Sensibilitatea si legile ei

Sensibilitatea si legile ei

Sensibilitatea reprezinta premisa biofiziologica a capacitatii de a avea senzatii. Ea este o proprietate functionala care permite inregis­trarea, receptarea si interpretarea atat a stimulilor biologiceste necesari, care prin natura insusirilor lor vin in corespondenta directa cu starile de necesitate (trebuintele alimentare, sexuale, de aparare) ale organis­mului animal, cat si a stimulilor in sine indiferenti sau neutri, care, ca atare, nu pot satisface o trebuinta biologica, dar care, in anumite situatii, pot deveni semnale ajutatoare, permitand o mai buna orientare in raport cu stimulii biologiceste necesari. In aceasta forma, sensibilitatea este caracteristica numai regnului animal si ea se dezvolta din proprietatea primara a excitabilitatii, legata de inregistrarea doar a stimulilor biologiceste necesari.

Aparitia sensibilitatii introduce in relatia organism-mediu o functie noua, cea a semnalizarii, care consta in stabilirea unei legaturi si a unui transfer de semnificatie de la stimulul biologiceste necesar (necon­ditionat) la stimulul neutru (conditionat), acesta din urma devenind semnul celui dintai. Si tocmai aceasta noua functie, a semnalizarii, va marca si inceputul psihicului, ca mod mijlocit de relationare cu mediul extern, bazat pe constituirea unor legaturi de semnificare in plan intern intre stimulii si evenimentele din plan extern.

Realizarea functiei sensibilitatii si a semnalizarii au reclamat si formarea unor mecanisme adecvate. Asa s-au desprins si s-au dife­rentiat, treptat, in cursul evolutiei filogenetice, structurile receptoare si cele neuronale. Pe masura dezvoltarii, perfectionarii si cresterii gra­dului lor de complexitate, se va produce si dezvoltarea capacitatii organismelor animale de prelucrare-interpretare-integrare a fluxurilor informationale senzoriale; in mod corespunzator, se vor inregistra si o diversificare si complexitate a structurilor psihocomportamentale,

O data cu aparitia omului, in organizarea si functionarea sensibilitatii si a structurilor senzoriale, se va impune un principiu nou, pe care nu-l gasim'la celelalte animale. Este vorba de principiul aferentatiei do­minante individuale, potrivit caruia, la fiecare individ, in functie de particularitatile organizarii sale interne si ale contextului socio-cultural in care traieste, din multimea initiala a modalitatilor senzoriale se va desprinde si se va impune ca dominanta una anume - vizuala, auditiva, tactila, chinestezica.

La animale, aferentatia dominanta este o caracteristica a speciei, fiind determinata prin programul genetic si manifestandu-se la fel la toti indivizii. Pe de alta parte, deosebirea intre sensibilitatea omului si a celorlalte animale va consta si in directiile de perfectionare: in timp ce la animale perfectionarea se va realiza in intensiune si unidimensional, ducand la cresterea deosebita a acuitatii in raport cu anumite proprietati par­ticulare ale stimulilor- forma, miscarea, culoarea, mirosul etc, la om, aceasta se va realiza in extensiune si global, permitand obtinerea unor informatii mai bogate, despre mai multe proprietati ale obiectului si despre raporturile lui cu celelalte obiecte. Desi ochiul vulturului de-paseste cu mult pe cel al omului in acuitate, putand distinge de la o mare inaltime un soarece aflat pe pamant, el ramane cu mult in urma

ochiului uman in ceea ce priveste volumul si calitatea informatiilor extrase despre unul si acelasi obiect. In fine, deosebirea intre sensibilitatea omului si cea a altor animale rezida in baza obiectiva de conditionare: in timp ce sensibilitatea celorlalte animale s-a dezvoltat si functioneaza doar in raport cu fluentele si stimulii mediului natural (exceptie facand animalele domestice), sensibilitatea omului se diferentiaza si se perfectioneaza in raport cu influentele si stimulii mediului socio-cultural, incomparabil mai bogati in informatie si semnificatie. La om, dezvoltarea functiilor senzoriale se desfasoara in contextul activitatii sistematice de invatare si al activitatii profesionale, imbogatindu-se schemele operationale primare (naturale) cu scheme secundare (dobandite) bazate pe criterii si reguli legate de analiza, comparatie, clasificare etc. Gratie acestei instrumentari socio-culturale, se amplifica atat rezolutivitatea mecanismelor de prelucrare-integrare a informatiei extrase, cat si acterul activ si mediat al senzatiei.

