SRUCTURILE ANTROPOLOGICE ALE IMAGINARULUI - metoda de convergenta si psihologism metodologic

SRUCTURILE ANTROPOLOGICE ALE IMAGINARULUI

Metoda de convergenta si psihologism metodologic

Pentru a delimita marile axe ale acestor trasee antropologice pe care le constituie siombolurile, suntem indemnati sa folosim metoda intru totul programatica si relativista de convergenta, care tinde sa repereze vaste constelatii de imagini, constelatii aproape constante si care par structurate de un anumit izomorfism al simbolurilor convergente. Nevoind sa cedam prejudecatilor metafizice, suntem nevoiti sa pornim de la o ancheta pragmatica ce n-ar trebui confundata cu metoda analogica. Analogiaprocedeaza prin recunoasterea de similitudini intre raporturi diferite in ce priveste termenii, in timp ce convergenta regaseste constelatii de imagini, asemanatoare punct cu punct in domenii diferite de gandire. Convergenta e mai degraba o omologie decat o analogie. Analogia e de tipul A fata de B ceea ce C este fata de D, in timp ce convergenta ar fi mai ales de tipul A este fata de B ceea ce A´este fata de B´. Si aici vom regasi acel caracter de semanticitate care se afla la baza oricarui simbol si datorita caruia convergenta se bazeaza mai degraba pe materialitatea unor elemente asemanatoare decat pe o simpla sintaxa. Omologia este echivalenta morfrlogica, sau mai bine zis structurala, mai curand decat echivalenta functionala. Daca am vrea sa ne exprimam metaforic pentru a face inteleasa aceasta diferenta, am spune ca analogia se poate compara cu arta muzicala a fugii, in timp ce convergenta trebuie comparata cu cea a variatiunii tematice. Vom vedea ca simbolurile seamana cu o constelatie pentru ca sunt dezvoltari ale unei teme arhetipale identice, pentru ca sunt variatiuni pe un arhetip. Aceasta e metoda pe care Bergson o lasa (51) sa se intrevada intr-un articol din La Pensée et le mouvant atunci cand preconiza ca scriitorul filozof sa aleaga imagini "cat mai disparate cu putinta", pentru ca, spunea el, sa nu ne oprim la semn, pentru ca "semnul sa izgoneasca semnul" pana la semnificatie si pentru ca metaforele "sa se acumuleze intelectual spre a nu mai lasa loc decat intuirii realului". Totusi, dincolo de aceasta disparitie semiologica, Bergson isi dadea seama ca e necesar sa se pastreze un izomorfism semantic cand se recomanda sa se procadeze in asa fel incat imaginile "sa ceara totul de la spiritul nostru, in ciuda aspectelor lor diferite, acelasi soi de atentie si, intrucatva, acelasi grad de tensiune", definind astfel adevarate ansambluri simbolice. Tocmai aceste ansambluri, aceste constelatii catre care converg imaginile in jurul unor nuclee organizatorice trebuie sa se straduiasca arhetipologia antropologica sa le descopere in toate manifestarile umaner ale imaginatiei. Aceasta convergenta a fost de altfel bine pusa in evidenta prin experimentare. Desoille experimentand asupra viselor in stare de veghe, remarca "coeziunea psihica" a anumitor imagini care, in reverii, au tendinta sa se anastomozeze in constelatii. De pilda schemele ascensionale sunt intotdeauna insotite de simboluri luminoase, de simboluri ca aureola sau ca ochiul. Psihologul a fost izbit de caracterul riguros si universal al imaginilor legate de schemele ascensiunii sau coborarii si, prin comparatie, a regasit aceleasi convergente simbolice in opera lui Dante. De asemenea Paganiol opune constelatiile rituale "pastorale" constelatiilor "agricole" : "Nomazii tind spre monoteism, adora spatiul albastru, organizarea lor patriarhala le dicteaza cultul unui Dumnezeu tata agricultorii, dimpotriva, se inchina unei zeite, au un ritual al jertfelor si-si vad cultul invadat de-o multime de idoli". Dar cea care ne ingaduie in special schitarea unui studiu cantitativ si (52) cvasi-statistic a ceea ce Baudouin numeste "izomorfismul"sau "polarizarea" imaginilor e psihanaliza literara. In poezia lui Hugo, de pilda, apare polarizarea constanta a sapte categorii de imagini care, datorita convergentei lor, par a defini o structura de imaginatie. Zi, limpezime, azur,raza, viziune, grandoare, puritate sunt izomorfe si constituie obiectul unor transformari bine definite: zi putand da, de pilda, "lumina" sau "a lumina" , si de-aici sa ajunga la "limpezime", care, la randu-i, se va modula in "stralucire", "faclie", "lampa", in timp ce azur va da "alb", "aurora", "blond", iar raza va duce la "soare", "astru", "stea", viziunea va atrage "ochiul", iar grandoarea se va diversifica intr-un foarte bogat vocabular: "inalt", "zenit", "in fata", "a urca", "a ridica", "urias", "culme", "cer", "frunte", "Dumnezeu" etc. , in vreme ce puritate se va metamorfoza in "inger". Baudouin merge chiar mai deperte si se apropie de frumoasele lucrari ale lui P. Guiraud atunci cand schiteaza o statistica a imaginilor, subliniind frecventa diverselor polarizari: de pilda din736 de imagini, 238 se refera la dialectica lumina - bezna, 72 la cele doua directii verticale, dintre care27 la "mare" si "mic", adica in total, zice Baudouin, 337 de imagini "polarizate" din 736, ceea ce reprezinta aproape jumatate din imagini. (53)

