Perfectionarea sinelui - tendinta spre realizarea si implinirea sinelui

La inceputurile psihologiei viziunile asupra eu-lui propuse de psihanaliza si behaviorism au fost preponderent negative.

Teoria psihanalitica oferea imaginea omului determinat de pulsiuni biologice inconstiente: pulsiuni sexuale si agresive. Tot comportamentul uman era vazut ca un efort orientat spre satisfacerea acestor tendinte fundamentale intr-o maniera acceptata social.

Behaviorismul nu oferea o imagine mai pozitiva. Omul aparea ca un "sobolan sofisticat" care a invatat sa manuiasca manivelele vietii pentru a obtine recompense si a evita pedepsele. Experimentele bahavioriste ne prezinta omul ca pe un captiv al mediului, fara vointa si libertate personala.

In acest context, ca rezultat al imaginii sumbre asupra fiintei umane oferite de cele doua curente de gandire psihologica prezentate anterior, si-a facut aparitia o "a treia forta" in psihologie  - perspectiva umanista. Psihologii adepti ai acestei perspective au indicat, pe buna dreptate, ca psihanalistii si behavioristii nu pot explica toata paleta comportamentelor pozitive ale fiintei umane. Conform opinii acestora, astfel de manifestari umane ca dragostea, compasiunea, curiozitatea, creativitatea, realizarea personala nu pot fi explicate in temenii pulsiunii sexuale sau comportamentului conditionat. Pentru psihologii umanisti cauza acestor comportamente poate fi regasita in anumite caracteristici sau aspecte ale eului care se desavarseste sau incearca sa devina "tot ceia ce poate sa fie".

Tendinta spre realizarea si implinirea sinelui

Majoritatea psihologilor ce impartasesc o viziune "umanista" asupra omului sunt de acord ca fiecare dintre noi are o tendinta naturala de a se dezvolta intr-o maniera care sa ne permita o realizare cit mai plenara a tuturor potentialelor pozitive de care dispunem. Altfel spus, fiinta umana este inclinata spre dezvoltare pozitiva, spre o continua auto-perfectionare. Aceasta tendinta - pe care de cele mai multe ori o intalnim definita prin sintagma "tendinta de realizare a sinelui" (self-actualization) - este considerata ca fiind universala si innascuta.

Desi primordiala si omniprezenta aceasta tendinta este insa frecvent inhibata pe parcursul dezvoltarii individului. In mod particular evenimentele vietii in care oamenii sunt respinsi de ceilalti, nu simt ca sunt iubiti sau suficient de valorosi pentru altii ii fac sa renunte la dezvoltarea naturala (in sensul de auto-realizare a potentialului individual). Aceste evenimente ii determina pe cei mai multi sa caute aprobarea celorlalti, in particular prin incercarea de conformare la asteptarile pe care si le creeaza ceilalti cu privire la propria lor persoana (Rogers, 1959).

Eu-l joaca un rol important in acest proces, indicand masura in care oamenii se dezvolta intr-o maniera care duce spre realizarea de sine. Asa cum am vazut anterior, conceptul despre sine este in buna masura determinat de modul in care individul crede ca este vazut de catre ceilalti. De facto, conceptul despre sine este in egala masura afectat de perceptiile si valorile celorlalti, cit si de modul in care suntem in realitate (mai exact de modul in care credem ca suntem vazuti de ceilalti si cum ne auto-percepem). In mod inevitabil, fiecare dintre noi este inconjurat de persoane cu care interactionam frecvent - parinti, prieteni, profesori - si care vor sa fim intr-un anume fel, nu pentru faptul ca acest lucru este benefic pentru noi ci pentru ca asa vor ei. Datorita acestui fapt frecvent ne schimbam modul de a fi pentru a corespunde cerintelor celorlalti si a obtine atentia, aprecierea si dragostea lor. De cate ori se intampla astfel de lucruri tendinta spre auto-realizare este suprimata. Altfel spus, deviem de la traseul auto-realizarii: in loc sa devenim "tot ceea ce am putea fi" devenim "ceea ce vor altii sa fim". Inevitabil, antrenati in acest proces, nu vom fi niciodata atat de fericiti si impliniti precum am fi fost daca ne urmam calea devenirii "naturale". Daca nu am fi fortati sa ne conformam unor tipare construite pentru noi de alte persoane, de societatea si cultura in care traim, viata noastra ar fi evoluat intr-o maniera care nu numai ca ne-ar fi calauzit spre auto-realizare si continua crestere ca si indivizi, dar ar fi contribuit si la bunastarea si progresul celorlalti.