Asadar, la nivelul omului, sensibilitatea este diferentiata, inalt specializata si distribuita pe modalitati in cadrul diversilor analizatori. Toate aceste modalitati, pe langa particularitatile proprii, pun in evidenta existenta unor trasaturi si legi generale comune: a) toate se prezinta in forma unor continuumuri, delimitate la extremitati de pragul absolut superior (intensitatea maxima a stimulului care continua inca sa deter­mine o senzatie specifica; dincolo de aceasta valoare, senzatia specifica este inlocuita de senzatia nespecifica de durere) si de pragul absolut inferior (intensitatea minima a stimulului necesara pentru a determina o senzatie abia constientizabila); b) in interiorul continuumului, intre cele doua praguri absolute, fiecare modalitate pune in evidenta un anumit numar de trepte discriminabile, separate prin pragurile dife­rentiale (AS), acele catimi ce trebuie adaugate la intensitatea initiala a stimulului pentru a determina o variatie (crestere abia sesizabila in intensitatea senzatiei); rezulta, deci, ca in cadrul fiecarei forme modale de sensibilitate se delimiteaza doua tipuri de sensibilitate: sensibilitatea absoluta si sensibilitatea diferentiala; c) dinamica si functionarea tuturor formelor modale de sensibilitate, se subordoneaza actiunii a trei categorii de legi: A. psihofizice; B, psihofiziologice; C. socioculturale.

A. Legile psihofizice ale sensibilitatii se refera la raportul dintre intensitatea fizica a stimulului si nivelul sensibilitatii, respectiv al senzatiei. Ele au fost descoperite si studiate in cadrul psihofizicii clasice de catre francezul Bouguer si germanii Weber si Fechner, numele carora il si poarta: legea Bouguer-Weber si legea Weber-Fechner.

Prima lege se aplica pragurilor absolute si postuleaza ca valoarea pragului absolut se afla in raport invers proportional cu nivelul sen­sibilitatii (E): 1

E = -, unde E = nivelul sensibilitatii, iar S = valoarea pragului

exprimata in intensitatea stimulului. Cea de a doua reglementeaza pragurile si sensibilitatea diferentiala, respectiv, raportul dintre intensitatea initiala a stimulului (S) si catimea ce trebuie adaugata (AS), pentru a determina o crestere sesizabila in intensitatea senzatiei initiale. Weber a presupus ca aceasta relatie este invarianta pe toata intinderea continuumuiui sensibilitatii diferentiale:

AS -- - K, unde K - constanta. El a si aproximat valoarea acestui raport pentru diferite modalitati ale sensibilitatii:

t - g, pentru sensibilitatea cutano-tactila,

30 1

10

db, pentru sensibilitatea auditiva,

100

lucsi, pentru sensibilitatea vizuala luminoasa. Pornind de la

datele Iui Weber, Fechner a considerat ca diferentele abia perceptibile intre senzatii pot fi luate ca egale intre ele, intrucat sunt valori extrem de mici si, deci, pot fi folosite ca unitate de masura, cu ajutorul careia

sa se exprime numeric intensitatea senzatiilor, ca suma (sau integral) a unor catimi abia perceptibile (infinit de mici), socotind de la pragul inferior al sensibilitatii absolute. In final, el formula legea potrivit careia intensitatea senzatiilor creste in progresie aritmetica, in timp ce intensitatea stimulilor creste in progresie geometrica. Aceasta relatie este exprimata printr-o formula logaritmica: E = k log. S + C, unde E=sensibilitatea diferentiala, k si C = niste constante ce tin de receptor,

S=intensitatea stimulului.