Desigur, in lucrarea de fata, data fiind dispersiunea antropologica a materialelor, nu putea fi vorba de folosirea unei stricte statistici. Ne-am limitat la o simpla abordare, permitandu-ne sa scoatem la iveala, printr-o metoda care ar putea fi etichetata drept micro-comparativa, serii, ansambluri de imagini, si ne-am dat seama ca aceste convergente scot in evidenta cele doua aspecte ale metodei comparative: aspectul ei static si aspectul ei cinematic, adica faptul ca respectivele constelatii se organizeaza in acelasi timp in jurul imaginilor de gesturi, de scheme tranzitive si totodata in jurul punctelor de condensare simbolica, a obiectelor privilegiate unde se cristalizeaza simbolurile .

Tocmai aici apare una din dificultatile anchetei antropologice. In mod obligatoriu , pentru a expune rezultatele si a descrie aceste constelatii, suntem siliti sa utilizam linearitatea discursului. Numai ca discursul are un fir conducator, un vector care vine sa se adauge la sensurile intuitiilor primare. Metodologic suntem constransi sa reintroducem

ceea ce ontologic avusesem grija sa eliminam: anume un sens progresiv al descrierii, un sens care e silit sa-si aleaga un punct de plecare fie in schema psihologica, fie in obiectul cultural. Dar sa se tina bine seama de urmatorul fapt: daca metodologic suntem siliti sa incepem cu un inceput, asta nu implica absolut deloc ca, de fapt, acest inceput metodologic si logic sa fie ontologic primul. Ne vom mentine asadar la aceasta vointa neclintita de "psihanaliza obiectiva" , care ne va interzice sa confundam (54) firul expunerii sau al descrierii noastre cu firul ontogenezei si al filogenezei simbolurilor. Iar daca alegem in mod deliberat un punct de plecare metodologic "psihologist", n-o facem absolut deloc pentru a ne supune unui psihologism ontologic. Pur si simplu ni s-a parut mai la indemana sa pornim de la psihic si sa coboram spre cultural. Aceasta comoditate nefiind nimic altceva decat "simplitatea" preconizata de Descartes. Ni se pare4 mai intai ca ar fi vorba de-o simpla comoditate gramaticala: e mult mai simplu sa mergi de la subiect - fie el subiect culegator! - la complementele directe, apoi la complementele indirecte. Cogito-ul dobandeste o forta metodologica exemplara pur si simplu pentru ca e un model de bun-simt gramatical. Cogitoul - si idealismul sau chiar psihologismul pe care-l implica - n-are valoare reala decat daca se considera ca metoda de actiune mentala, iar nu ca model constitutiv al realului. Kant e cel care-l completeaza in mod adecvat pe Descartes, si nu Hegel. Culturalismul pornind de la un pluralism empiric - adica de la complex - e intotdeauna mai dificil ca metoda decat psihologismul. Psihologismul - si psihanaliza dupa parerea lui Friedmann insusi - prezinta un punct de plecare mai simplu

si o dezvoltare reglata in mare masura de-o legalitate proprie, ceea ce ofera inlesniri metodologice pe care nu le au pozitiile culturaliste. Prioritatea imperativelor

