CRIMELE CONTRA UMANITATII - SCURT ISTORIC

Crimele contra umanitatii, in care se incadreaza si infractiunea de genocid, sunt definite ca fiind fapte grave de violenta, comise pe scara larga, care au o evolutie indelungata.

Genocidul este o negare a existentei unor intregi grupuri umane, asa cum omorul este o negare a dreptului la viata al unei fiinte umane individuale. Aceasta infractiune face parte din categoria crimelor indreptate impotriva umanitatii in general si nu numai impotriva unor indivizi determinati, chiar daca in final victime sunt in primul rand acestia.

Cuvantul de genocid isi are originea in latinul „genus” - care inseamna neam, rasa, trib (in limba greaca) si „caedo” care inseamna a ucide, a distruge. Chiar pornind de la sensul etimologic al termenului ,observam ca faptele pe care le include acest concept aduc atingere unei colectivitati umane si, in final, intregii umanitati.

Acte inumane de distrugere a unor grupuri umane in baza unor motivatii diverse, politice, nationale, etnice, culturale, lingvistice, afirmate ca atare si nu simple acte de barbarie s-au savarsit in toate perioadele istorice ale umanitatii si in toate zonele sale geografice, numarul victimelor omenesti variind in situatii concrete, de la cateva zeci sau sute de persoane la mii si milioane, adesea in perioade destul de scurte.

§. 1. Perioada premergatoare primului razboi mondial

Daca in epoca primitiva razboiul era o expresie a luptei dure pentru existenta, iar modul de purtare a razboiului nu era supus nici unor reguli, fiind justificate si cele mai cumplite atrocitati impotriva adversarului, treptat, inca din antichitate incep sa apara conceptii care faceau distinctie intre razboaie juste si razboaie injuste, si sunt concepute primele reguli privind purtarea razboiului atunci cand acesta ar fi imposibil de evitat si deci, justificat[1].

Conceptiile cu caracter filosofic de inspiratie laica sau religioasa se regasesc[2], spre exemplu, in scrierile lui Platon si ale Sf. Augustin. In perioada Evului Mediu, sub influenta spiritului religios, apar primele reguli de umanizare a razboiului. In acest fel, spre exemplu, biserica catolica, sub influenta ideilor lui Thomas d’Aquino, a militat pentru respectarea unor reguli de catre beligeranti menite sa ocroteasca anumite persoane (preoti, femei, copii) pe timpul desfasurarii ostilitatilor; de asemenea a propus suspendarea ostilitatilor pe timpul unor sarbatori religioase. Cei care nu se conformau acestor reguli erau in pericol de a fi excomunicati.

In secolul al XVI-lea se cristalizeaza unele conceptii clare cu privire la necesitatea prevenirii razboaielor si la desfasurarea lor, atunci cand s-au declansat, dupa anumite reguli. Este perioada in care Hugo Grotius, considerat parintele dreptului international, publica celebra sa lucrare „De jure belli ac pacis”. Pentru Grotius, razboiul este legitim numai atunci cand constituie un act de aparare contra unei agresiuni, o reactie la ofensa adusa de un alt stat ori cand reprima unele infractiuni contra dreptului natural.

Daca razboiul s-a declansat, H. Grotius considera ca beligerantii trebuie sa respecte o serie de indatoriri umanitare[3].

In secolul XIX si la inceputul secolului XX reguli juridice de purtare a razboiului se regasesc atat in legislatii interne, cat si in tratatele internationale incheiate in aceasta materie. Unele reglementari de acest fel erau prevazute in dreptul american in vigoare pe timpul razboiului de secesiune, iar impotriva celor vinovati de crime de razboi se puteau aplica sanctiuni penale.

De asemenea, au inceput sa se incheie tratate internationale in care sunt prevazute regulile obligatorii care trebuie respectate pe timpul desfasurarii razboaielor.

In acest sens, sunt de mentionat Conventiile de la Geneva din 1864 si de la Haga din 1899 si 1907. Pentru prima data, prin conventiile mentionate s-au consacrat unele standarde internationale in materia protejarii unor categorii de persoane vulnerabile in timp de razboi sau a anumitor categorii de bunuri.