Reducerea tuturor diferentelor dintre senzatii la unitate (1) este arbitara. Cercetarile ulterioare au dus la constatarea unor fapte care in afara limitelor actiunii legii lui Weber-Fechner. in primul rand, s-a stabilit ca sfera de actiune a legii amintite se situeaza doar in registrul intesitatilor medii ale stimulilor specifici; in cazul stimulilor de intensitate mare si slaba (segmentele extreme ale continuumului sensibilitatii), legea lui Weber-Fechner devine inaplicabila. De asemenea, legea respectiva nu se aplica nici sensibilitatii protopatice (sensibilitatea primara difuza, cea mai veche din punct de vedere filogenetic), unde

fenomenele de excitatie-reactie se produc dupa legea "tot sau nimic' a lui Bodwitch. Mai tarziu, Helmholtz (1896) si Lazarev (1923) au incercat inlocuirea formulei lui Weber-Fechner cu unele mai complicate, care sa exprime principiul general ce sta la baza fenomenelor excitatiei. Dar nici aceste formule n-au reusit sa surprinda intreaga diversitate a fenomenelor ce caracterizeaza trecerea de la excitatie la senzatie.

Stevens (1951, 1961), reluand problema, a ajuns la concluzia ca legea de tip logaritmic a lui Fechner, ramanand valabila pentru segmentul intensitatilor medii, nu se aplica segmentelor intensitatilor extreme (f. mari si f. mici), pentru care exista o lege de tip exponential, potrivit careia, cu cat ne apropiem de limita superioara si inferioara a contiuumului sensibilitatii, cu atat valoarea pragurilor diferentiale devine mai mare. Cercetarile efectuate in cadrul psihologiei ingineresti si ergonomiei au impus, alaturi de notiunea de prag diferential, si pe cea de prag

operativ (Mc.Gill, 1961). Aceasta se refera la valoarea pe care trebuie s-o aiba un stimul pentru a fi optim discriminabil. Astfel, pragul operativ se defineste ca marime minima a divergentei (intervalului de diferetinere), care, atunci cand este atinsa, viteza si precizia diferentierii reactiei) devin maxime.

Sub influenta teoriei informatiei, psihofizica moderna si-a reconsiderat pozitia fata de analiza si evaluarea stimulului la "intrare'. Astfel, in locul detalierii si evaluarii unei configuratii energetice luate izolat, se opereaza detalierea si analiza intregului complex de eve-nimente care actioneaza Ia un moment dat asupra organismului. in structura acestui complex intra nu numai intensitatea stimulului specific adresat receptorului corespunzator, ci si o serie de excitanti suplimentari, intamplatori, care se pot suprapune actiunii stimulului de baza. Acestia pot influenta pozitiv sau negativ rapiditatea si precizia inregistrarii si diferentierii stimulului principal. Rezulta, asadar, ca relatiile psihofizice prezinta tablouri diferite in conditiile perceptiei de laborator, cand stimulul se aplica izolat, si in cele ale perceptiei cotidiene, cand actiunea stimulului specific se interfereaza cu actiunea stimulilor contextuali.

B. Legile psihofiziologice ale sensibilitatii exprima dependenta nivelului si dinamicii acesteia de fenomenele care au loc in organizarea interna a subiectului, inainte si in timpul receptionam stimulului modal specific. Esentiale sunt: legea adaptarii, legea contrastului, legea sensibilizarii si depresiei, legea sinesteziei si legea oboselii.

Legea adaptarii exprima caracterul intrinsec dinamic al sensi­bilitatii, deplasarea in sus sau in jos a pragurilor absolute si diferen­tiale sub actiunea prelungita a stimulului sau in absenta acestuia.

Procesul adaptarii se compune din doua secvente sau verigi corelate: scaderea nivelului sensibilitatii in raport cu punctul sau valoarea initiala ( E 1) si cresterea nivelului sensibilitatii in raport cu punctul initial de referinta (E i) (fig. 9).

Adaptarea se manifesta in cadrul tuturor ana lizatorilor si are ca me- canism     interactiunea dintre veriga corticala si cea periferica (recep­toare). Dupa rapiditatea si amplitudinea varia­tiilor sensibilitatii, D. | Adrian (1928) a impartit analizatorii in trei grupe:

rapid si puternic adap­tabili (tactul si mirosul):

mediu adaptabili (va­zul); . greu si slab adap­tabili (proprioceptia, sen­sibilitatea algica). Pe langa intensitatea si durata de actiune a stimulului, adaptarea depinde si de semnificatia stimulilor: in raport cu aceeasi intensitate si durata. scaderea sensibilitatii va fi diferita pentru stimulii indiferenti (scadere j mare) si semnificativi (scadere mica).