bio-psihologice asupra somatiilor sociale nu va fi asadar afirmata aci decat pentru ca e comoda din punct de vedere metodologic. Punctul de plecare psihologic e mai simplu si totodata mai general. E tocmai ceea ce remarca pe buna dreptate etnologul Lévi-Strauss cand constata ca psihologia copilului foarte mic constituie "fondul universal infinit mai bogat decat cel de care dispune fiecare societate particulara". Fiecare copil "aduce la nastere, sub forma unor structuri mentale schitate, integralitatea mijloacelor de care dispune omenirea dintru inceput pentru a-si defini relatiile cu lumea" Mediul cultural poate deci sa (55) apara in acelasi timp ca o complicare, dar mai ales ca o specificare a anumitor schite psihologice ale copilariei, iar etnologul gaseste o expresie foarte potrivita atunci cand califica copilul drept "social polimorf ". Polimorfie in care vocatiile si cenzurile culturale vor selectiona formele de actiune si de gandire adecvate cutarui sau cutarui gen de viata. De unde rezulta ca din punc de vedere metodologic putem vorbi de imperative naturale, in timp ce ne multumim cu termenul de "somatie" pentru a caracteriza socialul. Necesitatea este aici, ca deseori in alte imprejurari, de ordin cronologic si nu de ordin ontologic.

In domeniul psihologic asadar va trebui sa descoperim marile axe ale unei clasificari multimitoare, capabile cu alte cuvinte sa integreze toate constelatiile pe care le vom intalni in cale. Ramane sa aflam in ce sector al psihologiei trebuie sa cercetam aceste "metafore axiomatice". Bachelard a intuit ca aceste metafore sunt cele care indica miscarea. Si revine foarte adesea la aceasta teorie care depaseste si anuleaza simpla clasificare substantialista a lucrarilor pe care le-a dedicat imaginilor. In LΈau et les rêves cu privire la E. Poe in La Terre et les reveries du repos, Bachelard precizeaza ca "simbolurile nu trebuie sa fie judecate din punct de vedere el formei, .ci al fortei lor" si coincide valorificand la maximum imaginea literara "mai vie decat orice desen" pentru ca transcede forma si e "miscare fara materia". Acest mod cinematic de a reconsidera schema clasificatoare a simbolurilor e confirmata de numerosi psihologi.. pentru uniii "statornicia arhetipurilor" nu e aceea a unui punct in spatiu imaginar, ci acea a unei "directii" de unde declartia ca aceste "realitati dinamice" sunt "categoriile gandirii". Dar Desoille e mai ales cel care pare a lega cel (56) mai categoric "imagini motrice" de modurile vizuale si verbale de rsprezentare, aratand chiar ca aceasta cinematica simbolica e dinamic masurabila, de vreme ce in actele mentale de imaginare a miscarii exista o diferenta de 15-20 la suta in raport cu metabolismul repaosului mental. Putem lua asadar aceste "imagini motrice"drept punct de plecare psihologic al unei clasificari a simbolurilor. Ramane sa aflam in ce domeniu al motricitatii vom gasi aceste "metafore de baza", aceste mari categorii vitale ale reprezentarii.

Vom imprumuta principiul clasificarii noastre precum si notiunea de "gesturi dominante" de la reflexologia lui Betcherev. Numai reflexologia ni se pare ca ar prezenta o posibilitate de a studia acest "sistem functional" care este sistemul nervos al noului nascut si in special creierul, "acest vechi instrument adaptat unor scopuri bine determinate" . Reflexologia noului nascut pune pare-se in evidenta urzeala metodologica pe care experienta vietii, traumatismele fiziologice si psihologice, adaptarea pozitiva sau negativa la mediu isi vor broda motivele si vor specifica "polimorfismul" atat pulsional cat si social al copilariei. "Dominantele reflexe" , pe care Vedenski, apoi Betcherev si scoala sa aveau sa le studieze in mod sistematic, nu sunt altceva decat cele mai primitive ansambluri senzori-motorii care constituie sistemele de "acomodare" cele mai originare in ontogeneza si (57) la care, dupa teoria lui Piaget, ar trebui sa se refere orice reprezentare la joasa tensiune in procesele de asimilare constitutive ale simbolismului. Studiind reflexele primordiale, Betcherev, reluand lucrarile si terminologia lui Oukhtomsky, descopera doua "dominante" la noul nascut uman.

Prima este o dominanta de "pozitie" , care coordoneaza sau inhiba toate celelalte reflexe cand, de pilda, corpul copilului e ridicat in pozitie verticala. Ea ar fi legata, dupa Betcherev, de sensibilitatea statica clasic localizata in canalele semicirculare. Ulterior s-a aratat ca aceste reflexe posturale sunt comportamente suprasegmentale legate de sistemul extra-piramidal, in sfarsit, unele dintre aceste reflexe de redresare sunt reflexe optice in corelatie cu integritatea ariilor vizuale ale cortexului. Desigur n-avem intentia sa operam trecerea acestor dominante fiziologice tale quale ca dominante ale reprezentarii simbolice, si Piaget are dreptate cand afirma ca noul nascut sau copilul "nu extrage nici o intuitie generalizata" din atitudinile posturale primordiale, dar psihologul genetician recunoaste totusi ca verticalitatea si orizontalitatea sunt percepute de copilul foarte mic "intr-un mod privilegiat". N-are nici o importanta faptul ca e vorba mai degraba despre o verticalitate "fizica" si intuitiva care se percepe decat despre o idee clara a verticalitatii matematice. Caci mai curand intra aici in discutie topologia verticalitatii decat caracteristicile sale geometrice. Se poate spune ca intr-o atare dominanta reflexa se cumuleaza analogon-ul afectiv si analogon-ul chinestezic al imaginii.