Eu-l creat pentru ceilalti, pentru obtinerea acceptarii si aprecierii celorlalti, poate fi foarte diferit de inclinatiile naturale ale unui individ. Individul poate ajunge sa nege - pentru sine si pentru altii - motive, ganduri si sentimente care sunt incongruente cu eu-l astfel creat. De exemplu, un baiat care in mod natural este empatic si politicos in relatiile cu ceilalti poate renunta la astfel de inclinatii incercand sa se convinga pe sine si pe ceilalti ca este un "mascul feroce", un "tip tare", asa cum ii place tatalui sau sa-si vada fiul sau cum cred despre el baietii din curte. Persoanele care sunt confruntate cu astfel de dileme sunt frecvent tensionate, nemultumite si nefericite, aparent fara nici o cauza obiectiva. Mai mult decat atat, astfel de persoane sunt inclinate sa functioneze intr-o maniera restransa si ineficienta: nu se pot folosi de atuurile lor naturale atunci cand iau decizii sau trec la realizarea acestora.

Nu este necesar sa credeti cu adevarat in filosofia psihologiei umaniste, in tendinta naturala a oamenilor spre auto-realizare, ca sa remarcati ca oamenii frecvent sunt realmente motivati de a fi "pe placul altora". Prea multi urmeaza o cale (o cariera, o casnicie etc.) care nu le ofera o evolutie pe care si-ar dori-o cu adevarat, pe care ar considera-o adecvata pentru sine. Majoritatea oamenilor isi doresc o auto-perfectionare insa mult mai frecvent aleg o directie impusa de ceilalti asupra careia insista ulterior singuri.

Caracteristicile persoanei orientate spre realizarea personala

Pentru Rogers (1959) o persoana care se auto-realizeaza care functioneaza plenar (full-functioning) este un individ care incearca sa-si maximalizeze potentialul de crestere / dezvoltare personala. Rogers considera aceasta calitate umana mai curand ca o inclinatie, un stil de viata, decat ca o "trasatura a unui superman". Persoanele care au o astfel de inclinare spre functionarea plenara se caracterizeaza prin adaptabilitate, tratarea creativa si eficienta a unor situatii noi, poseda un concept despre sine realist si clar, sunt responsabili si echilibrati in decizii. Poate insa cel mai important aspect prezent la astfel de persoane consta in concordanta cu sine insusi, in autenticitatea sinelui.

Maslow (1968) defineste astfel de persoane intr-o maniera similara numindu-i persoane care-si realizeaza sinele (self-actualyzing people). Pentru Maslow aceste persoane poseda un motiv superior - motivul de auto-realizare (self-fulfillment) - forta care-i impinge spre o perpetua devenire, sa devina tot ceia ce pot sa fie ("to become what one has the potential to become"). In viziunea initiala propusa de Maslow o persoana este motivata sa se realizeze plenar doar atunci cand ii sunt satisfacute nevoile fiziologice si sociale (nevoia de siguranta, dragoste si stima). Dupa mai multi ani de cercetare s-a ajuns la concluzia ca aceste persoane poseda o serie de trasaturi si s-a renuntat la ideea de satisfactie progresiva a nevoilor: motivul de auto-realizarii poate fi activ si in cazul insuficientei satisfaceri a motivelor fiziologice si sociale.

Referat: Definitii ale migratiei Document online: Furnizarea bunastarii la nivel local, principalele probleme

Pentru Maslow ca si exemple de persoane care si-au urmarit deplina realizare ar putea fi identificati Thomas Jefferson, Abraham Lincoln, Albert Einstein, Mohandas Gandhi, Eleanor Roosvelt.

Desi conceptul realizarii sinelui (self-actualization) este controversat, existand suficiente critici aduse cercetarilor lui Maslow (Whitson & Olczak, 1991) lucrarile lui ofera o perspectiva interesanta asupra eului. Indivizii care functioneaza plenar sau care-si actualizeaza eu-l prezinta un anume paradox: pe de o parte ei poseda o personalitatea puternica, cu un eu bine conturat iar pe de alta parte ei par sa nu aiba un eu deoarece nu sunt centrati pe sine si nu manifesta tendinte de aparare a eu-lui caracteristice pentru majoritatea oamenilor. Din perspectiva psihologiei umaniste acest paradox poate fi explicat prin faptul ca persoanele care-si actualizeaza eu-l au capacitatea de a alege liber cine si ce sunt fara a se simti constransi sa corespunda propriilor idei preconcepute despre sine sau expectantelor altor persoane! Fara o distantare / detasare de sine, acompaniata de suficienta auto-ironie, aceasta atitudine de libera alegere este greu de imaginat . si greu de obtinut.

