Teorii criminologice

Teorii criminologice

Literatura de specialitate cuprinde un numar coplesitor de teorii, unele clasice ce au rezultat in timp, altele care au creat adevarate scoli si care au fost imbogatite continuu sau altele care atrag atentia printr-o „impecabila frumusete arhitecturala” dar fara a fi de mare folos practicienilor. Putem spune ca aceste teorii sunt prin excelenta, eclectice si trebuie sa furnizeze adevarul cum ca cel mai important izvor apropiat criminologiei, este sociologia. Aproape mai toate teoriile importante din sociologie, se regasesc intr-o anumita forma in criminologie, dar nu putem spune ca nu avem influenta si din alte domenii cum ar fi drept, statistica, psihologie, psihiatrie etc. In zilele de astazi, dupa ce a trecut entuziasmul pionieratului, este clar pentru toti specialistii ca nu exista o „cale regala” pentru studierea sociologiei crimei. Putem coagula unele teorii functie de inclinatia politica (liberala / conservatoate/ radicala), de importanta acordata genului, de presupuse baze metafizice ale societatii (clasice/ pozitiviste) sau fata de propria lor istorie.

A₁. Teoria tensiunilor sociale (teoria motivationala), pleaca in explicarea motivatiei comiterii infractiunii, de la analiza scopului si mijloacelor de realizare pe care fiecare dintre noi le avem. Cu totii avem aspiratii relativ asemanatoare dar abilitati si oportunitati diferite pentru a le atinge. Atata timp cat societatea este prin natura ei injusta si inegala in distribuirea resurselor, este posibil sa se ajunga la un astfel de comportament. Intemeietorul acestei teorii, Emil Durkheim, una din cele mai durabile teorii ce s-a format in jurul conceptului de anomie. Anomia (anomos – fara reguli/norme),  desemneaza o stare obiectiva a mediului social caracterizata printr-o dereglare a normelor sociale datorita unor schimbari bruste (razboaie, revolutii, crize etc). In absenta unei diviziuni sociale a muncii elaborate, o societate care este caracterizata printr-o forma de solidaritate mecanica, caracterizata printr-un mod uniform de reactionare la probleme intalnite, cei care deviaza de la comportamentul general, sunt in mod uniform sau automat sanctionati. Dincolo de ideile valoroase ale teoriei, realitatea este ca diviziunea muncii a fost impusa de o maniera fortata. Oamenii nu au fost si nu sunt de acord cu modul in care este distribuita rasplata in urma efortului si cu atat mai putin cu autoritatea morala a statului pe care in perioada respectiva, durkheimiana, il vedeau lipsit de legitimitate. Emil Durkheim spunea ca este evident ca oamenii nu se nasc cu aspiratii si ambitii. Acestea se capata prin generalizarea opiniilor si a reactiilor celorlalti din ritualurile sociale. Cand societatea este zguduita de schimbari sociale, anarhie, va aparea un alt mod de acomodare a ambitiilor personale cu disciplina sociala. Aceeasi teorie dar vazuta prin ochii omului anilor 1930-1940, este teoria functionalista.

A_2. Teoria functionalista a lui Robert Merton care analizeaza societatea si constata existenta unei discrepante profunde intre aspiratiile oamenilor privind egalitatea oportunitatilor pe de o parte si realitatea inegalitatilor socio-economica. El propune o noua acceptiune a conceptului de anomie si surprinde o intreaga tipologie a adoptarii deviante a celor care se simt nedreptatiti de aceasta discrepanta.

Tipologii considerate de R. Merton mai relevante:

Conformistul – accepta standardele de succes existente la un moment dat, dar si mijloacele considerate dezirabile de obtinere a acestora;

Inovatorul – accepta scopurile, standardele de succes dar gaseste noi alternative cu privirela mijloacele de dobandire a acestui statut (ex. gruparile de tip mafiot);

Ritualistul – neglijeaza scopurile si face din mijloace scopuri si se focalizeaza pe indeplinirea meticuloasa a acestora,

Evazionistul – evadeaza, nu-l intereseaza, respinge scopurile dar si mijloacele (ex. alcoolici, drogati)

A₃ Teoria culturalista a lui Albert Cohen este o alta ramificatie a teoriei durkheimiene, care identifica existenta unui status al frustrarii capotat in sistemul educational.