Cu toate ca erau lipsite de sanctiuni, aceste reguli au constituit un pas deosebit de important deoarece au promovat pe plan international unele principii fundamentale menite sa protejeze umanitatea in fata pericolelor si a consecintelor razboaielor.

§. 2. PERIOADA INTERBELICA

Dupa primul razboi mondial, in Tratatul de la Versailles s-a prevazut infiintarea unui Tribunal international competent a judeca pe Wilhelm al II-lea (ex-imparat) al Germaniei si alte persoane vinovate de declansarea razboiului mondial si de crime contra umanitatii savarsite pe timpul razboiului[4].

Hotararea de a pedepsi pe cei vinovati nu s-a putut realiza decat in raport cu anumiti ofiteri germani luati prizonieri si judecati de tribunalele militare franceze si engleze.

In perioada interbelica au continuat preocuparile unor organisme internationale, si a unor personalitati pentru perfectionarea cadrului legislativ menit sa previna razboaiele si sa protejeze omenirea.

Este perioada in care Asociatia Internationala de Drept Penal sub presedintia marelui savant roman Vespasian Pella[5] atribuie si dreptului penal rolul de a apara pacea internationala.

Prin lucrarile sale teoretice, V. Pella si-a adus o contributie de mare valoare la elaborarea conceptelor de „razboi-crima” si „crima de razboi”[6].

Sintagma „dreptul razboiului” este de neacceptat deoarece razboiul este o crima si, deci, nu se poate vorbi de un „drept al crimei”.

Trebuie sa amintim aici si contributia lui N. Titulescu in materie. Astfel, ca presedinte al Ligii Natiunilor, N. Titulescu a aratat in perioada premergatoare celui de-al doilea razboi mondial importanta respectarii tratatelor internationale ca premisa a salvgardarii pacii[7].

§. 3. PERIOADA DE DUPA CEL DE-AL DOILEA RAZBOI MONDIAL

Al doilea razboi mondial s-a caracterizat prin savarsirea celor mai mari atrocitati din istoria omenirii. Printre acestea a fost si exterminarea unor populatii intregi pe criterii de rasa ori nationalitate, actiune ridicata la rang de politica oficiala fatisa si transpusa in practica in mod planificat, metodic.

Natiunile aliate, care au reprezentat nucleul viitoarei Organizatii a Natiunilor Unite, si-au propus si au reusit sa impuna ideea represiunii fata de cei vinovati de declansarea celui de-al II-lea razboi mondial si de atrocitatile comise pe parcursul desfasurarii lui.

Dupa capitularea Germaniei, prin Declaratia de la Londra[8], adoptata de Marea Britanie, Franta, S.U.A. si U.R.S.S., s-a decis pedepsirea principalilor criminali de razboi. Declaratiei i-a fost anexat si Statutul Tribunalului militar international de la Nürnberg[9].

Astfel, primul document oficial in care se incrimineaza genocidul este Statutul Tribunalului militar de la Nürnberg care incadreaza in categoria crimelor contra umanitatii persecutiile pe motive politice, rasiale sau religioase, fapte de natura genocidului, fara a se mentiona in mod expres ca acestea ar constitui crima de genocid, cu conditia ca asemenea fapte sa fi fost savarsite in legatura cu celelalte crime comise de catre inculpatii care au declansat si au purtat un razboi de agresiune[10].

Asa cum rezulta din lucrarile Tribunalului de la Nürnberg [11], acuzarea a sustinut ca “inculpatii au recurs la genocid deliberat si sistematic, adica la exterminarea grupurilor sociale si nationale din cadrul populatiei civile aflate pe teritoriile ocupate, cu scopul de a distruge anumite rase sau clase de populatii si de grupuri nationale rasiale sau religioase”, referindu-se in mod concret la actele de exterminare a poporului evreu si a tiganilor, dar si la alte forme de represiune de natura genocidala ordonate de inculpati si savarsite in Alsacia si Lorena, in Tarile de Jos, in Norvegia si in alte zone ale Europei.

