Aspecte de drept comparat

Metoda codurilor latine, indeosebi a codului francez, care separa dreptul matrimonial pecuniar de cel personal, ocupandu-se de raporturile patrimoniale dintre soti in materia contractelor, porneste din conceptia invechita ca raporturile patrimoniale pecuniare ale sotilor nu sunt decat efecte ale casatoriei de natura conventionala. Aceasta conceptie este, pe de o parte, inexacta, deoarece inglobeaza in materia contractelor speciale si regimul matrimonial legal, care este un efect ce naste "ipso jure" din casatorie, iar pe de alta parte, este opusa conceptiei moderne care priveste casatoria ca o institutie - contract ce produce efecte numeroase si variate de natura atat personala cat si materiala. Deci, este mai logic si mai juridic a se considera regimul matrimonial ca apartinand dreptului conjugal sau sferei mai largi a dreptului familial decat materiei obligatiilor.

Aceasta teorie este imbratisata indeosebi de legislatia si doctrina germana, ca si de cea elvetiana, austriaca si ungara, fiind aprobata de multi autori moderni, care o recunosc mai fireasca si mai rationala decat teoria franceza. Din aceste motive a fost adoptata si legislatia romana.

Prin urmare, casatoria da nastere intre soti la raporturi patrimoniale legale si poate da nastere la raporturi conventionale. Prin efectul legii situatia sotilor nu este mult schimbata. Ca si inainte de incheierea casatoriei, sotii raman subiecte de drept separate; putine sunt legislatiile care mai admit modificarea capacitatii pentru femeia maritata. Sotii sunt insa obligati a suporta in oarecare masura sarcinile casatoriei, au indatoriri de intretinare unul fata de altul si fata de copii, capata dreptul reciproc de succesiune legala si intre ei si fata de terti se aplica, relativ la bunurile lor, un ansamblu de reguli care determina raporturile lor patrimoniale, adica se intemeiaza, dupa terminologia cunoscuta, un regim matrimonial. Cand, in scopul reglementarii raporturilor pecuniare, sotii incheie intre ei sau impreuna cu alte persoane anumite conventii, regimul este conventional; in lipsa acestor conventii regimul este legal.

Insemnatatea conventiilor matrimoniale este mult mai mare decat a contractelor obisnuite. Spre deosebire de acestea, contractele matrimoniale sunt, in genere, opozabile si tertilor. Efectul lor nu este relativ ca al tuturor contractelor ci absolut, intrucat decurge din natura institutionala a casatoriei - un motiv in plus de a trata regimul matrimonial, chiar si cel conventional, in materia speciala a casatoriei, si nu in aceea a contractelor.

Regimul matrimonial este in stransa legatura cu regimul succesoral. Daca din punctul de vedere social legatura intre aceste regimuri de drept este indisolubila, din punct de vedere juridic materia este diferita si trebuie tratata separat. Intr-adevar, dreptul de mostenire are ca obiect devolutia drepturilor unui decedat la succesorii sai, care accepta transmiterea unilaterala si gratuita a patrimoniului defunctului, pe cand dreptul matrimonial are in vedere in primul rand raporturile patrimoniale dintre soti in timpul casatoriei si numai in al doilea rand cele privitoare la desfacerea ei. De regula aceste raporturi sunt bilaterale si oneroase. Pe de alta parte, de cate ori se deschide succesiunea unui sot, regimul matrimonial al sotilor are o deosebita insemnatate, astfel incat lichidarea lui primeaza lichidarea succesiunii. De aici, necesitatea de a separa ambele materii.

In ceea ce priveste legislatia statului austriac, legiuitorul ingaduie ca prin efectul conventiilor matrimoniale sa se reglementeze numai raporturile pecuniare ale sotilor pentru durata casatoriei, dar si drepturile intemeiate pe legatura conjugala a sotului care ramane vaduv. Codul permite o adevarata succesiune contractuala, inexistenta in legislatia noastra. In asemenea imprejurari, a delimita partea referitoare la regimul patrimonial propriu - zis de partea privind succesiunea contractuala a sotului predecedat, este, fara indoiala, greu.