Claselor de jos le sunt impuse valorile de succes ale clasei superioare in asa fel in cat chiar din timpul scolii apare un blocaj la nivelului unor aspiratii ce par de neatins. Lumea nu mai este una a sanselor egale ci una a invinsilor dar si a invingatorilor, stabiliti insa chiar de la inceputul cursei. Urmeaza un carusel al carui inceput se concretizeaza in departarea de un anumit grup si acceptarea de catre un altul aflat, in capatul opus al spectrului social. Teoria mizeaza pe caracterul nonutilitarist al majoritatii infractiunilor, pe cautarea unor explicatii ce nu se opresc la intelegerea dorintei de a nu avea anumite bunuri ce nu pot fi dobandite prin mijloace legitime ci la intelegerea placerii castigate pe termen scurt, satisfacerii unor impulsuri venite din frustrarea asumata de un destin aruncat intr-o lume nedreapta (de ex. actele de vandalism de pe stadioanele de fotbal sau acte de agresivitate gratuite).

Concluzie: infractiunea este mai mult decat un raspuns individual la o anumita motivatie, este un raspuns cultural.

B. Teoria oportunitatilor diferentiale a carei idee centrala consta in faptul ca tinerii aleg conduite ilegitime de ajustare in functie de sistemul de valori, de oportunitatile pe care le intalnesc in comunitatea in care se nasc si cresc. Ceea ce i se poate reprosa lui Cohen si regasim in aceasta teorie, este faptul ca a neglijat si alte forme de raspunsuri culturale cum ar fi: vecinatatile, neglijarea uneori pana si a faptului ca oportunitatile ilegitime sunt limitate.

Vecinatatile creeaza diverse subculturi ce se pot imparti in trei categorii si anume:

Subcultura criminala, apare acolo unde exista o stabilitate a populatiei si unde oportunitatile ilegitime sunt disponibile (frecventa crescuta a furturilor, talhariilor etc.);

Subcultura conflictuala, apare acolo unde nu exista stabilitate, ci o continua mobilitate ce neaga atat scopurile cat si sansele de acces la statut. Exista mai multe culturi si conduite aflate in competitie spre nicaieri;

Subcultura evazionista, este privita de autor ca atinsa de un dublu esec. Nu reusesc in plan social prin folosirea oportunitatilor ilegitime dupa ce in prealabil, au acceptat scopurile si mijloacele legitime. Aceasta, pur si simplu, evadeaza, abandoneaza. Legat de aceasta teorie in ultimul timp, au aparut o serie de critici teoretice ce vad in discrepanta dintre aspiratii si posibilitati de realizare a lor, cheia etiologiei infractionalitatii.

C_1. Teoria controlului social ca si cele precedente, face parte din categoria teoriilor sociologice, dar care face transferul punctului de plecare de la intrebarea:”de ce fac ei ceea ce fac ?” la intrebarea „de ce noi nu facem ceea ce fac ei ?”

C_2. Teoria atasamentului social, aceasta teorie contureaza ideea ca delincventa apare atunci cand relatiile de atasament ale individului fata de societate, sunt slabite sau intrerupte, lucru ce duce la reducerea conformitatii. In general, indivizii aleg aceasta cale pentru a nu distruge relatiile lor cu familia, cu prietenii, cu scoala, locul de munca etc. Aceasta teorie afirma ca unii dintre noi sunt mai morali decat altii in sensul ca simtim granita societatii conventionale in diferite stadii.

Jaloanele acestei granite sunt in numar de patru:

Atasamentul – fata de altii (parinti, profesori, prieteni etc.). Atunci cand este un puternic atasament, exista si un puternic control astfel cand acesta scade, poate aparea o dezvoltare dizarmonica a personalitatii;

Angajamentul – presupune gradul in care individul arata interes fata de sistemul social si economic. Daca individul are mult de pierdut in termen de statut, loc de munca etc., atunci probabilitatea de a deveni delicvent este mult mai scazuta (ex. adultii sunt mai angajati decat copii);

Implicarea – se refera la investirea timpului in activitati sociale dezirabile, in acte conventionale, fapt prin care se diminueaza timpul si energia pentru scopuri ilegitime;

Convingerile – credinta si validarea regulilor, in valorile si normele conventionale.

Daca unul din acesti piloni este fragil, este posibil sa ne simtim liberi si sa comitem infractiuni.

C₂ Teoria circumstantelor – este o teorie ce combina elemente ale teoriilor ce au ca centru de greutate motivatia, cu cele bazate pe punerea controlului in centrul ecuatiei. Identificarea structurilor de gandire si comunicare specifice delincventilor punand in evidenta faptul ca intre viata conventionala si cea ilegala exista o interactiune repetata, ele evitandu-se sau flirtand una cu cealalta. Fara a nega posibilitatea liberului arbitru, sunt pusi in lumina acei factori externi conjuncturali ce au o importanta si o semnificatie deosebita. Analizandu-se societatea americana, cosmopolita, multiculturala, pluralista, observam ca spre deosebire de aceasta, societatea conventionala incearca sa controleze exprimarea acelor valori care sunt conforme sau nu cu cele ale majoritatii si sa le plaseze pe cele specifice unei anumite culturi intr-un anumit spatiu si timp. Sub imperiul moralitatii, societatea poate cataloga indezirabile mai multe valori.