REFERAT: Drept constitutional - subiecte si raspunsuri pentru examen REFERAT: Omisiunea sesizarilor organelor judiciare - arte 263 Cod penal

Prin extindere, acelasi statut a stat la baza activitatii Tribunalului militar international de la Tokyo, infiintat pentru judecarea crimelor contra pacii si omenirii  comise in Asia. Statutele in baza carora s-au organizat si au functionat tribunalele internationale mentionate, prevedeau trei categorii de crime de competenta lor:

q      crime contra pacii;

q      crime contra umanitatii;

q      crime de razboi.

Tribunalul de la Nürnberg a condamnat in final pe inculpati numai pentru crime contra pacii si crime de razboi. Crimele impotriva umanitatii de natura genocidului au fost, insa, avute in vedere, ele figurand in cadrul hotararii date de tribunal, incluse fiind in continutul primelor doua categorii de crime.

Conceptia Tribunalului de la Nürnberg lega astfel si genocidul, alaturi de celelalte crime contra umanitatii, numai de starea de razboi, actele de genocid savarsite in timp de pace neavand inca o baza juridica clara pentru a fi sanctionate.

Principiile si conceptele cuprinse in statutele tribunalelor internationale care i-au judecat pe principalii vinovati de aceste crime au fost confirmate ulterior de catre O.N.U. sub forma unor documente adoptate in adunarile generale ale acestui forum mondial. Dintre acestea amintim[12]:

q      Rezolutia O.N.U. din 1 decembrie 1946;

q      Conventia cu privire la prevenirea si reprimarea genocidului (1948);

q      Declaratia universala a drepturilor omului (1948);

q      Conventia asupra imprescriptibilitatii crimelor de razboi si a crimelor contra umanitatii (1969).

In prezent, raspunderea internationala este o institutie unanim recunoscuta fiind angajata nu numai in cazul declansarii unui razboi de agresiune ci si in situatiile de recurgere la represalii, interventie militara. Cu prilejul dezbaterilor asupra “principiilor de la Nürnberg”, cat si in timpul elaborarii Conventiei cu privire la prevenirea si reprimarea crimei de genocid[13] s-a discutat problema crearii unei instante penale internationale cu caracter permanent.

Prin Rezolutia 260 A/III din 9 decembrie 1948 Adunarea Generala a O.N.U. a cerut Comisiei de drept international sa-si dea avizul asupra oportunitatii si posibilitatii crearii unui organ judiciar international care sa judece persoanele vinovate de comiterea crimei de genocid sau de alte crime, care ar intra in competenta sa potrivit conventiilor internationale. In cea de-a doua sesiune a sa din 1950 Comisia de drept international si-a dat avizul favorabil, considerand ca este oportun si posibil crearea unui asemenea organ.

In decembrie 1950, Adunarea Generala a O.N.U. a creat prin Rezolutia 489/V, un comitet special, denumit 'Comitetul de la Geneva' alcatuit din reprezentanti a 17 state membre cu misiunea de a elabora propuneri, referitoare la crearea unei Curti penale internationale permanente, precum si statutul ei.

In iunie 1992 ,la cea de-a VII-a sesiune a Adunarii Generale a O.N.U. , a fost dezbatut proiectul de statut al Curtii. Conform rezolutiei 687/VII a Adunarii Generale a ONU din 1953 a fost creat un nou Comitet, 'Comitetul 1953', care a prezentat un proiect de statut al Curtii ,revizuit , ce prevedea crearea unei Curti penale internationale pe baza unei Conventii. Curtea urma sa aiba un caracter permanent si autonom si o competenta materiala (de a judeca crime internationale) si personala (jurisdictia se aplica persoanelor fizice din diferite state, deci Curtea nu se putea sesiza ex-officia).