Cat priveste dreptul ungar, intelegerea deplina si unitara a regulilor dreptului matrimonial face necesara si expunerea dreptului de mostenire al sotului. Ambele conceptii au evoluat impreuna de-a lungul veacurilor si astazi alcatuiesc partea cea mai originala si mai interesanta din intregul drept ungar. Indepartandu-se mult de celelalte drepturi germanice, cutumele maghiare inlesnesc mai ales femeii maritate o situatie juridica excelenta pe care, dupa cum bine observa un autor maghiar (Almasi), aproape nici un alt drept european nu i-o acorda.

Regimul matrimonial este statutul care reglementeaza interesele patrimoniale ce deriva din uniunea conjugala, fie in raporturile dintre soti, fie in raporturile lor cu tertii[1].

Legislatiile oranduiesc in diferite moduri statutul patrimonial al sotilor. Dar fiecare regim se poate descompune in elementele din care este alcatuit si care sunt aceleasi in toate regimurile. Regulile privind proprietatea bunurilor fiecarui sot, administrarea si folosirea lor, suportarea sarcinilor casatoriei si datoriile sotilor, constituie elementele principale. Continand elemente identice, dar variat compuse si ingenios combinate, sistemele legislative vechi si moderne se pot reduce la sase formule tip, "corpurile primare" ale drepturilor matrimoniale, din care doua astazi sunt disparute. Astfel, pot fi rezumate in parte, dupa excelentul tratat de drept comparat al profesorului elvetian Ernest Roguin[2], enumerandu-le in ordinea adoptata de acest autor, adica incepand cu cel mai defavorabil femeii si sfarsind cu cel mai liberal.

Unul dintre cele doua regimuri disparute este "regimul omniprezentei materiale". Prin efectul casatoriei personalitatea femeii este absorbita de cea a barbatului. Barbatul confisca intreaga avere a femeii, adica dota, devenind singurul ei proprietar, cu puteri absolute. Femeia intra sub tutela maritala, in "manus" la romani, in "mundium" la vechii germani. Ea trece "in loco filiae", ca si cum ar fi o fiica a sotului ei, incetand uneori in parte, alteori in totul, de a mai fi un subiect de drepturi, o persoana, drepturile ei le-a confiscat barbatul.

Acesta era nu numai sistemul romanilor si al vechilor germani, dar, pana spre sfarsitul secolului al XIX-lea("Victoria Statut" din 1881), si sistemul legal anglo-saxon.

Celalalt regim disparut este "regimul unitatii bunurilor". Casatoria are efectul de a transmite intreaga proprietate a femeii in patrimoniul barbatului, care devine nu numai administratorul dar si proprietarul ei. O singura avere exista: a barbatului. Femeia ramane simpla creditoare a lui pentru valoarea proprietatii ce   i-a transmis. In loc de proprietate ea castiga o creanta. La desfacerea casatoriei sotul sau mostenitorii lui vor restitui bunurile in valoarea lor, nu in natura.

Ultimele vestigii ale acestui sistem, existente in patru cantoane elvetiene, au fost abrogate prin introducerea codului civil elvetian, care a intrat in vigoare la 1 ianuarie 1912.

In afara de aceste sisteme din domeniul trecutului, cele patru regimuri moderne sunt urmatoarele:

Regimul unirii bunurilor. Averea prezenta si viitoare a femeii se uneste cu averea barbatului care singur administreaza si se foloseste de amandoua. Barbatul nu capata dreptul de proprietate, ca in sistemul unitatii, ci numai uzufructul bunurilor sotiei sale. In ce priveste banii si celelalte lucruri consumatibile, regimul este analog cu al unitatii bunurilor. In ce priveste celelalte bunuri, de unde dupa cel din urma femeia nu are drept decat la valoarea averii aduse-dupa regimul unirii bunurilor-ea are drept la restituirea in natura. Ca urmare, in principiu, averea femeii nici nu se micsoreaza, dar nici nu creste[3].

Strans legat de conceptia tutelei maritale, acest regim nemodificat, nu aduce nici un folos femeii. Singur barbatul profita ca unicul stapan, mai mult sau mai pusin absolut, al viitorului economic al familiei. In schimb el trebuie sa suporte sarcinile casatoriei.