Cea de-a doua dominanta apare si mai categoric: dominanta de nutritie, care la noii- nascuti se manifesta prin reflexele de supt labial si de orientare corespunzatoare a capului. Aceste reflexe sunt provocate fie de stimuli externi, fie de foame. Chiar la caine Oukhtomsky remarcase deja (58) o dominanta digestiva in special in actul ingurgitarii si in actul defecatiei, avand ca efort concentrarea "excitatiilor provenite de la izvoare indepartate si suprimarea capacitatii celorlalti centri de a raspunde la excitatiile directe". Ca in cazul precedent, toate reactiile straine de reflexul dominant se afla intarziate sau inhibate. La aceste doua dominante se pot asocia reactiile audio-vizuale pe care Betcherev le studiaza. Daca mai tarziu aceste organe senzoriale pot la randul lor, prin conditionare, sa devina dominante, nu e mai putin adevarat, dupa cum remarca Kostyleff, ca nutritia si pozitia "sunt reactii innascute cu caracter dominant". Dominanta actioneaza intotdeauna intr-un mod imperialist, ea poate fi privita deja ca un principiu de organizare, ca o structura senzori-motrice.

Cat priveste cea de-a treia dominanta naturala, ea n-a fost, la drept vorbind, studiata decat la animalul adult si mascul de catre J. M. Oufland in articolul sau: O dominanta naturala la broscoi in reflexul copulativ. Aceasta dominanta se manifesta printr-o concentrare a excitatiilor asupra intaririi stransorii brahiale. Oufland presupune ca aceasta dominanta ar fi de origina interna, declansata de niste secretii hormonale si aparand doar in perioada de rut. Bercherev afirma din nou, intr-un mod mai vag, ca "reflexul sexual" este o dominanta. In profida lipsei de informatii in acest domeniu privind animalul uman, putem totusi sa retinem din concluziile lui Oufland caracterul ciclic si din punct de vedere intern mitivat al dominantei copulative. Pe de alta parte, psihanaliza ne-a deprins sa vedem in impulsul sexual o dominanta atotputernica a comportamentului animal. Morgan aduce unele precizari asupra caracterului dominant si ciclic al actului copulativ: "Schemele motrice de imperechere (59) nu se constituie, scrie el, datorita experientei, cidepind de maturizarea conexiunilor nervoase pana atunci latente in structura innascuta a organismului comportamentul imperecherii apare ca fiind gata montat la diverse animale". "Trebuie sa admitem, conchide Morgan, ca schemele motrice ale imperecherii sunt niste organizari innascute", care depind nu de localizari nervoase, ci de "erotizarea sistemului nervos".

Remarcabil e mai ales faptul ca motivatiile hormonale ale imperecherii respecta un ciclu si ca actul sexual insusi, la vertebratele superioare, e insotit de miscari ritmice si la anumite specii precedat de adevarate dansuri nuptiale. Actul sexual se desfasoara ssadar sub semnul ritmului. Morgan distinge chiar trei cicluri suprapuse in activitatea sexuala: ciclul vital, care in realitate este o curba individuala de putere sexuala, ciclul sezonier, care poate interesa doar femela sau masculul unei specii date sau pe ambii in acelasi timp, in sfarsit ciclurile oestrus-ului, pe care nu le intalnim decat la femela mamiferelor. Morgan subliniaza de altminteri ca aceste procese ciclice, in special oestrus-ul, au profunde repercusiuni comportamentale. La cimpanzeu, de pilda, ciclul oestrus-ului constituie prilejul unei "rasturnari" a ierarhiei sociale intre cele doua sexe, si motivatiile endocrine care stau la baza oestrus-ului "modifica un comportament social care depaseste prin forta lui simplul comportament sexual". Sa retinem in treacat aceasta instructiva extrapolare sociologica a unei incidente pur fiziologice si sa conchidem ca aceasta "dominanta sexuala" apare la toate nivelele cu caractere ritmice supradeterminate. Pe de alta parte, daca admitem teoriile lui Groos privind preexercitiul, putem afirma ca numeroase jocuri si exercitii ale copilariei prezinta un caracter ritmic, repetitiv sau stereotip, care n-ar fi decat o prefigurare intrucatva coregrafica a exercitarii sexualitatii. S-ar putea face in acest sens un studiu interesant asupra (60) onanismului infantil, preexercitiu direct, dupa Jung, al sexualitatii plenare. Ba mai mult, daca ne insusim analiza freudiana a deplasarilor genetice ale libido-ului, constatam ca, la originea sa, aceasta ritmica sexuala e legata de ritmica suptului si ca are loc o foarte posibila anastomoza intre dominanta sexuala latenta in copilarie si ritmurile digestive ale suptului. Suptul ar fi si el un preexercitiu al coitului. Vom vedea ca aceasta legatura genetica de fenomene senzori-motrice elementare se afla la nivelul marilor simboluri: simbolurile inghitirii avand adeseori extinderi sexuale.