Analiza dinamicii pune in evidenta trei faze:

. modificarea brusca a nivelului sensibilitatii (cresterea sau scadere

lui);

modificarea lenta (in sens ascendent sau descendent);

stabilizarea relativa (mentinerea sensibilitatii la nivelul rezult in urma schimbarilor anterioare).

in principiu, adaptarea are un rol pozitiv, ea asigurand reglarea optima a starii functionale a analizatorilor in raport cu intensitatea, durata si semnificatia stimulilor.

Legea contrastului exprima cresterea sensibilitatii ca efect al interactiunii spatio-temporare a excitantilor de intensitati diferite, care actioneaza simultan sau succesiv asupra aceluiasi analizator. Corespunzator, vom avea doua tipuri de contrast: simultan si succesiv. Ce simultan consta, fie in accentuarea reciproca a claritatii si pregnantei stimulilor prezentati in acelasi moment in campul perceptiei, fie in accentuarea stimulului principal sub influenta stimulilor de fond Pentru a se produce, este necesar ca deosebirile de intensitate dintre stimuli sa nu fie nici prea mari, incat sa genereze fenomenul de alternanta (lupta campurilor perceptive), nici prea mici, incat sa genereze amestecul fuziunea). Contrastul simultan are o sfera de manifestare mai redusa decat cel succesiv; este greu de obtinut in cadrul sensibilitatii gustative si olfactive si slab exprimat in cadrul celei auditive. Cel mai pregnant, el se evidentiaza in sfera sensibilitatii vizuale - contrastul simultan al culorilor, contrastul simultan al marimilor. Contrastul succesiv consta in cresterea acuitatii perceptive (a nivelului sensibilitatii) in raport cu un stimul prezentat Ia scurt timp dupa actiunea mai indelungata a altui stimul de aceeasi modalitate, dar diferit dupa intensitate. El se evidentiaza in sfera tuturor modalitatilor senzoriale, fiind deosebit de pregnant in cadrul sensibilitatii gustative, olfactive, termice si vizuale. Stimularea repetata a receptorilor gustativi cu substante dulci duce la cresterea considerabila a sensibilitatii pentru acru scaderea prealabila a sensibilitatii dominatorilor pentru rosu, determina cresterea sensibilitatii dominatorilor de verde (R. Granit,1956); stimularea indelungata a pielii cu rece ridica sensibilitatea pentru

cald si invers (contrastul termic). Mecanismul care sta la baza contrastului il constituie procesele de inductie reciproca si autoinductie care au loc intre diferitele campuri receptoare si intre verigile subcorticale si cele corticale ale analizatorului. Astazi, se considera ca in structura fiecarui analizator exista retele neuronale specializate in crearea si accentuarea contrastelor J.Gibson, 1952, F. Attneave, 1959, H. George, 1961, Fraisse si Voilaume, 1966).

Acestea se regleaza la diferite niveluri si, in functie de sarcina perceptiva sau de caracteristicile fizice si statistice ale stimulilor, emit doua categorii de semnale: de sensibilizare a unor neuroni (senzitivi) si de inhibare a altora. Diferentele de nivel in starea de excitatie creeaza in plan psihologic, respectiv, in perceptie, imagini contrastante.

Legea sensibilizarii si depresiei exprima cresterea sau scaderea sensibilitatii in cadrul unui analizator, fie ca urmare a interactiunii diferitelor campuri receptoare proprii, fie ca urmare a interactiunii lui cu alti analizatori. Stimularea cu o lumina de intensitate relativ slaba a unor segmente retiniene, de pilda, duce la cresterea nivelului sensibilitatii in segmentele apropiate.

Modificarea sensibilitatii pe fondul interactiunii analizatorilor este un fenomen frecvent si usor de observat. S.V. Zravkov (1948) si S.Stevens (1961) au studiat in detaliu interactiunea analizatorilor, demonstrand experimentai cum stimularea unuia din ei determina efectul de sensibilizare sau de depresie in cadrul celorlalti, corespunzator intensitatii si duratei stimulilor utilizati.