Sinele posibil

Nu este necesar sa credem in existenta tendintei spre auto-actualizare inerenta fiintei umane pentru a constata ca oamenii sunt motivati sa se auto-perfectioneze. Multi psihologi care nu sunt de acord cu premisele psihologiei umaniste considera ca oamenii poseda suficiente motive pentru auto-perfectionare. De ce? In primul rand pentru faptul ca auto-perfectionarea are beneficiile sale:

cu cit devenim mai abili intr-un anume domeniu cu atat mai mari sunt sansele noastre de succes.

oamenii sunt motivati sa progreseze pentru a obtine recompense si pentru a evita pedepsele

unii psihologii sugereaza ca ar exista o motivatie subiacenta pentru obtinerea unui sentiment de competenta si control (deCharms, 1968; Deci & Ryan, 1995; White, 1959).

Am discutat deja despre faptul ca eul poate fi analizat pe axa temporala (vezi cursul despre conceptul de sine): oamenii au anumite idei despre cum au fost, cum sunt si cum vor fi. Reamintim ca raportat la structurile eului avem un eu istoric sau autobiografic (de facto, mai multe euri autobiografice), un eu al prezentului sau al etapei actuale, un eu imediat sau in lucru (working self), si o serie de euri posibile (vezi mai jos). Pentru motivul auto-perfectionarii prezinta un deosebit interes paleta eurilor posibile: plasate in viitor ele reprezenta obiective de dezvoltare in chiar forma unor structuri ale sinelui.

Pe masura ce oamenii devin maturi ei sunt influentati tot mai mult de eurile posibile: - acele idei despre "cum ar trebui sa fie" (ought self; eul datorat), "cum ar putea sa fie" (expected self; eul asteptat), despre "ceea ce nu le-ar place sa devina" (feared self; eul non-dezirabil) sau "cum ar visa sa fie" (ideal self, eul ideal).

Sinele posibil si auto-reglarea comportamentului

Eu-rile posibile motiveaza si ghideaza indivizii in stabilirea scopurilor si in mod normal stimuleaza auto-perfectionarea. De cele mai multe ori impactul acestor eu-ri posibile este greu de constientizat. De exemplu, atunci cand esti atent la volumul si caloriile produselor consumate pentru ca nu vrei sa ajungi la supraponderabilitate sunt implicate imaginile eu-rilor posibile - "normal" vs. "gras" - care-ti ghideaza comportamentul alimentar. Atunci cand un student munceste din greu pentru exemenele de licenta este implicata dupa caz imaginea eu-lui dezirabil ("absolvent cu o medie mare", "unul de care tata poate fi mandru" etc.) sau al eu-lui non-dezirabil ("absolvent cu o medie mica", "picat la licenta", "ratat" etc.).

Sinele posibil si reactiile afective

Eu-rile posibile nu numai ca ne ghideaza comportamentul orientat spre scopuri sau obiective situate in viitor. Influenta lor se resimte si in prezentul imediat. Simplul fapt de a considera posibilitatea realizarii eu-rilor posibile poate determina o reactie afectiva negativa sau pozitiva. De exemplu, divortul poate aduce o atingere importanta conceptului si stimei de sine, dar impactul lui va fi mult mai dramatic daca perspectiva de a ramane singur pentru mult timp sau pentru totdeauna (eu-l non-dezirabil) pare mai reala decat un nou mariaj (eu-l dezirabil). In maniera similara, constatarea ca am adaugat cateva kilograme in plus poate avea consecinte afective diferite daca ne gandim ca oricand putem reveni la normal sau daca revenirea nu mai este plauzibila sau posibila.

Suprasaturatia eu-lui

Pe masura ce are loc dezvoltarea individului eu-l personal se extinde si devine tot mai complex. Daca evolutia eu-lui se realizeaza haotic poate apare suprasaturatia. Saturatia se refera la situatia in care eu-l contine un volum limita de atribute / elemente. Orice incorporare in structura eu-lui de noi roluri, abilitati, relatii, responsabilitati, interese sau activitati determina un stres. Unul din pericolele tendintei spre auto-perfectionare consta in posibilitatea aparitiei fenomenului de suprasaturatie a eu-lui. Cu totii cunoastem anumite persoane care duc o "viata in goana". O buna parte dintre acesti oameni resimt o suprasaturatie a eu-lui. Deseori asemenea persoane spun: "Am prea multe de facut, alerg incontinuu", desi problema reala este cea a unei suprasaturatii a sistemului eu-lui. Ei incearca sa mentina active simultan prea multe parti ale eu-lui si, in consecinta, patesc ceia ce i se intampla unui artist care incearca sa jongleze cu prea multe obiecte simultan: ajung sa inteleaga ca nu mai pot mentine totul sub control.