Analiza: Contract de garantie Lucrare: Contracte civile speciale - contractul de vanzare cumparare

Regimul unirii bunurilor, desi inegal si injust, este regimul de drept comun al noilor coduri german si elvetian. In Germania este numit regimul "comunitatii de administratie" (Verwaltungs gemeinschaft), desi codul se fereste sa intrebuinteze aceasta denumire. Dupa cum observa Dernburg, Heusler si altii, de o comunitate a averii sotilor nu poate fi vorba, caci sotii isi pastreaza fiecare proprietatea bunurilor lor, iar de o comunitate de administratie, nici atata, caci numai barbatul administreaza. Exista numai o singura administratie separata a doua averi, prin o singura persoana, sotul, care pentru administrarea averii sotiei are alte indrituiri si procedeaza altfel decat pentru administrarea propriei sale averi. Dernburg numeste acest regim "dreptul de uzufruct marital" (das eheaennliche Nutzungsrecht).

In Elvetia este corect numit regimul unirii bunurilor. Sistemul este reglementat ca regim conventional in codul francez sub denumirea: regim exclusiv de comunitate sau fara comunitate, expresii goale de sens, deoarece nu arata ceea ce regimul este, ci numai ceea ce nu este. In Franta este foarte rar intrebuintat in practica din cauza neajunsului ca "nu intereseaza femeia la buna conducere a afacerilor si la realizarea economiilor"[4].

Regimul comunitatii. Bunurile sotilor formeaza o masa comuna, care face obiectul unei societati de bunuri. Sotii sunt strans uniti in tot ceea ce priveste interesele lor materiale si sunt coproprietarii masei, barbatul fiind administratorul ei. La desfacerea uniunii conjugale masa comuna se imparte imtre cei doi soti sau succesorii lor, dobandind fiecare cate o jumatate. Regimul este egalitar, pentru ca nu numai barbatul, ci amandoi sotii profita sau pierd, dupa cum afacerile incheiate in timpul casatoriei cresc sau scad.

Dupa diferitele moduri de a alcatui masa comuna, variaza si regimul comunitatii, sau mai exact, regimurile comunitatii. Combinatiile pot fi multiple, deoarece comunitatea "nu este decat un element al regimului, o piesa care poate fi adaptata la mecanisme diferite".

Pot fi enumerate ca fiind cele mai raspandite:

a)          Comunitatea universala, in care intra toate bunurile sotilor, mobile sau imobile, atat cele existente la incheierea casatoriei(bunurile prezente), cat si cele viitoare, castigate mai tarziu cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Forma este prevazuta ca regim legal in Portugalia, Olanda, Norvegia, Danemarca(cu exceptia anumitor bunuri), iar ca regim conventional, in codul francez(art. 1526), german(art. 1437) si elvetian(art. 215).

b)          Comunitatea bunurilor mobile si a castigurilor, in care intra toate bunurile mobile, prezente si viitoare, precum si toate bunurile(chiar imobile) dobandite cu titlu oneros in timpul casatoriei. Celelalte bunuri raman proprii fiecarui sot. Acesta este regimul de drept comun al Frantei, Belgiei si Luxemburgului. Este prevazut ca regim conventional in codul german(art. 1549, impropriu numit Fahrnisgemeinschaft).

c)           Comunitatea castigurilor, in care nu intra decat castigurile ambilor soti provenite din munca sau din economiile lor. Raman in proprietatea personala a sotilor bunurile prezente si bunurile viitoare, dobandite cu titlu gratuit(donatie, succesiune). Acest regim este de drept comun in republicile Americii de Sud si in Spania(art. 1315). Ca regim conventional este prevazut in codul german(art. 1519), elvetian(art. 239), francez(art. 1498) si in codul nostru sub numele de "societati de achizitiuni".

In Franta, comunitatea de achizitii face obiectul conventiei matrimoniale celei mai uzitate[5].

Comunitatea castigurilor este regimul care, combinat cu al separatiei bunurilor, are nu numai aprobarea aproape unanima a doctrinei, dar, fata de raspandirea lui in viata practica, cei mai multi sorti de izbanda in viitor.

d)          Comunitatea mobiliara, in care intra toate bunurile mobile, cu excluderea tuturor imobilelor. Regimul a existat in vechiul drept scotian si este prevazut in codul elvetian(art. 237) sub numele de "comunitatea redusa".

Ca si celelalte sisteme, regimul comunitatii are adeptii si adversarii sai. S-a sustinut ca el corespunde cel mai bine scopului casatoriei, caci ar fi nepotrivit ca doua persoane care locuiesc in acelasi camin sa aibe interese deosebite in ce priveste bunurile lor (Glasson), ca regimul se potriveste de minune cu obiceiurile natiunilor de comercianti(Planiol), ca el imparteste intre soti in mod egal beneficiile dobandite in timpul casatoriei si ca bunurile ambilor soti raman supuse liberei lor dispozitii(Guillouard).

