiei[5].

Sub aspectul elementului material, infractiunile contra persoanei se comit de regula prin actiune, aceasta putand consta in fapte ce aduc atingere vietii, integritatii corporale, onoarei, etc. Exista anumite infractiuni la care obiectul material nu se poate realiza decat prin actiune, ca de exemplu in cazul infractiunilor de viol sau calomnie. Exista insa si alte infractiuni al caror element material poate fi o inactiune (exemplu: in cazul omorului, pruncuciderea, uciderea din culpa, etc.).

Toate infractiunile contra persoanei produc si o urmare imediata prevazuta in mod expres sau in mod implicit in textul de incriminare. In raport cu existenta urmarii imediate vom deosebi infractiunile de rezultat fata de cele de simpla actiune.

Atunci cand legea conditioneaza incriminarea de existenta unei urmari materiale imediate va trebui sa se stabileasca raportul de cauzalitate intre fapta si rezultat. In cazul infractiunilor de simpla actiune nu exista o asemenea necesitate.

Din perspectiva formei de vinovatie infractiunile contra persoanei pot fi clasificate ca si infractiuni savarsite cu intentie, cu praeterintetie, sau din culpa. Aceasta clasificare prezinta importanta pentru incadrarea juridica a faptei si, uneori, pentru individualizarea sanctiunii.

Mobilul cu care a actionat infractorul sau scopul urmarit de acesta nu prezinta relevanta pentru existenta infractiunii in marea majoritate a cazurilor ci doar pentru dozarea pedepsei. Doar ca exceptie in anumite cazuri legiuitorul cuprinde mobilul fie ca si cerinta a continutului incriminarii, fie ca si circumstanta, fie ca si circumstanta agravanta(art. 175 lit. G si h, art. 176 lit. D Cod Penal, etc.).

Infractiunile contra persoanei sunt susceptibile, de regula, de o desfasurare in timp, ca urmare, pot avea forme imperfecte, cum ar fi actele pregatitoare sau tentativa.

Tentativa, posibila la aproape toate infractiunile contra persoanei, nu se sanctioneaza decat la o parte dintre acestea.

Consumarea infractiunilor contra persoanei are loc in momentul cand se produce urmarea imediata descrisa in norma de incriminare (rezultatul vatamarilor sau starea de pericol).

Faptele contra persoanei pot fi incriminate sub numeroase modalitati normative: simple, calificate (atenuate sau agravate).

Pedeapsa principala pentru infractiunile contra persoanei difera dupa importanta relatiilor sociale ocrotite de legea penala pentru fiecare incriminare. La unele infractiuni se prevede si pedeapsa complementara  constand in interzicerea unor drepturi. In anumite cazuri aceasta pedeapsa se prevede expres, in temeiul si in conditiile art. 65 Cod Penal.

in situatiile in care tentativa se pedepseste, se aplica regulile generale cuprinse in art. 21 Cod Penal.