Asa, de pilda, stimularea sistemului auditiv cu sunete cuprinse intre anumite frecvente (1.000-3.000 Hz) determina o crestere notabila a sensibilitatii bastonaselor din retina, in timp ce excitarea aceluiasi receptor cu sunete de alta frecventa provoaca un efect contrar. Cores­punzator, stimularea aparatului vizual cu o lumina de intensitate submedie determina sensibilizarea analizatorului auditiv. Excitarea cu rece a pielii fetei sau a portiunii occipitale determina cresterea rapida a sensibilitatii vizuale si auditive; excitarea intre anumite limite si in anumite conditii a receptorilor tactili si kinestezici duce la cresterea sensibilitatii vizuale si auditive, iar intre alte limite si in alte conditii, asemenea excitare duce la aparitia fenomenului de depresie.

Legea sinesteziei exprima acea interactiune intre analizatori, in cadrul careia calitatile senzatiilor de o anumita modalitate(de ex" vizuala) sunt transferate senzatiilor de o alta modalitate (de ex" au­ditiva). Se intalnesc, astfel, situatii cand un stimul aplicat unui analizator produce efecte subiective proprii altui analizator, fara ca acesta sa fie stimulat. Stimulii acustici, indeosebi cei muzicali, produc efecte (sen­zatii) cromatice, asa-numitu) auz colorat Acest fenomen este foarte pregnant la unele persoane. Se citeaza cazurile unor mari compozitori, precum Schubert, Ceaikovski, Berlioz s.a., care dispuneau de un auz colorat extrem de dezvoltat, ceea ce ii ajuta chiar in procesul creatiei, Sinestezia a fost pusa in evidenta si in interactiunea altor analizatori: vizual si gustativ, auditiv si gustativ (senzatiile de culoare se asociaza prin activare cu senzatii gustative, la fel si cele auditive) sau intre analizatorii vizual si auditiv, pe de o parte, si cel tactil, pe de alta (vor­bim de "culori moi' si "sunete dulci' ). Toti ceilalti stimuli produc efecte kinestezice.

Se considera ca sinestezia este o componenta a aptitudinilor artistice.

Legea oboselii exprima faptul ca analizatorii, fiind sisteme care functioneaza pe baza de consum de energie stocata in structura lor, iar aceasta energie fiind cantitativ limitata, sunt supusi fenomenului de oboseala. Aceasta se concretizeaza, pe de o parte, in scaderea considerabila a nivelului sensibilitatii si a capacitatii rezolutive a analizatorului, iar pe de alta parte, in aparitia unor senzatii de disconfort  

si instabilitate. Nu in toti analizatorii oboseala se manifesta la fel de pregnant: cei mai fatigabili sunt analizatorii vizual, chinestezic si auditiv; cel mai putin fatigabil este analizatorul gustativ.

Dupa sursa care o genereaza, oboseala senzoriala este de trei tipuri: suprasolicitare, ca urmare a functionarii indelungate a analizatorilor in conditiile actionarii unor stimuli de intensitate superioara mediei; de subsolicitare, care se produce ca   rezultat secundar al scaderii

tonusului general de excitabilitate al scoartei cerebrale, din lipsa de stimulare externa; (foarte pregnant acest gen de oboseala se inregistreaza in cazul experimentelor cu privare senzoriala - izolarea pe timp mai indelungat, cel putin 24 de ore, in cabine speciale); de asteptare, care apare la operatorii care supravegheaza tablourile de comanda in sistemele tehnice automatizate; fiind vorba de o atentie concentrata pe termen lung, pentru a nu se omite semnalele utile (de avertizare sau de avarie) si care pot nici sa nu apara, ca urmare a incordarii neuropsihice, in cadrul analizatorilor implicati, de regula, cel vizual si cel auditiv, inevitabil se instaleaza oboseala.

Efectul oboselii este in toate cazurile negativ, ducand atat la scaderea performantelor la sarcinile perceptive, cat si la o stare generala deza-greabila.