Dar regimul a fost si este mult criticat din pricina greutatilor ce se ivesc in partajul averii, a inegalitatii aporturilor fata de averea fiecarui sot si mai ales pentru puterile excesive ale barbatului, singurul administrator al averii comune. Cu cat masa comunitatii este mai intinsa, cu atat criticile sunt mai intemeiate. Astfel, comunitatea unioversala, in care ambele patrimonii cad intregi in comunitate, este forma cea mai criticabila, de altfel si cea mai putin utilizata in practica. Regimul legal francez, al comunitatii mobilelor si castigurilor, ca si regimul comunitatii mobiliare, sunt nelogice si pentru deosebirea ce o fac intre bunurile mobile si imobile. Vechea conceptie care pretuia foarte putin bunurile mobile a devenit anacronica. Astazi, cand valoarea bunurilor mobile este tot atat de importanta ca si valoarea celor imobile, deosebirea intre mobile si imobile nu mai este cu nimic justificata, nemaiexistand nici o ratiune pentru a deosebi patrimoniile dupa natura bunurilor ce o compun. Astfel fiind, aproape toti autorii moderni conchit ca numai comunitatea limitata la castiguri, fie ele mobile sau imobile, este potrivita astazi evolutiei generale.

Regimul dotal. Ambii soti isi pastreaza proprietatea bunurilor proprii. Dar averea personala a femeii poate fi de doua feluri: averea dotala, adusa barbatului ca zestre pentru a sustine sarcinile casatoriei, pe care singur barbatul o administreaza si o foloseste si averea parafernala, adica averea care nu a fost constituita dota si asupra careia sotia are toate drepturile unui proprietar, deci si administratia si folosinta. In multe legislatii averea dotala este inalienabila, potrivit modelului roman, regimul dotal clasic, care cuprinde in el inalienabilitatea dotei ca un element esential. "Cele doua trasaturi caracteristice ale acestui regim sunt, spune Baudry-Lacantinerie, inalienabilitatea bunurilor dotale si puterile particulare atribuite sotului asupra acelor bunuri".

In nici o legislatie regimul dotal nu mai este astazi, ca in dreptul roman, regimul unic si obligatoriu. Nu mai este intalnit nicaieri ca regim legal, ci numai conventional, combinat cu alte regimuri, indeosebi cu separarea bunurilor. Mai ales natiunile latine il prevad cu predilectie.

Intre regimul dotal si al comunitatii s-a dat pe vremuri, dupa expresia lui Guillouard, o adevarata "lupta seculara". Dar dintre toate, regimul dotal a pierdut cel mai mult teren.

Unul cate unul se duc atributele lui esentiale. Astfel, obligatia parintilor de a-si dota fiicele, obligatie care la romani era indiscutabila, astazi abia mai apare in codul austriac si spaniol. Chiar elementul caracteristic dotei, "nervul ei", tinde sa dispara. Numai Franta, Italia si Portugalia mai admit inalienabilitatea intregii dote, mobiliare si imobiliare. Cateva legislatii admit numai inalienabilitatea imobilelor dotale(Romania, Brazilia). "Complet necunoscuta in Spania, Austria si aiurea, interzisa de codul german, respinsa de codul elvetian, inalienabilitatea este mai mult in declin".

Dar cu toti potrivnicii lui, care in principal ii imputa neajunsul de a nu asocia femeia la foloasele averii dotale si de a constitui adesea un mijloc de fraudare a tertilor, regimul dotal continua a ocroti familia si sotia impotriva sotului risipitor si insolvabil. "Multumita precautiunilor pe care parintii prevazatori le pot lua contra ginerelui lor, regimul dotal se prezinta ca sistemul cel mai perfectionat"[6].

Regimul separarii bunurilor. Daca sub toate regimurile precedente barbatul are cel putin in parte dreptul de a administra si folosi bunurile sotiei, in regimul separarii femeia isi pastreaza nu numai proprietatea, dar si administratia si folosinta averii sale. O independenta absoluta domneste in raporturile patrimoniale dintre soti, pentru tot ceea ce priveste proprietatea, administratia si folosinta bunurilor proprii, intocmai ca si cand sotii nu s-ar fi casatorit. Ei nu au decat obligatia de a contribui in oarecare masura la sarcinile casatoriei si, in ce priveste femeia, nici aceasta in toate legislatiile.