Conform teoriei circumstantelor, pot fi identificate cinci categorii de tehnici de neutralizarea responsabilitatii:

Negarea responsabilitatii – conduita specifica celor ce nu dispun de capacitati afective;

Eseu: Apararea posesiei prin actiuni posesorii - actiunea posesorie generala sau in complangere Referat: Efectele regimului matrimonial

Negarea pagubelor – furtul este privit ca un imprumut;

Negarea victimei – „..si ea poate a furat ceva”;

Condamnarea condamnatului – „si tu ai fi procedat la fel”;

Apelul la o etica superioara – infractiunea era necesara: „nu puteam sa fug; trebuia sa ma apar”.

Critica acestei teorii este legata de faptul ca s-a demonstrat ca in realitate infractorii nu au tendinta de a calcula costurile si beneficiile actiunilor, de faptul ca se spune prea putin despre mecanismul care face ca anumiti oameni sa comita infractiuni si altii nu iar in final nu este abordata o explicatie a recidivei.

C₃ Teoria abtinerii – aceasta teorie afirma ca indivizii au o serie de cenzuri sociale, care ii ajuta sa treaca peste presiunea de a comite infractiuni. Din categoria acestor presiuni sociale care te forteaza sa faci infractiuni enumeram:

presiuni exterioare (saracie, marginalizare);

apartenenta la o subcultura devianta;

presiuni interne (trasaturi de personalitate, complexe de personalitate, conflicte interioare ) care se manifesta ca un fel de motivatii.

Obstacole in calea acestor presiuni sunt: interne (trasaturi de personalitate) si externe (o familie suportiva, situatie materiala buna etc.)

Daca punem in balanta cele doua tipuri de factori, putem concluziona ca o persoana poate deveni delincvent daca factorii predispozanti sunt mai puternici decat obstacolele.

C₄ Teoria alegerii rationale si a activitatilor rutiniere – aceasta teorie s-a nascut prin valorificarea unor teorii clasice. Conform acestei teorii, rata criminalitatii raspunde la trei tipuri de factori:

1. In ce masura este posibila descurajarea potentialilor infractori printr-un control mai riguros al accesului in zonele vulnerabile;
2. Perfectionarea modalitatilor de supraveghere a politiei, a spatiului public prin extinderea supravegherii electronice si multiplicarea masuratorilor de protectie;
3. Reducerea posibilitatilor de „rasplata” a infractorilor prin utilizarea de carti de credit, iluminat public si supravegherea reciproca a proprietatilor.

D. Teoria culturala a deviantei

Aceasta teorie se refera la analiza comportamentului deviant din perspectiva raportarii indivizilor la cultura din care provin. Intelesurile si motivele actiunii nu sunt stabilite si consolidate de fiecare in solitudine, ci sunt construite in hatisuri de relationari impuse de viata sociala. Probabil ca se va remarca in subsidiar ca diferentierea dintre tipuri de explicatii este un demers pur teoretic, care are rolul sa ne descurce in hatisul de paradigme pe care-l intalnim de fiecare data cand ne apropiem de acest domeniu.

Cand vom studia teoria etichetarii, vom descoperi cat de relativa este granita acestei etichetari si clasificari.

Procesul prin care apar conflictele culturale este pus in evidenta de faptul ca normele cultural dominante, la un moment dat in societate, devin in mod automat norme juridice, iar normele altor culturi sunt marginalizate. Aceasta excludere se poate transforma sau poate determina un protest fata de cultura dominanta, prin refugierea in propriul spatiu, guvernat de norme sau valori aparte si nu de putine ori, rezultatul este acela al aparitiei unei subculturi delincvente.

In cadrul acestei teorii, teoria asociatiilor diferentiale are ca ipoteza faptul ca personalitatea individului depinde de cultura din care provine. Riscul ca unii indivizi sa devina infractori este amplificat in cazul in care au mai multe contacte cu cei care sunt infractori, decat cu cei care nu sunt. Putem spune ca aceasta teorie este o continuare a teoriei imitatiei, bazata pe invatarea comportamentului delincvent in procesul prin care se produce asocierea cu indivizi care apreciaza favorabil comportamentul infractional, dar si izolarea de ceilalti. Acest fenomen este cunoscut si sub numele de dezorganizare sociala. Teoria asociatiilor diferentiate poate fi sintetizata astfel:

a)     contextul invatarii comportamentului infractional este grupul;

b)     comportamentul delincvent invatat include tehnici de comitere a infractiunii, dar si atitudini si rationalizari ale actelor sociale;

c)      o persoana devine delincventa daca primeste un exces de definitii favorabile incalcarii legii in detrimentul celor respectarii lor;

d)     asociatiile diferentiale pot varia in functie de frecventa, durata, prioritate si intensitate;

e)     procesul de invatare a comportamentului infractional este similar celui de invatare a comportamentului social;

f)      comportamentul delincvent, ca si cel social, se bazeaza pe valori si atitudini specifice.