C. Legile socioculturale ale sensibilitatii exprima dependenta orga-lizarii si functionarii mecanismelor senzoriale ale omului de parti-cularitatile stimulilor, sarcinilor, formelor de activitate si etaloanelor pe care le genereaza mediul sociocultural. Daca legile psihofizice.si cele psihofiziologice sunt generale, actionand pe scara intregului regn animal, legile socioculturale sunt proprii numai sensibilitatii omului.

La om, devine obligatoriu ca, in analiza sensibilitatii, pe langa com­ponentele si formele primare, determinate pe cale biologica naturala, sa adaugam componente si forme secundare, ce se structureaza numai in contextul mediului sociocultural. Asa avem, de pilda, sensibilitatea muzicala (auzul muzical), sensibilitatea fonematica (auzul fonematic (sau verbal), sensibilitatea culinara (imensa gama a senzatiilor gustative si olfactive legate de diversitatea produselor alimentare create isto-riceste), sensibilitatea cromatica diferentiala, a carei conditionare isto-rico-culturala este convingator demonstrata de cercetarile antropologice.

Putem indica cel putin patru legi de sorginte socioculturala care se includ in evolutia si structurarea sensibilitatii, si anume: legea con­stientizarii; legea exercitiului selectiv (profesionalizarii); legea este-tizarii si semantizarii; legea verbalizarii.

Legea constientizarii postuleaza faptul ca delimitarea si definirea continuumului sensibilitatii se realizeaza prin raportarea la starea vigila a subiectului si la_capacitatea lui de a avea o senzatie specifica de care sa-si dea seama. insusi termenul "a simti' are o asemenea conotatie psihologica, interpretandu-1 ca fiind echivalent cu "a fi constient' . Initial, constiinta se bazeaza numai pe sensibilitate si pe experienta senzoriala; pe masura elaborarii si a altor structuri psihice mai complexe - reprezentarile, imaginatia, gandirea - , ea dobandeste o anumita autonomie functionala si impune criterii si etaloane noi sferei senzoriale. Acuitatea oricarei sensibilitati modale va depinde direct de claritatea si gradul de focalizare a constiintei: pragul de detectie va fi mai scazut in raport cu un stimul asteptat ("montajul constient de intampinare' sau "setul' ), decat in raport cu un stimul pe care nu-l asteptam (pentru care nu avem pregatita constiinta). Legea con-stientizarii confera fluxului informational senzorial obiectualitate si adresabilitate: delimitarea dintre senzatie, ca dat subiectiv, si proprietatea stimulului extern (care a provocat-o) ca dat obiectiv; orientarea reactiei de raspuns spre "in afara' , in directia stimulului extern, iar nu spre "inauntru' , catre senzatia din creierul nostru. in fine, legea con­stientizarii face ca senzatia (continutul ei) sa devina obiect de analiza critica si de evaluare prin prisma unor criterii de obiectivitate, relevanta si veridicitate: datele simturilor nu raman in forma lor initiala, ci sunt supuse unor operatii supraordonate de verificare-corectie.

Legea exercitiului selectiv sau a "profesionalizarii' exprima de­pendenta nivelului de dezvoltare si eficienta a diferitelor forme modale ale sensibilitatii de procesul generat al invatarii pe care-l parcurge individul uman de la nastere la maturitate si de specificul activitatii dominante, respectiv al profesiei pe care o desfasoara cand devine subiect adult. Prin invatarea senzoriala sau perceptiva organizata, copilul isi dezvolta componentele secundare ale mecanismelor si schemel< de explorare, detectie, comparatie, evaluare etc. a diferitelor insusiri concrete ale obiectelor din jur (forma, marimea, culoarea, gustul, mirosul, inaltimea, timbrul ele.) si isi adapteaza experienta senzoriala; la categoriile stimulilor de sorginte socioculturala (figurile geometrice, literele alfabetului, cifrele sistemului de numeratie, notele muzicale semnele de circulatie rutiera, diverse alte sisteme de semne si simboluri), Ulterior, pe masura insusirii unei profesiuni, o anumita forma particulara de sensibilitate fiind solicitata preponderent in rezolvarea sarcinilor ce formeaza continutul profesiei date, ea va dobandi ol dezvoltare preferentiala, atingand un nivel superior de finete si eficienta discriminativa: a se vedea in acest sens dezvoltarea sensibilitatii cro­matice la pictori, dezvoltarea sensibilitatii muzicale la muzicieni, dezvoltarea sensibilitatii tactile la specialistii din industria textila si din arta modelajului, dezvoltarea sensibilitatii gustative la degustatori etc: in structura multor aptitudini speciale, sensibilitatea intra ca o componenta esentiala, atat prin latura sa innascuta, cat si prin cea do­bandita. Profesia devine un factor care accentueaza si amplifica determinismul sociocultural al sensibilitatii umane.