Curtea era investita cu puterea de a aplica pedepse; functia de avizare era incredintata unei comisii desemnata ad-hoc pentru fiecare caz in parte, care era compusa din 15 membri prezenti din statele parti la statut. Pe langa Curte era prevazut si un 'Comitet de gratiere' alcatuit din cinci membri. Proiectul de statut mai prevede si crearea de catre fiecare stat a unor tribunale speciale pentru judecarea crimelor internationale.

Mai apoi, ideea crearii Curtii internationale penale a fost abandonata, deoarece o serie de state i-au adus critici serioase, considerand statutul Comisiei de drept international drept un pas inapoi fata de tribunalul de la Nürnberg, iar pe de alta parte, pentru ca din punct de vedere procedural, problema a fost conexata cu cea a proiectului de Cod a crimelor contra pacii si omenirii si cu definitia agresiunii. Pana la 1989 aceasta problema nu a mai figurat pe ordinea de prioritati a Natiunilor Unite.

In urma actelor de cruzime si bestialitatile savarsite de toate partile combatante in conflictul care l-au opus sarbii, croatii si musulmanii de pe teritoriul fostei Iugoslavii dupa 1991 a determinat Consiliul de Securitate a O.N.U. sa creeze 'un tribunal international pentru a judeca persoanele prezumate responsabile de violarile grave ale dreptului international umanitar comise pe teritoriul fostei Iugoslavii dupa 1991', Rezolutia 827 din 25 mai 1993 (Crearea tribunalului international special pentru fosta Iugoslavie in Haga).

Un an, mai tarziu la 1995, Consiliul de Securitate a extins jurisdictia Tribunalului astfel incat sa acopere si genocidul din Rwanda[14] (Crearea tribunalului international special pentru Rwanda in Arusa). Acest tribunal este primul organism judiciar international de acest fel, creat dupa infiintarea, la incheierea celui de-al doilea razboi mondial, a tribunalelor de la Nürnberg si Tokio, pentru crime de razboi.

In 1996 a fost instituita comisia pentru fondarea Tribunalului Penal International. Intre 15 iunie si 17 iulie 1998 a avut loc Conferinta de la Roma a Statelor, prin care a fost adoptat Statutul de la Roma a Curtii Penale Internationale.

Prin semnarea Statutului de la Roma comunitatea mondiala a luat decizia privind crearea Curtii Penale Internationale permanente /12/, care are ca scop - ancheta, retinerea, invinuirea si daca e dovedita vina, pedepsirea criminalilor de razboi, vinovati de comiterea crimelor grave impotriva drepturilor omului, - cu ajutorul acestui instrument va fi pus capat nepedepsirii crimelor de razboi[15].

Preambulul Statutului de la Roma aminteste, ca “in ultimii o suta de ani milioane de copii, femei si barbati au devenit victimele unor atrocitati incredibile, care au zguduit constiinta umanitatii. Aceste grave crime prezinta un pericol pentru pacea, securitatea si bunastarea generala” si ca “cele mai serioase crime, ce trezesc ingrijorarea intregii comunitati, nu trebuie sa ramana nepedepsite”.

De competenta Curtii Penale Internationale tin urmatoarele crime[16]:

q      genocidul (art. 6 al Statutului de la Roma) - actiunile savarsite cu intentia de nimicire partiala sau completa a unui oarecare grup national, etnic, rasial sau religios ca atare;

q      crimele contra umanitatii (art. 7) - actiunile savarsite in cadrul atacurilor in masa sau sistematice asupra oricaror persoane civile, daca asemenea atacuri se savarsesc in mod intentionat;

q      crime de razboi (art. 8) - incalcarea grava a Conventiilor de la Geneva de la 12 august 1949 atat in conflictele interne, cat si cele externe;

q      agresiunea.

Judecatii i-a fost atribuit un organ de invinuire, care e in drept sa initieze ancheta si sa efectueze procedura pe dosar, fara sanctiunile unui stat sau altui stat sau ale Consiliului Securitatii ONU - in cazurile, cand crima este savarsita pe teritoriul statului ce a ratificat Statutul de la Roma, sau invinuitul este cetatean al unui asemenea stat. Consiliul Securitatii ONU e in drept sa suspende anchetarea dosarului de fiecare data pe 12 luni. Pentru asemenea hotarare trebuie sa voteze majoritatea statelor membre ale Consiliului Securitatii, insa orice stat membru al Consiliului Securitatii poate aplica un veto pe aceasta hotarare.