Ceea ce nu ne spune aceasta teorie este unde incepe acest cerc vicios, cum s-a constituit acel grup contagios pentru indivizi dintr-un spectru social dezirabil.

De asemenea, nu se ofera raspunsul la o intrebare pe cat de simpla, pe atat de importanta: „De ce numai anumiti indivizi, care sunt in situatia descrisa sfarsesc prin a imita comportamentul grupului, adera la acesta, iar altii, nu?”. Critica acestei teorii ridica de asemenea problema patologiei subculturilor. Sunt ele in intregime patologice? Delincventa se poate explica numai prin apartenenta la o subcultura, fie ea si unanim recunoscuta ca delincventa?

E.Teoria ecologica

Uneori sunt recunoscute sub numele de criminologia mediului si reprezinta studiul infractionalitatii si al victimizarii in functie de locul in care fenomenele au loc, de felul in acre indivizii, grupurile capata spatialitate, precum si in ce fel sunt ei influentati de spatiu.

Delincventa apare ca un fenomen de respingere, specific unor cartiere. Asa-zisa scoala criminologica de la Chicago introduce termenul de „zona criminologica specifica”. S-au realizat studii prin care s-a cautat sa se surprinda distributia spatiala a infractiunilor si sa se explice de asemenea, distributia spatiala a infractorilor. Apare un nou tip de sociologie: sociologia urbana, care promoveaza conceptul de ecologie sociala. Acest concept consta in conceperea unor studii ale spatiului si relatiilor temporale ale oamenilor, afectate de selectia, distributia si acomodarea cu influentele mediului. Se construiesc chiar harti urbane reprezentative ce cuprind 5 zone: - cea din centru este zona de afaceri, apoi zona de tranzitie, a locuintelor muncitoresti, a locuintelor clasei de mijloc, suburbiile cu navetistii. Zona a doua, cea de tranzitie este zona cu cea mai mare mobilitate demografica, cu un control social scazut, cu mari diferente sociale, ea urmand a fi zona cea mai vulnerabila din punct de vedere al delincventei.

Ulterior conceperii acestei teorii, au aparut si o serie de critici si rezerve asupra acuratetei ei. Totusi, teoria a avut meritul deosebit ca, incercand sa explice caracterul delincvent preponderent al unor zone, a atras atentia asupra conditiilor de viata, hrana si educatie din anumite cartiere, incriminand astfel o parte din factorii reali, ce genereaza crimele, precum si necesitatea luarii unor masuri de redresare sociala a acelei zone. Tot aceasta teorie a deschis calea unor cercetari mai complexe, privind raportul dintre anumiti factori sociali: urbanizarea, industrializarea, criminalitatea, dar mai presus de toate, a inspirat un program special de lunga durata de prevenire a criminalitatii.

F. Teoria etichetarii

Nici o alta teorie criminologica nu a avut succes precum teoria etichetarii. Poate ca este de discutat in ce masura este o teorie, chiar daca legatura ei cu practica este una directa.

Teoria etichetarii pleaca de la premisa ca oamenii nu raspund pasiv la realitatea sociala, asa cum este ea in mod obiectiv, ci realizeaza propria lor reprezentare in functie de ideile lor despre lume. Oamenii se vad pe ei insisi raportandu-se la celalalt, proiecteaza simbolic actele lor si ale altora, anticipeaza raspunsul celorlalti in functie de experienta anterioara. Howard Becker, un reprezentant de seama al interactionismului simbolic, specifica urmatoarele: „ Devianta nu este o calitate a persoanei care comite actul respectiv, ci o consecinta aplicarii de catre altii a regulilor de numire a ceea ce este infractiunea”.

Comportamentul deviant este comportamentul etichetat astfel:

Se face o diferenta intre devianta primara si cea secundara, specificand ca, spre deosebire de prima, cea de-a doua este o reorganizare a experientei individului, ca urmare a faptului ca a fost identificat si etichetat ca infractor. Cand o persoana incepe sa angajeze un comportament deviant sau un rol bazat pe intelesul defensiv, pe ajustarea problemelor legate de reactia sa fata de etichetarea sociala, avem o devianta secundara. Odata stigmatul atribuit individului, acestuia ii va fi aproape imposibil sa se elibereze de aceasta eticheta si-si va suma acest rol deviant. Drumul catre asumarea etichetei poate fi prezentat astfel:

Situatia initiala este perceptia individului ca nu este cu nimic diferit de ceilalti;

Dupa aplicarea etichetei, perceptia individului va fi: „De ce ma trateaza asa?”;

Raspunsul individului la eticheta va fi :”Nu par sa fiu ca ceilalti. Poate sunt altfel.”;

Reactia poate fi: - de conformism si de anulare a etichetei

- de incapacitate de anulare a etichetei si de debut in cariera infractionala;

Acest comportament deviant este privit de sustinatorii teorie ca fiind creat tocmai de agentii controlului social, ce rezulta din interesele grupului dominant.