Regimul separarii nu este numai cel mai simplu si cel mai legalitar, dar el este si cel mai potrivit cu ideile moderne asupra capacitatii depline a femeii maritate.

Este adevarat ca in stare pura se intalneste rar in practica, dar el are si superioritatea fata de celelalte, de a se putea combina cu oricare dintre ele. Astfel, in regimul unirii bunurilor, separarea constituie corectivul cel mai puternic, aplicandu-se bunurilor rezervate ale femeii(Vorbehaltsgut in dreptul german: art. 1371; art. 192 cod elvetian). Dintre regimurile comunitatii, imbinarea cu comunitatea de achizitii este forma spre care se indreapta atentia tuturor juristilor. Totodata, cu regimul dotal, al carui complimant firesc este, separarea apare foarte des in practica(cand poate fi numita regimul parafernalitatii).

Singura critica ce se aduce acestui regim este ca sotii, desi uniti prin cea mai stransa intimitate, prin legatura cea mai insemnata din viata lor, raman totusi separati ca niste straini in raporturile lor patrimoniale. Critica este mai mult sentimentala decat intemeiata. In practica, daca nu a intervenit o conventie dotala, sau asupra castigurilor, sotia da mai intotdeauna mandat barbatului sa-i administreze averea, folosindu-se amandoi de venituri.

Totusi, datorita faptului ca divorturile s-au inmultit peste masura, iar femeia si-a capatat independenta, situandu-se pe picior de egalitate cu barbatul, nu exista regim mai potrivit casatoriei decat separarea de bunuri. "Casatoria nu trebuie sa fie pentru barbat o afacere" a strigat in Reichstag, cu prilejul discutiei codului german, un campion al separarii si una dintre cele mai inalte personalitati ale secolului trecut .

Regimul separarii, in forma pura si simpla, este legal in tarile anglo-americane(Anglia, Scotia, Canada, Australia, Mexic, dar si in Italia, Iugoslavia) si este regimul legal adoptat si de Romania. In Suedia, Austria, Ungaria, el este de asemeni legal, insa combinat cu alte regimuri. Ca regim conventional si in unele cazuri legal, el este adoptat, intre altele, in codurile german si elvetian.

Concluzionand, aceste regimuri pot fi combinate la nesfarsit, nu numai de legiuitori, dar si de partile insesi prin contractul de casatorie. "Factorii constitutivi ai regimurilor matrimoniale sunt ca acele bucati de lemn cu care copiii compun arhitecturi variate. Ei pot servi sa combine regimuri complexe si diferit compuse, al caror numar poate fi foarte mare"(Roguin).

Fata de aceasta varietate, legislatiile reglementeaza de obicei mai multe regimuri, lasand libertate sotilor sa aleaga unul dintre ele, sa combine mai multe, sau chiar sa-si intocmeasca unul propriu si original. Se poate totusi concepe ca legiuitorul sa reglementeze un singur regim, proclamandu-l legal si obligatoriu(ex: vechiul drept roman), sau reglementand mai multe, sa impuna sotilor sa aleaga unul din ele(ex: codul elvetian) ori sa nu admita nici unul ca legal.

Odata regimul reglementat, fie legal, fie conventional, legislatiile se deosebesc dupa masura in care ingaduie sotilor sa-l modifice prin conventiile lor. Oricum, "istoriceste-spune Roguin -miscarea este mai mult in sensul deplinei libertati a contractelor matrimoniale. Cu mici exceptii, toate legislatiile pun la dispozitia partilor unul sau mai multe regimuri conventionale si unul legal, de drept comun, in cazul in care partile nu au ales sa-si aleaga unul.

Alta regula fundamentala este aceea a imutabilitatii. Regimul matrimonial este considerat ca un accesoriu al statutului personal, care fiind irevocabil, ramane in vigoare neschimbat pana la desfacerea casatoriei.

In sfarsit, un principiu general admis, este caracterul solemnitatii. Pentru incheierea lor, legislatiile pretind forma autentica sau cea judiciara, iar cele mai putin exigente(ex: dreptul englez), forma scrisa. Pe langa forma actului, legiuitorii organizeaza o publicitate mai mult sau mai putin completa. Ca si imutabilitatea, aceste masuri sunt luate in interesul tertilor si al sotilor.