Se pare ca aceasta boala a suprasaturatiei eu-lui este o problema specifica timpurilor si societatilor moderne (Gergen, 1991). Pentru Romania "nebunia eu-lui suprasaturat" abia incepe; pentru occidentali - aproape ca e o norma. Multi dintre ei resimt nostalgia "timpurilor de demult" in care ritmul vietii era mai lent si viata era "mai simpla" (unii americani ajung sa vina pana in Romania in speranta regasirii unui ritm de viata mai simplu, mai normal).

La cumpana dintre secolul XIX si XX individul avea o slujba, o familie, cativa prieteni apropiati si poate un hobby "traditional". Toate aceste lucruri sunt caracteristice si pentru indivizii de astazi numai ca s-au adaugat si alte sarcini asupra structurii eu-lui. In primul rand a crescut ponderea timpului liber care este petrecut mult mai variat, constituind activitati importante pentru identitatea individului. Hobby-urile si interesele s-au diversificat, oamenii fac parte dintr-o multime de organizatii in care au anumite roluri, comunica intens prin mijloace mass-media (din punct de vedere psihologic suntem implicati in toate evenimentele care se petrec pe glob si despre care suntem informati), prin telefoane, fax-uri, mesaje electronice. Dinamica petii de munca presupune schimbarea relativ frecventa a locului de munca, recalificarea, deplasari, interactiuni cu persoane din alte culturi etc. In trecut daca o persoana se muta in alta localitate relatia interpersonala de cele mai multe ori fie ca disparea sau era mentinuta cu o rata redusa prin scrisori. Mijloacele moderne de comunicare favorizeaza perpetuarea unor legaturi interpersonale, vizitele in alte localitati sunt mult mai usor de realizat etc.

Suprasolicitarea si suprasaturatia sistemului eu-lui duce la multifrenie (Gergen, 1991) - divizarea sistemului eu-lui intr-un numar excesiv de sub-euri. Problema rezida nu atat in faptul ca trebuie sa facem foarte multe lucruri ci ca ajungem sa consideram importante pentru auto-definire prea multe activitati. In consecinta suntem constransi la o "viata grabita / agitata" depasiti de euri diferite ce intra in coliziune si competitie. Rezultatul este inevitabil - apare stresul. Sistemul nervos uman nu are capacitati suficiente pentru a "rula in paralel prea multe euri".

Care ar fi remediul contra suprasaturatiei eu-lui? Exista o singura solutie - renuntarea la anumite activitati, roluri, interese etc. Este inevitabil ca in valtoarea vietii moderne sa ajungem la o saturatie a eu-lui, la fel de inevitabila ar trebuie sa fie "renuntarea la vechile identitati" care ajung cochilii prea stramte. Totusi aceasta renuntare la vechile identitati este dificila: tot ce constituie eu-l vechi se apara! (motivul consistentei eu-lui fiind una din armele preferate).

Natura umana: implicit pozitiva, negativa sau neutra?

Omul, atunci cand se naste, nu este nici bun nici rau. Inclinatia de a considera fiinta umana a priori ca fiind orientata pozitiv sau negativ, spre bine sau spre rau etc. nu mi se pare una care ar corespunde realitatii datelor existente. Categoriile moralei nu sunt aplicabile unui nou-nascut la fel cum nu pot fi aplicate oricarui animal: primul nu este decat "potential om", cel din urma nu are cum sa fie om. O definitie mai adecvata pentru un copil nou-nascut ar fi cea de animal social inzestrat cu o uimitoare plasticitate psihica. Relatarile despre copii-lupi sau copii-crocodili etc. ne demonstreaza ca plasticitatea psihica a fiintei umane este foarte mare dar nu si nelimitata: un copil care a fost crescut de animale, de la o anumita varsta, nu mai poate fi recuperat sau, mai exact, format ca si fiinta umana.

Descifrarea genomului uman si progresul in stabilirea interferentelor si raporturilor intre invatare si ereditate in fiinta umana ne vor putea spune, poate intr-un viitor, daca prin ereditate omul este orientat spre bine sau spre rau, spre instincte biologice sau motive ierarhic superioare, cum ar fi motivul realizarii de sine. Cu certitudine putem spune doar ca zestrea ereditara a fiecaruia este diferita: pentru unii insemnand o inclinare spre realizari spectaculoase iar pentru altii spre esecuri sau chiar monstruozitati.

In concluzie, pana vom putea spune ca majoritatea se indreapta natural - determinati ereditar - spre auto-realizarea potentialului individual sau spre auto-degenerare va mai trebui sa treaca ceva timp. Deocamdata datele sunt insuficiente pentru o concluzie certa.