Concluzie: Controlul social duce la devianta. De aceea, intr-o societate moderna, controlul trebuie sa inceapa cu studiul deviantei.

Trebuie sa intelegem comportamentul deviant ca fiind acel comportament pe care oamenii il numesc asa. Devianta este o calitate a actului din momentul in care actorii sociali o definesc asa. Am putea crea chiar termenul de antreprenori morali pentru desemnarea agentilor implicati in procesul de etichetare. Dintre trasaturile teoriei etichetarii amintim cateva:

1. Nici un act nu este criminal prin el insusi.

2. Definitiile actului infractional sunt oferite de clasa aflata la putere.

3. Un individ nu devine infractor cand comite un act, ci doar dupa ce acel act este definit astfel de catre autoritati.

4. Momentul identificarii faptuitorului unui anumit act este inceputul procesului etichetarii.

5. Decizia judecatoreasca este determinata de varsta, clasa sociala si rasa celui adus in fata justitiei.

6. Sistemul judecatoresc se bazeaza doar pe presupunerea liberului arbitru si nu recunoaste determinismul social.

7. Procesul de etichetare poate conduce la identificarea individului cu imaginea devianta sau cu o anumita subcultura.

8. Procesul etichetarii arata inainte de toate limitele interventiei in sistem.

9. O intrebare pe care trebuie sa ne-o punem este daca nu cumva trebuie sa ne deplasam interesul de la etichetarea deviantei la etichetarea institutiilor (politie, mass-media etc.).

In criminologie cand este vorba de factorii de conducere la criminalitate, se fac studii cu privire la infractorii pedepsiti si care au de ispasit o pedeapsa dar in special cu privire la recidivisti. In aceste studii se cauta a se identifica influentele negative pe care recidivistii. In aceste studii se cauta a se identifica influentele negative pe care recidivistii le exercita asupra altor persoane, influente care cumulate cu altele devin factori criminogeni. Inca din momentul cercetarii penale si al arestarii preventive se produce un prim efect asupra criminalului si anume: socul psihologic al contactului cu politia, cu organele de urmarire penala care este un moment de emotie specifica dar si un moment de trezire, de constientizare asupra conduitei sale negative. In momentele urmatoare ale cercetarii, ale ascultarii, ale confruntarii cu martorii, cu victima, momentul interogatoriului, individul se afla sub o presiune morala, intr-o stare de agitatie, de lupta.

Cum cei mai multi banuiti nu au recunoscut imediat fapta, organele de cercetare intensifica cercetarea, adunarea de probe, manifestand severitate si chiar duritate. De asemenea, in timpul detinerii preventive pana la judecata, el intra in contact cu alti detinuti iar influenta acestora este inevitabila si in majoritatea cazurilor, negativa. Se naste si se intareste constiinta ca el este considerat un infractor. In acelasi timp, slabesc sau se destrama legaturile cu familia si locul de munca.

Traieste momente de deprimare, framantare iar pentru a se apara, recurge la acte de nesinceritate, la minciuna, la simulare. O traire tensionata o are infractorul si in timpul judecatii cand i se pune si isi pune problema vinovatiei dar aceasta este o vedere subiectiva, el socotind ca judecarea nu este facuta dupa lege si dreptate ci dupa voia judecatorului. In timpul executarii pedepsei pe langa unele efecte morale pozitive, se produc si efecte fizice si morale negative care nu de putine ori sunt adevarate sechele in viata condamnatului.

Izolarea celulara, sau in camere comune in penitenciar, forteaza si siluieste constiinta, psihicul condamnatului impingandu-l spre izolare si instrainare morala. Viata in comun produce alte efecte de genul supunerii fata de unii condamnati, tensiune psihica si uneori cu dorinta puternica de evadare. Se cladesc relatii cu condamnatii inraiti, recidivisti care dupa eliberare se vor putea reinnoda sau reface. Din punct de vedere sexual, exista problema pedepsei de lunga durata sau a celei in regim celular cand apar dereglari ale vietii sexuale. Din punct de vedere social, efectele negative se intind asupra condamnatului, el fiind stigmatizat ca infractor, semn de care nu va scapa usor. In timpul executarii pedepsei, el este rupt de familie, de locul de munca, de tot ce inseamna lumea pentru el. Sunt si cazuri inverse cand condamnatul se invata cu inchisoarea si se rupe de lumea oamenilor liberi. Familia la randul ei traieste o situatie jenanta greu suportata de celalalt sot sau de copii. De cele mai multe ori intervine divortul si familia se destrama.

