Pedagogia psihologica la psihologia pedagogica

PEDAGOGIA PSIHOLOGICA LA PSIHOLOGIA PEDAGOGICA

Pedagogia psihologica s-a dezvoltat in variante diferite. Uneori dominant speculativa, cazul tipic fiind J.Fr. Herbart pentru secolul XIX, iar in secolul XX, pedagogia ideologica. Si in vremea noastra tendinta se mentine, mai ales in cazul "pedagogiei de catedra', dar si in ceea ce se numeste curriculum (ne vom ocupa de acest concept intr-un capitol special al cursului nostru). In acest caz, se pornea de la o psihologie umana presupusa, iar aceasta statea la baza psihologiei copilului in context scolar. In alte cazuri, pedagogia avea pretentia de a fi mai ales experimentala, dupa modelul altor stiinte pozitive, inclusiv al psihologiei, dar asa cum W. Wundt nu reusise sa cerceteze intreaga psihologie umana in laborator (si nici nu credea ca este posibil acest lucru), nici pedagogia experimentala nu putea fundamenta deplin o psihologie scolara.

Dar, daca o pedagogie psihologica era posibila pornind chiar numai de la teoria pedagogica, la fel de bine se justifica si o psihologie pedagogica, adica una care sa porneasca de la datele cunoscute despre psihicul uman in psihologie si sa le extinda la o practica didactica posibila. Acest tip de evolutie nu este, de altfel, specific domeniului de care ne ocupam. Psihologia sociala aparuse si ea ca o extindere a psihologiei la social, iar sociopsihologia ca o extindere din directia opusa: de la social la psihologic. Pe seama acestor "extinderi' s-au acumulat multe si valoroase informatii despre psihicul uman si azi nici nu ne mai mira diversificarea si acceptarea tendintelor de extindere spre diferite domenii, din directii foarte opuse. Asa se face ca avem o psihologie istorica, incepand chiar cu W. Wundt, ca sa nu mai vorbim de Fr. Braudel, o psihologie arheologica, fiziologica etc.

In ciuda aparentelor, psihologia pedagogica era la fel de diferita de pedagogia psihologica, precum sa zicem, sociopsihologia lui E. Durkheim de psihologia sociala a lui G. Tarde. Din acest motiv, va trebui sa staruim asupra ei, mai ales ca realizarile in domeniu sunt remarcabile. Si inca o observatie: psihologia pedagogica a inceput prin a fi germana, dar si rusa, franceza etc. si a continuat prin a fi, mai ales, sovietica.
Cei mai autorizati analisti ai domeniului psihologiei pedagogice in Rusia sunt, fara indoiala, D.N. Bogiavlenski si
N.A. Menciuskaia (D.N.Bogiavlenski, N.A. Menciuskaia, Psihologia invatarii, in Psihologia in U.R.S.S., Editura Stiintifica, Bucuresti,1963, p. 495).

Intreaga psihologie pedagogica, considera autorii amintiti, nu s-a dezvoltat deloc linear. In Europa Occidentala, ca si in Rusia, s-a pornit de la pedagogia experimentala, dar si de la psihologia pedagogica. In intervalul 1906-1916, arata autorii amintiti, in Rusia au avut loc cinci congrese consacrate pedagogiei experimentale sau psihologiei pedagogice. Delimitarea celor doua directii de dezvoltare era inca vaga si, nu de putine ori, confuza. Unii opun psihologia pedagogica pedagogiei, considerand ca toate problemele invatamantului scolar pot fi rezolvate experimental (A.P. Neceaev), altii isi pun problema contopirii pedagogiei cu psihologia, absorbirii pedagogiei de catre psihologie (N.E. Rumeantev). Acum apar si o serie de manuale de psihologie pedagogica (P.E. Kapterev, M.M. Rubinstein, A.P. Neceaev etc.). Aceste "psihologii pedagogice' ramaneau insa speculative, ele incercau sa aplice ceea ce se stia in psihologia generala la viata scolii. Dar, psihologia vremii era departe de a putea rezolva o astfel de sarcina, concluziile pedagogice derivate din cercetarile psihologice fiind sumare, insuficiente si putin adaptabile. Cu A.P. Neceaev apare ideea necesitatii unor experimente special adaptate unor nevoi scolare, dar si in acest caz se studiau procesele psihice generale: memoria cifrelor, a cuvintelor, interesele in general, si nu cele legate de invatatura.

Abia in deceniul al treilea se pune problema locului si rolului psihologiei pedagogice in sistemul "stiintelor pedagogice', deci ca o prelungire a pedagogiei si nu ca un domeniu de sine statator. Discutia in aceasta privinta a fost purtata de P.P. Blonski si L.S. Vagotski si redata in lucrarea ultimului, intitulata "Psihologia pedagogica' (aparuta postum in 1946). Este importanta lucrarea lui Vagotski, deoarece in ea se pune limpede problema psihologiei pedagogice ca disciplina de sine-statatoare.