Cat despre legatura dintre aceasta motricitate primara si, pare-se, inconstienta, si reprezentare, ea nu mai prezinta dificultati pentru psihologia contemporana. Inca din 1922 , Delmas si Boll remarcasera caracterul normativ pentru continutul global al psihicului detinut de marile proprietati biologice primordiale ca nutritia, generarea si motilitatea, iar Piéron scria in Nouveau Traité de Psichologie ca "tot trupul colaboreza la constituirea imaginii" si ca "fortele contemporane" pe care le aseaza la radacina organizarii reprezentarilor ni se par foarte apropiate de "dominantele reflexe" . Piaget scoate in evidenta faptul "ca se poate urmari in mod continuu trecerea de la asimilarea si acomodarea mentala ce caracterizeaza inceputurile reprezentarii" , reprezentarea - si in special simbolul - nefiind decat o imitatie interiorizata, iar fenomenele de imitatie manifestandu-se, daca nu din prima luna, cel putin sistematic dintr-a sasea, cand imitatia propriului trup devine regula constanta. In sfarsit, nu numai Max a scos in evidenta legatura dintre motricitatea muschilor (61) .

Polarizarea imaginilor

Schematic vorbind, se poate spune ca nu exista lumina fara intuneric, in timp ce contrariul nu e valabil: noaptea avand o existenta simbolica autonoma. Regimul diurn al imaginii se defineste asadar la modul general ca regim al antitezei. Acest maniheism al imaginilor diurne n-a scapat defel celor ce-au abordat studierea aprofundata a poetilor luminii. Notasem deja impreuna cu Baudouin dubla polarizare a imaginilor hugoliene in jurul antitezei lumina-intuneric. Si Rougemont se straduie sa regaseasca dualismul metaforelor noptii si zilei la trubaduri, la poetii mistici islamici, in romanul breton a carui ilustrare o aflam in Tristan si Isolda si, in sfarsit, in poezia mistica a lui St Jean de la Croix. Dupa Rougemont, acest dualism de inspiratie cathara ar structura intreaga literatura a Occidentului, iremediabil platoniciana. La fel ca Guiraud pune admirabil in evidenta importanta celor doua cuvinte-cheie cu maximum de frecventa la Valéry: "pur" si "umbra" , care formeaza "dispozitivul de sustinere a decorului poetic". "Semantic" acesti doi termeni "sunt in opozitie si formeaza cei doi poli ai universului lui Valéry: fiinta si nefiinta absenta si prezenta ordine si dezordine". Si Guiraud remarca forta de polarizare pe care o poseda aceste imagini axiomatice: in jurul cuvantului "pur" graviteaza "cer", "aur", "zi", "soare" , "lumina" , "mare" , "urias" , "divin" , "dur", "auriu" etc. , in timp ce alaturi de "umbra" stau "dragoste", "taina", "vis", "profund", "misterios", "singur", "trist", "palid", "greu", "incet" Foneticianul opune chiar sonoritatile celor doi termeni: "u" sau mai curand "i" e cea mai ascutita dintre vocale, in timp ce "on" e cea mai grava. Instinctul fonetic al poetului, (80) facandu-l sa caute cu precadere aceste doua sunete, intareste vocatia imaginilor. In mod cat se poate de firesc, deci, capitolele consacrate Regimului Diurn al imaginii vor fi impartite in doua mari parti antitetice, prima - sensul titlului ei va fi dat de insasi convergenta semantica - fiind consacrata fondului de intuneric pe care apare stralucirea victorioasa a luminii, cea de-a doua manifestand recucerirea antitetica si metodica a valorificarilor negative ale celei dintai. (81)