Notiuni introductive. acceptiuni. scurt istoric. suicid

NOTIUNI INTRODUCTIVE. ACCEPTIUNI. SCURT ISTORIC. SUICID

Notiunea de personalitate exprima caracterul unitar, sintetic si totodata individual al insului. Personalitatea isi afla sorgintea in predispozitii mostenite si, mai ales, in achizitii dobandite, in cursul evolutiei social - istorice a omului.

Prin jocul potentialitatilor genetice, achizitiilor si influentelor social - istorice, insul este construit si, totodata se autoconstruieste ca o entitate unica, indivizibila, irepetabila, ilustrand caracterul inedit, originalitatea si aspectele particulare ale comportamentului sau.

Personalitatea este modul de realizare a psihicului, atributul fiintei umane, organizarea sintetica, unitara si individualizata a comportamentelor bioconstitutionale a structurilor psihice si psiho - sociale care determina o adaptare specifica la mediu.

Preocuparile si studiile in domeniul personalitatii au cunoscut o mare amploare datorita unei viziuni integrative asupra omului in starea sa de sanatate sau boala. Sub aspect normal si patologic, personalitatea a fost analizata din punct de vedere al dezvoltarii, dinamicii, determinatiei si descrierii (cei patru "D"). Aceste teorii evidentiaza stabilitatea structurarii personalitatii, descriu sistemele ei stabile, perspectiva ei dinamica si calea functionarii acestor sisteme.

Personalitatea, rezultanta dinamica a tuturor insusirilor psihice ale individului, integreaza toate celelalte functii de sinteza: constiinta, temperamentul, caracterul si intelectul. Dintre acestea, temperamentul constituie una din functiile de sinteza - exprima legatura stransa a particularitatilor innascute de reactivitate (particularitatile de grad, tempo, viteza si intensitate a reactivitatii psihice si motorii, fiind strans legat de fondul dispozitiei si variabilitatii acesteia). Este nucleul primitiv pe care se structureaza caracterul, putand fi, la randul lui, modificat si modelat de caracter.

Inca din antichitate, unul din criteriile de sistematizare a tipurilor de personalitate a fost legat de particularitatile temperamentale, de aspectele morfologice ale corpului si de aspectele clinice ale unor boli sau chiar dupa predilectia spre o anumita boala.

Notiunea de caracter este frecvent utilizata si cu acceptiuni diferite. Caracterul este un complex unitar de trasaturi distincte care diferentiaza personalitatile intre ele dupa criteriul atitudinii fata de sine si fata de cei din jur, dupa orientarea constiintei, continutul gandirii, valoarea sentimentelor si capacitatea de vointa. El cuprinde o serie de trasaturi exprimate in atitudinea fata de societate, fata de grup, fata de munca (inclusiv fata de instruirea personala - de propria persoana); este o constanta care exprima direct sau simbolic, intr-un limbaj al conduitelor si aptitudinilor, diferentele de valoare umana. In functie de posibilitatea de a regla constient intreaga activitate si de capacitatea de a inlatura greutatile, se poate vorbi de trasaturi voluntare puternice sau slabe ale caracterului ferm - puternic sau slab - nehotarat.

Omul, ca individ, se deosebeste de toti ceilalti, o personalitate nefiind la fel cu celelalte. Unii indivizi au caracteristici care ies din comun fara a iesi din sfera normalului si a fi etichetati ca anormali. Profesorul Karl Leonhard a creat notiunea de personalitate accentuata, prin care a dorit sa delimiteze o anumita categorie din zona normalului, caracterizata prin accentuarea unor anumite trasaturi ale firii, particularitate care ii individualizeaza pe purtatorii ei.

Pornind de la conceptul de normalitate, prin care normal reprezinta un termen calificativ - care implica o valoare si descriptiv - care implica o medie si definindu-l conform DEX: " care este asa cum trebuie sa fie, potrivit cu starea fireasca, obisnuit, firesc, natural; sanatos (fizic si psihic); care este conform cu o norma'', putem spune ca anormal inseamna "o indepartare de norma al carei sens pozitiv sau negativ ramane indiferent in ceea ce priveste definirea in sine a zonei de referinta".[1] Anormalitatea este o notiune larga, care caracterizeaza o serie de fapte comportamentale care contravin asteptarilor si normelor in vigoare.