Legea estetizarii si semantizarii exprima modelarea sensibilitatii umane in raport cu desprinderea si actiunea a doi factori culturali: frumosul si semnificatia. Functionarea mecanismelor senzoriale va fi modelata si reglata prin intermediul principiilor si codurilor culturale estetice si semantice) in directia evaluarii calitatilor senzatiilor prin prisma unor criterii speciale de frumos-urat, agreabil-dezagreabil, precum si a unor criterii de semnificatie (ce desemneaza, ce sens are). Sensibilitatea vizuala si cea auditiva se structureaza direct pe etaloane estetice - ale formelor, ale culorilor, ale structurilor muzicale etc; sensibilitatea gustativa si cea olfactiva se leaga cu precadere de criteriile placut-neplacut si se nuanteaza o data cu diversificarea produselor alimentare si cosmetice. Aceasta estetizare a sensibilitatii nu se realizeaza in mod standarizat, la fel la toti indivizii; dimpotriva, legea estetizarii genereaza diferentieri si particularizari, astfel ca, in fata acelorasi stimuli obiectivi, latura estetica a senzatiei poate fi de semn opus la doi subiecti diferiti: frumos pentru unul, urat pentru altul.

Semantizarea exprima o directie specifica si necesara de evolutie istorica si ontogenetica a sensibilitatii umane, anume stabilirea de legaturi de designare- reprezentare intre insusirile a doua obiecte - stimul: obiectul-stimul semnificat (sau designat) si obiectul-stimul semnificant (designant) sau intre insusirile unui stimul si anumite actiuni sau comportamente. Exemple sunt numeroase: relatia dintre nota de pe portativ si inaltimea si durata sunetului muzical, legatura dintre grafema (litera) si sunetul verbal, legatura dintre semnele de circulatie si comportamentele ce trebuie urmate de pietoni si automobilisti. Mecanismele sensibilitatii vor incorpora, in schemele lor operatorii, criterii de ordin semantic, gratie carora continutul senzatiilor este interpretat din punct de vedere al sensului, ce anume semnifica el nu numai in raport cu stimulul original, ci si in raport cu alt stimul sau cu ce anume trebuie sa faca subiectul.

Legea verbalizarii exprima o caracteristica generala a organizarii psiho-comportamentale a omului, anume aceea a edificarii si reglarii verbale. Sensibilitatea se subordoneaza si ea acestei legi, cuvantul exercitand o actiune reglatoare directa asupra ei. Prin instructaj si comenzi verbale pot fi modificate pragurile senzoriale, poate fi optimizat actul receptiei senzoriale in intregul lui. Legea verbalizarii postuleaza, de asemenea, fixarea in cuvant a continutului informational al senzatiilor, devenind posibila atat stabilitatea lor in sfera constiintei, cat o mai buna fixare in memorie a experientei senzoriale. Experimental, s-a demonstrat ca actiunea legii verbalizarii este atat de puternica si generalizata, incat ea poate modifica in sens amplificator sa reductor si efectele legilor primare - psihofizice si psihofiziologice prezentate mai sus.

Cuvantul dirijeaza intreaga dinamica a receptiei senzoriale in campul stimulator extern; acesta din urma este supus unei permanente reor­ganizari, fiind scoase in prim plan si accentuate elementele carei corespund starilor actuale de motivatie si scopurilor activitatii curente si trecute in plan secundar elementele (insusirile) care in momentul dat nu au pentru subiect o semnificatie deosebita. Astfel, gratie reglajului verbal, functia sensibilitatii se logicizeaza, organizandu-se pe programe specifice, bazate pe conditii logice si criterii de relevanta, reprezen­tativitate si semnificatie.