Exceptand minorii, care in centrele de minori constituie peste 35% din total, in penitenciare, proportia adultilor rromi a fost de 17,2%. Mentionam ca nu au fost considerati rromi intervievatii care, in ciuda rezultatelor chestionarelor declarau la intrebarea directa privind apartenenta etnica un alt raspuns.

Cele mai rezonabile estimari din punct de vedere stiintific privind proportia etnicilor rromi in Romania nu depasesc 7% din totalul populatiei si in acest fel este evident ca totusi exista o importanta supraprezentare a etnicilor rromi in penitenciare.

Cu exceptia unor rapoarte ale Comitetului Helsinki Romania sau ale altor organizatii de monitorizare a drepturilor omului, in care se vorbeste despre discriminarea rromilor in penitenciare, nu exista studii relevante in acest sens. Rapoartele respective sunt demne de a fi luate in seama, dar pot fi si respinse destul de usor ca nerelevante la nivel national; ele pot fi eventual corecte pentru infima cazuistica analizata. Bunul simt completeaza analiza stiintifica, iar analiza stiintifica nu face altceva decat sa confirme de cele mai multe ori ce ne dicteaza bunul simt.

Cand o minoritate este discreditata la tot pasul si aceasta face parte atat de mult din viata de zi cu zi, exista pericolul ca pana si oamenii de buna credinta sa uite ca anumite actiuni, gesturi, exprimari se pot traduce in ceea ce, conceptual, se numeste practica discriminatorie. In aceasta logica este putin probabil ca intr-un climat discriminatoriu vis-a-vis de etnia rromilor, sistemul judiciar penal sa nu fie afectat.

Este adevarat ca de multe ori, discriminarea nu este subiectiva, ci una indirecta datorita dezavantajului social ce caracterizeaza aceasta etnie. Numarul mare de inculpati apartinand etniei rrome nu reprezinta o inventie a institutiilor din sfera justitiei penale, dar trebuie sa analizam cu metode stiintifice in ce masura punerea sub acuzare a unui suspect nu se face cu mai multa usurinta in cazul rromilor.

Ar fi interesant de analizat cat de des este luata masura arestarii preventive in cazul rromilor, comparativ cu alte situatii. Este stiut ca arestarea preventiva duce de multe ori la o dificultate a alegerii unui alt tip de sanctiune decat inchisoarea. Studiile efectuate au demonstrat ca multi infractori rromi ramaneau in arest preventiv, in acest fel nemaiputand beneficia de probatiune, intrucat si rapoartele (anchetele)aratau ca nu au o familie suportiva.

S-a observat ca si in cazul in care nu exista o reprezentare legala eficienta, pledand nevinovati, se ajungea in final la un cuantum mai ridicat al pedepsei. Analizand indicatorii privind calitatea vietii se poate observa usor ca proportia rromilor aflati sub pragul minim de saracie este mai mare decat in cazul populatiei majoritare. Tipologia infractiunilor insa, comisa de rromi nu difera aproape deloc de cea a infractorilor romani (60% - furt), putem sa consideram ca aceasta variabila, saracia, in analiza calitatii reprezentarii legale pe parcursul procesului penal poate fi relevanta.

Daca privim la gradul de ocupare a minoritatii etnice a rromilor observam de asemenea, ca populatia somerilor este mult mai ridicata decat in cazul populatiei majoritare. Tot in urma unui studiu efectuat in penitenciare s-a observat ca, in timp ce peste 50% dintre intervievatii romani au absolvit mai mult de 5 clase, doar 20 dintre rromi erau in aceeasi situatie. 22% dintre intervievatii de etnie rroma desfasurau meserii traditionale tiganesti (caramidari, argintari, valorificarea deseurilor), care au fost dramatic afectate in noua realitate economica.

Este evident ca toate acestea nu sunt discriminari ale sistemului justitiar penal, dar consideram ca voi, ca viitori psihologi si sociologi, veti putea intelege mecanismul prin care se ajunge in acest carusel.