Din analiza datelor de cercetare istorica rezulta ca, dupa Revolutia din 1917, totul s-a schimbat in cultura rusa, in cazul psihologiei pedagogice punandu-se problema (ca si in multe alte cazuri) "reconsiderarii obiectului' si conturarii noilor probleme. De fapt, totul se ia de la inceput si in opozitie cu ceea ce se realizase pana atunci. Ca in atatea alte cazuri, Rusia sovietica, 'Rusia noua', incearca refacerea tuturor stiintelor sociale, iar in cazul multora dintre ele, discutiile au continuat pana la sfarsitul erei comuniste. Sarcina pusa in fata stiintelor umane de a fi reconstruite din temelii nu se putea realiza insa intr-un termen istoric atat de scurt. Fapt pentru care nu au putut fi evitate marile erori, enormele cheltuieli inutile de energie spirituala si fonduri materiale. S-a cercetatat putin si s-a speculat mult si fara rost. D.N.Bogiavlenski si N.A. Menciuskaia vorbesc chiar de un anume arbitrar in fundamentarea psihologica a pedagogiei. Un exemplu tipic: in 1936 apare Hotararea CC al P.C.U.S. "Cu privire la denaturarile pedologice in sistemul comisariatelor poporului pentru invatamant', testele sunt eliminate din psihologie, pedagogia se bazeaza pe marxism-leninism si nu pe cercetarea stiintifica, ruptura cu Occidentul devine majora.

Prima consecinta a ideologizarii psihologiei pedagogice consta in centralizarea artificiala a competentei. Aceeasi psihologi (L.S. Vagotski, A.N. Leontiev etc.) vor domina toata psihologia si vor fi prezenti ca autori principali in toate domeniile. Asa se face ca D.N. Bogiavlenski si N.A. Menciuskaia se vor referi la L.S. Vagotski, S.L. Rubinstein, A.N. Leontiev si la alti cativa psihologi si, fireste, la documentele P.C.U.S. cu privire la problemele invatarii si ale scolii, carora abia in al treilea rand li se adauga psihologii care se ocupa efectiv de probleme de psihologie pedagogica.

Efortul de a reconstrui in intregime stiintele socio-umane (si nu numai) a fost, in general, nu numai un esec, ci si o absurditate a mentalului ideologic, dar oamenii de talent au creat si in acest cadru. Si asta din doua motive: indivizii izolati nu pot fi total ideologizati in conditiile vietii obisnuite, dar si pentru ca psihologia in ansamblu (si cea pedagogica) putea fi gandita pe baze diferite, justificate pana la un punct si fara a intra in conflict cu ideologia sau cu sefii de scoli. Desigur, psihologia pedagogica romaneasca mai mult a copiat-o pe cea sovietica (din 15 autori citati in bibliografia de la sfarsitul manualului de Psihologie pedagogica, publicat in 1962, in Bucuresti, 12 sunt sovietici si 3 romani: Al. Rosca, A. Chircev si D.Salade). La fel au stat lucrurile si in alte branse ale psihologiei, pana tarziu in anii `70 si '80, cand deschiderea spre Occident a fost reala, chiar daca ea nu a fost decat tolerata si drastic limitata.

In general, o psihologie, inclusiv una pedagogica, elaborata exclusiv din perspectiva comunista, pornind de la realizarile culturii ruse, era posibila. Chiar Occidentul a recunoscut ca bazele psihologiei ca stiinta apar o data cu I.M. Secenov (1829-1905) sub forma psihologiei fiziologice ( Paul Fraisse, Jean Piaget (eds.), Experimental Psychology, Basic Book, N.Y., 1968, p.53).

 Dupa M. Secenov a urmat I.P. Pavlov (1849-1936), care este creatorul unei stiinte, "Activitatea nervoasa superioara', si care este prezentat pe larg de E.R. Hilgard si G.H. Bower intr-o lucrare esentiala pentru realizarile in domeniul teoriilor invatarii, alaturi de Thorndike, Guthrie, Skinner, Hull, Tolman, Koehler si alti cativa mari psihologi.⁽ Ernest R. Hilgard, Gordon H. Bower, Teorii ale invatarii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1974, Cap. "Conditionarea clasica a lui Pavlov', p.50-74).

Lui I.M. Secenov si I.P. Pavlov li se adaoga o intreaga scoala de psihologie fiziologica. In sfarsit, nu trebuie uitat Vladimir Mihailovici Behterev (1857-1927), psihiatru, neuropatolog, dar si psiholog. Acesta intemeiaza primul laborator de psihologie experimentala (la Kazan, in 1907) si publica, in 1910, "Psihologia obiectiva', iar in 1917, "Principiile generale ale reflexologiei umane'.

Psihologia ideologica sovietica, ale carei baze au fost puse dupa 1917, dispunea de tot ceea ce avea nevoie pentru a nega 'psihologia idealista' proprie, reprezentata de Celpanov si "psihologia idealista' occidentala, in ansamblu. Se putea porni astfel la intemeierea unei noi psihologii. Premisele ei erau duble: "linia stiintifica' a lui Secenov si Pavlov, dar si "linia filosofica justa', reprezentata de filosofia marxista. Fundamentarea "psihologiei materialiste', "psihologiei marxiste' etc. va reprezenta tinta unor ganditori de prima marime, ca: L.S. Vagotski, S.L. Rubinstein, A.N. Leontiev etc. Acestia ne mai uimesc si azi prin enormul efort facut pentru a construi o psihologie total noua fata de Occident si, fireste, o "psihologie pedagogica' la fel de noua. Pentru a intelege evolutiile in sfera psihologiei pedagogice in secolul XX, prezentarea contributiei lor mai pe larg ni se pare obligatorie.