Metodele cercetarii criminologice

Metodele cercetarii criminologice

Studierea fenomenului infractional existent intr-o anumita arie geografica (pe un anumit teritoriu) si intr-o anumita perioada de timp, nu se poate realiza fara o cunoastere profunda a dinamicii fenomenului. Cunoasterea sub toate aspectele a fenomenului infractional se realizeaza apeland la anumite metode ca: observarea, experimentul, metode clinice etc.

I. Metoda observatiei, consta in urmarirea atenta si sistematica a unor reactii psihice a individului, cu scopul de a sesiza aspectele lor esentiale, studierea nemijlocita a fenomenului infractional si retinerea unor aspecte cantitative sau calitative ale acestuia.

Observarea ca metoda de cercetare criminologica poate imbraca doua forme si anume: forma empirica si forma stiintifica.

Observarea empirica ia nastere in mod spontan in contactul zilnic dintre individ si mediul inconjurator, fiind limitata la sfera de interese ale individului la grupul social din care face parte. Ea este incapabila sa ofere o imagine completa si complexa a fenomenului observat. De cele mai multe ori este superficiala si inexacta, retinand numai aspectele spectaculoase ale evenimentului sau situatiei observate. Are un caracter subiectiv deoarece observatorul este influentat de propriile sale perceptii, de interesele sale sau prejudecati in raport cu fenomenul observat.

Observarea stiintifica presupune cunoasterea aprofundata a fenomenului infractional sub toate componentele sale (compartimentul individual al delicventului sau de grup, actiunile prin care acesta se manifesta, reactia sociala fata de faptele antisociale etc.).

Observarea, se regaseste si la metodele particulare de investigare a criminalitatii (clinica, tipologica, predictiva), aceasta reprezentand momentul contractului initial intre cel care face cercetarea si obiectul sau de studiu.

II. Experimentul, este o metoda cu grad inalt de generalitate, aplicata in cele mai diverse domenii ale stiintei. Ca metoda de investigare criminologica, experimentul consta in provocarea unui fenomen psihic in conditii determinate, cu scopul de a gasi sau verifica o ipoteza.

In conceperea si desfasurarea unui experiment, se pot distinge mai multe etape:

a)     observatia initiala;

b)     elaborarea unei ipoteze in legatura cu solutionarea problemei studiate;

c)      desfasurarea experimentului conform scenariului;

d)     prelucrarea statistica a datelor inregistrate si formularea concluziilor.

Prin folosirea experimentului, se urmareste a se identifica legaturile existente intre diferite fenomene, dar mai ales sa se descopere legatura cauzala dintre acestea.

Exista trei tipuri de experimente si anume:

experimentul de laborator, creeaza conditii optime de observare a fenomenului, eliminandu-se factorii perturbatori, insa subiectul se afla in conditii artificiale, in fata unor sarcini neobisnuite, fiind dificila extinderea rezultatelor obtinute asupra comportarii in conditiile vietii obisnuite:

experimentul standardizat, se desfasoara intr-o ambianta obisnuita, insa subiectul este supus unor probe cu care nu este familiarizat, premisele acestora fiind standardizate aplicate pentru toti subiectii;

experimentul natural, consta in a urmari (monitoriza) o persoana sau un grup de persoane in conditiile vietii sale obisnuite, in care a intervenit o modificare.

PROIECT: Infractiuni de serviciu sau in legatura cu serviciul PROIECT: Ipoteca mobiliara asupra mobilelor detinute de soti

III. Metoda clinica. Metoda experimentala ofera, de regula, posibilitatea unei explorari a infractorului in general si mai putin a unui infractor individualizat, procedand la fragmentarea personalitatii acestuia in elemente singulare, izolate, susceptibile de a fi comparate prin grupul de control. Din acest motiv, ea se cere a fi completata prin alte metode care sa permita o abordare a personalitatii infractorului in unitatea si dinamica sa. O astfel de metoda este metoda clinica.

Metoda clinica cerceteaza cazul individual in scopul formularii unui diagnostic si prescrierii unui tratament.

In privinta mijloacelor de realizare, metoda clinica nu opereaza: cu variabile ci se bazeaza pe anamneza (istoria cazului sau studiul de caz).

In cadrul cercetarii criminologice studiul personalitatii infractorului are o importanta deosebita, motiv pentru care metoda clinica este utilizata frecvent. Ea reprezinta calea prin care se tinde catre o cunoas­tere multilaterala a personalitatii infractorului.

Pe baza unor tehnici complexe de investigare se poate ajunge la evidentierea unor trasaturi ale personalitatii infractorului care vor permite formularea unui diagnostic pe baza caruia criminologul urmeaza sa evalueze conduita viitoare a subiectului si sa formuleze un prognostic social. Pornind de la diagnosticul si prognosticul formulat, se va elabora un program adecvat de tratament. Notiunea de tratament imbraca, in criminologia clinica, cel putin doua acceptiuni:

a) Prima acceptiune, se refera la modul de actiune fata de un delincvent, ca urmare a pronuntarii unei sentinte penale. Acest mod este conditionat de natura sanctiunii aplicate (pedeapsa, masura de siguranta, masura educativa) si de cadrul legal ce stabileste modul de executare a acesteia;        

b) Intr-o alta acceptiune, notiunea de tratament desemneaza o actiune individuala desfasurata fata de un delincvent in vederea modelarii personalitatii acestuia, in scopul de a inlatura factorii care-l determina sa recidiveze si sa favorizeze resocializarea.