Efectele etichetarii sunt foarte vizibile daca privim rata recidivei: in timp ce peste 65% din detinutii romani sunt pentru prima oara in penitenciare, peste 60% din rromii chestionati erau cel putin a doua oara in inchisoare. Aceasta ne spune foarte multe despre absenta punctelor tari de suport, necesare in faza postsanctionatorie, despre fragilitatea institutiilor de reintegrare sociala si despre absenta unei retele de suport. De obicei, dincolo de institutiile statului sau de ajutorul ONG-urilor, familia este unul din punctele cheie ce contribuie la stoparea recidivei. Familiile rromilor sunt traditional familii tip sandwich, in gospodariile rromilor locuind un numar aproape dublu fata de familiile romanilor; la fel si in cazul copiilor.

In loc de o cheie a reintegrarii, familiile fostilor detinuti rromi pot deveni o parte a explicatiei recidivei lor. Daca ne referim la perioada efectiva de detentie, ne vom repeta si vom spune ca discriminarea nu se opreste la poarta inchisorii. Aceasta poate fi identificata incepand de la nivelul limbajului, fie ca ne referim la personal, fie ca ne referim la ceilalti detinuti.

Sunt doua extreme in privinta interpretarii suprareprezentarii etniei rromilor in penitenciare si in statisticile privind infractionalitatea cercetata. Pe de o parte, este tendinta de a pune aceasta realitate numai pe seama discriminarii, in general, numai la nivelul organelor de cercetare penala si a instantelor de judecata, iar pe de alta parte, este tendinta de a considera aceasta realitate statistica drept o aplecare a etniei rromilor spre infractionalitate. Problematica rromilor este, daca vrem sa recunoastem, una de natura sociala, economica si eventual, de grefa culturala.

Problematica delincventei juvenile este esentiala pentru consilierul de R.S.S. si trebuie tratata in cele mai mici detalii, trebuie sa fie abordata din perspectiva sociologiei, psihologiei, asistentei sociale, dar si a stiintelor juridice.

Este important pentru ca pe parcursul experimentarii institutiei probatiunii „clientii” au fost indeosebi minori si pentru mult timp de aici inainte, acest esantion de populatie infractionala va fi preponderent in statisticile serviciilor de reintegrare sociala.

Este important de asemenea, pentru ca prin natura ei, este una extrem de complexa si ridica cele mai mari dificultati, asa cum o dovedeste practica tarilor cu traditie in domeniul probatiunii. In al doilea rand, pentru ca este domeniul cel mai sensibil in ceea ce priveste interventia probatiunii atat in sensul dimensiunii infractionalitatii juvenile mereu in crestere, in sensul mizei rezultatelor interventiilor, cat si in cel al atentiei generale (politice, juridice, sociale) acordate astazi problematicii generale a copilului aflat in dificultate.

Daca in trecut, delincventa juvenila era aproape ignorata, in a doua jumatate a secolului XX, ea devine tema favorita a cercetarilor de specialitate. Delincventa juvenila a inceput sa fi vizibila sub imperiul profundelor transformari intervenite la nivelul familiei, al scolii, al consecintelor socio-economice aparute in societate. Ea este strans legata de individualismul ce urmeaza acestei schimbari structurale ale societatii si impune viziunea unui intreg tablou de natura filosofica, politica si religioasa. Familia nu mai este astazi o unitate de productie, ci una de consum, timpul liber al tinerilor nu este „umplut” cu nimic, tinerii infractori sunt tot mai tineri si presiunile spre delincventa vin dinspre o viata care debuteaza cu puternice defavorizari sociale, dinspre o cultura dominata de violenta promovata prin filme, muzica, alcool, droguri si chiar asociata manifestarilor sportive.

Incercand sa analizam conceptul de securitate comunitara, anticipam si spunem ca succesul securitatii comunitare tine in buna masura de momentul in care se „lucreaza” la el. Toate fenomenele care acapareaza interesul criminologilor (comportamentul antisocial, rasismul, violenta) sunt experimentate in scoli. O prima dificultate in abordarea subiectului este una de natura metodologica. Nu este productiv sa ne referim doar la minorii delincventi asa cum e definita categorie in sens juridic pentru ca restrangem conventional esantionul la varstele cuprinse intre 14-18 ani. Cand ne referim la delincventa juvenila trebuie sa cuprindem minorii si tinerii, lasand oarecum flexibila analiza celei de-a doua categorii.

O a doua dificultate tine tot de granite, de aceasta data de cea dintre normal si anormal. Este stiut ca face parte din specificul varstei adolescentine exuberanta, cautarea propriei identitati, dorinta de a epata. Este dificil de precizat unde se termina comportamentul adolescentin normal si unde trebuie sa vedem un comportament predelincvent sau chiar delincvent. Inca de la inceputul analizelor comportamentului adolescentin s-a observat ca aceasta perioada a vietii este asociata cu cateva caracteristici:

- adolescentii au tendinta de a deveni independenti de parintii lor si de a se apropia de un grup in care se descopera si cu care se identifica;

- experimenteaza noi roluri si comportamente, pun in discutie valorile generatiei parintilor;

- incep sa adopte un comportament de adult;

- acorda o mare importanta distractiei, iar atunci cand nu o fac, sunt „amendati” de grupul de referinta.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, sub influenta proceselor sociale, tinerii tind tot mai mult sa transceada normele sociale ale clasei carora le apartin, dezvoltand ceea ce este cunoscut ca fiind o cultura (subcultura) a tinerilor.