Notiunea de personalitate anormala apartine intemeietorului psihiatriei clasice franceze, Philippe Pinel, in "Mania fara delir"(1801), care atribuia acest termen pacientilor ale caror functii intelectuale de perceptie, memorie, imaginatie si judecata erau intacte, dar care prezentau o tulburare dispozitionala, cu "izbucniri nervoase" si care comiteau "acte impulsive" a caror amploare atingea "o furie criminala".

J.A.Koch confera termenul de inferioritate psihopatica, precum si pe acela de psihopatie, larg adoptat pe plan mondial si mentinut pana in ultimii ani, cand a fost inlocuit cu cel actual, expresiv, semnificativ, acela de tulburare de personalitate. Caracterul comportamental, disocial si perturbator al tulburarii de personalitate este exprimat in opera lui J.C.Prichard, care mentioneaza:"excentricitatea comportarii, obiceiuri singulare si absurde, o propensiune de a executa actiunile comune ale vietii intr-un mod diferit fata de cel obisnuit este o trasatura a multor cazuri de nebunie morala"(J.C.Prichard, 1835, pg.23)[2]

In acceptia expertilor OMS, tulburarile de personalitate sunt definite ca "stari si pattern-uri comportamentale, semnificative clinic, ce tind a fi persistente si sunt expresia stilului de viata si a modului de relationare cu sine si cu altii, caracteristice unei anumite persoane".[3]

Cercetarile au demonstrat ca frecventa suicidului este mai mare la indivizii cu tulburari de personalitate, fiind legata de instabilitatea fizica, emotionala, precum si de decompensarile de intensitate psihotica, iar identificarea bolnavului cu potential suicidar este una din cele mai dificile sarcini din psihiatrie.

Primul care a incercat descifrarea corelatiei intre psihologia persoanei si conduita suicidara a fost Freud, care spunea ca sinuciderea este o agresivitate intoarsa spre sine. O alta abordare face Beck, care gaseste disperarea - o trasatura specifica indivizilor cu risc suicidar. Dintre toate variabilele reliefate, Beck considera ca cele mai relevante pentru  predictia suicidului sunt: existenta unui alcoolism asociat, somajul si precautia persoanei de a nu fi descoperita in cursul tentativelor precedente.

Studiul actual asupra fenomenului sinuciderii se bazeaza pe anchete - prospective si retrospective - si pe statistici epidemiologice. Una din primele anchete retrospective i s-a datorat lui Eli Robins, care a folosit chestionare structurate, la care au raspuns rudele celor decedati. In acest studiu s-a realizat autopsia psihologica, acoperindu-se domeniul medical    ( antecedente medicale, istoric psihiatric, detalii despre autoliza) si cel al circumstantelor familiale si sociale (istoric personal, al vietii de familie, evenimente deosebite). S-a dovedit ca tulburarile afective si/sau alcoolismul au fost factori care au dus la stabilirea relatiei intre actul autodistructiv si patologia psihiatrica. Tot pe baza autopsiei psihologice, M.Arato si colaboratorii au evidentiat intr-un studiu retrospectiv, "marea frecventa a diagnosticelor psihiatrice la cei decedati: Depresie majora recenta (58%), depresie reactiva (5,5%), alcoolism cronic (20%), fara diagnostic psihiatric (19%)." Descoperirea factorilor de risc suicidar, prin studiile retrospective, a avut o importanta capitala, deoarece posibilitatea de predictie pentru programele de preventie era incerta, sinuciderea fiind un comportament statistic rar.

Din punct de vedere sociologic, Durkheim, in lucrarea sa "Le suicide",  a vrut sa demonstreze ca autoliza constituie un indicator al raportului societate - constiinta sociala, societatea fiind exterioara si restrictiva in raport cu individul. Durkheim a clasificat comportamentul autolitic in trei categorii: suicidul egoist (hipointegrarea individului in comunitate sau societate) - in care frecventa suicidului variaza invers proportional cu gradul de integrare familiala, religioasa, politica; suicidul altruist (hiperintegrarea individului in societate) - in care moartea este inteleasa ca o datorie; suicidul anomic - in care dezechilibrul economic, politic, religios si moral favorizeaza propensiunea spre autoliza.

"Oricum, sinuciderea, inainte de a fi o preocupare  medicala, s-a impus ca o problema general umana, ea implicand credinta in fiinta transcendenta si sentimentul onoarei" - Acad. Prof. Dr. Mircea Lazarescu