Metoda clinica se realizeaza in practica printr-un complex de tehnici de investigare, cum sunt: observarea, studierea documentelor, testele psihologice, interviul clinic aprofundat, examene de laborator etc.

IV. Metoda tipologica este una din cele mai vechi metode de cercetare criminologica si a servit la:

descrierea unui asa-numit 'tip criminal' in contrast cu tipul noncriminal;

descrierea unor tipuri particulare de criminali (de ocazie, inteligent, pasional, violent, viclean etc);

- stabilirea unei tipologii criminologice a actului infractional.

Metoda tipologica a fost imbratisata de partizanii tendintei bio- antropologice in criminologie, preocupati sa argumenteze existenta unui tip constitutional de infractor. Ea este prezenta, insa, si in criminologia de orientare sociologica si in cea de orientare psihologico-psihiatrica.

Metoda tipologica are la baza notiunea de tip. Tipul reprezinta o combinatie de trasaturi caracteristice pentru fenomenul studiat. O grupare de tipuri intre care se repartizeaza diferitele trasaturi caracteristice ale fenomenului studiat constituie o tipologie.[1]

Diferitele tipologii se pot clasifica, pe de o parte, in tipologii specifice si in tipologii de imprumut, iar pe de alta parte, in tipologii constitutionale, psihologice, sociologice, in raport cu orientarea lor teoretica.

Cesare Lombroso si Enrico Ferri sunt cei care au creat primele tipo­logii specifice. Lombroso a incercat sa demonstreze existenta unui tip unic de criminal innascut, prin retinerea anumitor trasaturi, socotite stigmate ale crimei. Ulterior, Lombroso a realizat o tipologie mai diferentiata, descriind si alte tipuri de criminal (pasional, bolnav mintal, epileptic).

Un alt exemplu de tipologie specifica este cel realizat de criminologul austriac Seeling, care retine opt tipuri de criminali:

criminalii profesionisti care evita, in general, sa munceasca, principala lor sursa de venit provenind din infractiune;

- criminalii contra proprietatii;

- criminalii agresivi;

- criminalii carora le lipseste controlul sexual;

- criminalii care intr-o situatie de criza nu gasesc decat o solutie 'criminala';

- criminalii caracterizati prin lipsa de disciplina sociala;

- criminalii dezechilibrati psihic;

- criminalii care actioneaza in baza unor reactii primitive.

Cu ocazia celui de-al VII-lea Congres International de Criminologie (Belgrad, 1973), s-au ridicat numeroase obiectii cu privire la valoarea metodei tipologice in criminologie si s-a atras atentia asupra pericolului pe care il reprezinta interpretarea extremista a unor cercetari intreprinse pe aceasta baza.

V. Metoda comparativa. Este utilizata in paralel sau asociata cu alte metode in toate fazele procesului de cercetare criminologica, de la descrierea si explicarea fenomenului infractional pana la prognozarea acestuia, la toate nivelurile de interpretare - fenomen, fapta penala, faptuitor -, atat in cercetarea cantitativa cat si in cea calitativa.

O comparatie presupune cel putin doua elemente care urmeaza a fi comparate. Intr-o prima etapa se vor evidentia asemanarile si deosebirile dintre acestea, urmand ca in etapa urmatoare ele sa fie explicate.

Procedeele de comparare sunt:

a) procedeul concordantei are in vedere producerea unui anumit fenomen, precedata in timp de actiunea altor fenomene aparent fara legatura intre ele. Pentru a se putea determina cauza, este necesar ca prin analiza fenomenelor anterioare, sa se determine elementul comun;

b) procedeul diferentelor presupune ca ori de cate ori un fenomen se produce in cazul in care sunt intrunite anumite conditii, dar el nu se mai produce cand una din aceste conditii lipseste, atunci aceasta conditie constituie cauza fenomenului;

c) procedeul variatiilor concomitente - in masura in care mai multe fenomene preceda un alt fenomen, acela dintre fenomenele precedente care variaza in acelasi fel cu fenomenul care succede constituie cauza.

VI. Metode de predictie. Cercetarea de tip previzional este o problema foarte complexa, ea atingand in egala masura dreptul penal, politica penala, penologia  si criminologia.

Problemele legate de previziunea, stiintifica in domeniul criminolo­giei privesc:

raportul dintre legitatile statistice si prognosticul fenomenului infractional;

optiunea cu privire la factorii de predictie de natura individuala;

activitatea de planificare in domeniul prevenirii si combaterii fenomenului infractional.

In domeniul criminologiei, metodele de predictie au urmarit in prin­cipal doua obiective:

a) formularea unor previziuni cu privire la evolutia fenomenului infractional pe o perioada de timp data;

b) evaluarea probabilitatilor de delincventa.