Caracteristica acesteia tine de stil, care este exprimat in felul de petrecere a timpului liber, intr-un anumit tip de limbaj, muzica sau de moda.

In Occidentul postbelic se naste o prapastie intre puritanismul traditional si noul hedonism al consumului. Etape:

anii ’60 aduc cu ei miscarea hippie, un protest aproape evazionist la vechile valori, tot in aceeasi perioada aparand si un astfel de protest, de asta data violent;

la fel de violenta este si reactia tinerilor punk (incepand cu 1976), care, prin imagine si limbaj refuza romantismul hippie;

anii declinului economic (1980) au limitat intr-un fel independenta tinerilor fara slujbe, fara posibilitatea de a continua scoala; este o perioada in care drogurile puternice sunt la moda, muzica este din ce in ce mai violenta si prolifereaza petrecerile ilegale dominate de violenta simbolica sau chiar fizica.

Am amintit aceste adevarate valori de protest ale tinerilor pentru a demonstra ca tendinta de a contesta este una care nu tine cont de cultura, de timp, de prosperitate sau de esec economic, atunci cand in ecuatie sunt tinerii. In Romania comunista, regimul de atunci nu a lasat prea multe supape de manifestare sau coagulare a unor asemenea curente. Dupa 1990 este tot mai sesizabil un semnal de alarma al tinerilor, care incep sa perceapa ca s-ar putea sa nu aibe nici un viitor. Defavorizati in competitia sociala prin educatia precara, saracie, dar cu asteptari ridicate din valorizarea prosperitatii, a bunurilor de prestigiu, a mirajului drogurilor, tot mai multi tineri ai marilor orase au imbratisat valorile asa-numitei „culturi de cartier”, exprimate adesea printr-un stil aparte ( limbaj, moda, muzica, violenta, droguri).

Pana nu demult, victimele au fost „actorul uitat” al sistemelor de justitie penala, dar astazi se poate spune ca in multe tari, acestea au devenit jucatorul cheie in aceasta ecuatie; aceasta, prin interesul pe care guvernele il acorda victimelor, prin modificari legislative si nu in ultimul rand, prin grupurile de presiune alcatuite de victime.

Conceptul de victimiologie a fost promovat pentru prima data in America, unde s-au intreprins o serie de studii prin care s-a demonstrat ca in anumite cazuri, victima actioneaza ca un „precipitator” (in sensul de provocare) al infractiunii, estimand ca 26% sunt cazurile in care aceasta situatie a dus la omoruri. Un alt studiu vorbeste de 19% dintr-un esantion de 600 de cazuri de viol, in care victima a actionat ca precipitator al actiunii. Acest lucru a determinat reactii violente si virulente ale organizatiilor feministe, care au contestat metodologia de cercetare.

Odata cu cresterea ratei criminalitatii apar de asemenea si numeroase studii ce se opresc asupra victimelor. S-a cautat definirea cat mai exacta a reactiei in fata infractionalitatii pentru a determina dimensiunea fenomenului; de asemenea, s-a cautat surprinderea conotatiilor sociale asociate victimizarii.

Un alt domeniu de cercetare a victimiologiei se refera la identificarea celor mai vulnerabile categorii de populatie. Desi tinerii sunt cel mai adesea in situatia de a fi victime, din studii s-a relevat faptul ca ei resimt cel mai putin frica de infractiune, de posibilitatea de a fi victime. De asemenea, s-a demonstrat ca femeile resimt in proportie de 57% frica de intunericul noptii, comparativ cu 12% dintre barbatii chestionati. Si la nivelul minoritatilor etnice apar deosebiri in perceptia fricii. Asiaticii resimt cel mai puternic aceasta angoasa, iar afro-caraibienii, cel mai putin.

Evaluarea riscului unei anumite situatii nu reprezinta insa singura sursa a fricii. La un nivel mai abstract, poate aparea un sentiment de insecuritate fata de necivilitatea urbana, fata de strazile neiluminate, fata de imigranti, etc. Toate aceste aspecte determina schimbari majore la nivelul vietii de zi cu zi: sunt evitate anumite locuri, s-a extins sistemul supravegherii proprietatilor, etc. S-a constatat chiar o diminuare a mobilitatii. 36% dintre femei si 7% dintre barbati evita sa iasa din casa dupa lasarea intunericului.