Solutia ideala este crearea justitiei internationale cu caracter permanent, asa cum a preconizat-o eminentul jurist Vespasian V. Pella cu peste o jumatate de secol in urma, competenta extinzandu-se asupra tuturor situatiilor de violare a normelor dreptului international umanitar si ale drepturilor omului. O astfel de instanta creata pe baza conventionala, in baza Conferintei de la Roma a Statelor (15 iunie - 17 iulie 1998), poate sa-si exercite functiile sale intr-o deplina independenta. Statutul de la Roma a Curtii Penale Internationale necesita a fi ratificat de minimum 60 de state. Apararea eficienta a drepturilor omului presupune, de altfel, si urmarirea si pedepsirea criminalilor[17] .

Lipsa unei jurisdictii internationale permanente si impartiale, competente sa judece toate infractiunile cu caracter international, inclusiv terorismul, constituie o lacuna in dreptul international actual si care desigur are consecinte defavorabile pentru comunitatea internationala in scopul de a contracara pe cei vinovati. Crearea unui tribunal ad-hoc pentru anumite crime comise intr-o anumita perioada si in anumite zone geografice este ineficient.

E necesar sa se formuleze o notiune cat mai exacta a terorismului international[18], sa se dea o clasificare a formelor sale, incluzandu-le in codurile penale nationale. Deoarece actele de terorism international aduc prejudicii grave intereselor statelor, stirbesc autoritatea lor si incalca grav, masiv drepturile omului, se cere de elaborat o conceptie comuna a tuturor statelor.

Fiecare stat in parte trebuie sa elaboreze si sa adopte programe de stat concrete in lupta cu terorismul, sa se creeze un birou special de coordonare a acestor activitati, avand la dispozitie o banca de date si informatii, experti. Desigur, lupta impotriva terorismului necesita cheltuieli financiare foarte mari din partea statului, dar dupa cum este cunoscut o alta forma de lupta cu acest flagel mondial nu exista. In ultimul timp a capatat o raspandire larga terorismul cu aspect religios si terorismul separatist, care de asemenea cere resurse, forte, pentru a fi contracarat.

In prezent, intreaga omenire este amenintata de terorismul nuclear ce a devenit o noua forma de amenintare a securitatii mondiale. In ultimii ani constatam cresterea proportiilor  contrabandei cu materiale radioactive precum plutoniul, cesiul si uraniul, care pot fi folosite de organizatiile sau gruparile teroriste, ce le pot procura sau fura de la tarile care le poseda ori le pot produce in mod independent. Este unanim cunoscut , ca o simpla imprastiere a agentilor radioactivi in zonele aglomerate, pot produce cu mult mai multe victime decat detonarea unui dispozitiv nuclear.

In prezent, comunitatea internationala[19] este obligata, mai ales in situatiile de incalcare grava si masiva a drepturilor omului, situatii ce pun in pericol pacea si securitatea internationala, sa adopte masuri concrete ce ar depasi faza unor “declaratii”.

Incriminarea prin norme de drept intern a faptelor care pun in pericol pacea si omenirea apare ca o obligatie importanta a statelor membre ale O.N.U. si totodata parti in tratatele si conventiile internationale privind apararea pacii, prevenirea si reprimarea infractiunilor contra omenirii.

Prin incriminarea acestor fapte fiecare stat isi faureste instrumentele juridice proprii necesare prevenirii si reprimarii faptelor care pericliteaza pacea si omenirea si totodata contribuie la realizarea cooperarii internationale in acest domeniu.

Romania a ratificat principalele conventii internationale incheiate in aceasta materie si a prevazut in legislatia penala interna norme care incrimineaza faptele indreptate contra pacii, omenirii sau regulilor de purtare a razboiului[20].