ANALIZA PSIHOLOGICA A ACTULUI INFRACTIONAL

1. COMPLEXITATEA CAUZALA A FENOMENULUI INFRACTIONAL

Fenomenul infractional este deosebit de complex si pentru a putea fi cunoscut, trebuie abordat multidisciplinar. Aceasta implica stapanirea unor notiuni de: criminologie, psihologie judiciara, sociologie judiciara, biologie criminala, medicina legala, psihiatrie criminala, antropologie criminala, statistica infractionala etc.

Infractionalitatea desi este un fenomen social, trebuie cercetata ca act individual, ca act comis de o persoana concreta intr-o situatie concreta. Este vorba de o actiune umana, determinata de anumite elemente psihologice, trebuinte, tendinte, motive, scopuri etc.

O viziune coerenta asupra dinamicii si interactiunii elementelor intregului ansamblu de factori care concura la producerea actului infractional nu o poate oferi decat o conceptie sistemica integratoare asupra conduitei si a manifestarilor psihocomportamentale.

Factorii care stau la baza fundamentarii teoriilor psiho-biologice, psiho-sociale si psiho-morale, luati separat, nu pot explica in mod corespunzator originea fenomenului si a comportamentului infractional. Aceasta presupune elaborarea unui sistem teoretico-stiintific si metodologic cu posibilitati integratorii si generalizatoare pentru realitatea concreta.

In Romania, evolutia fenomenului infractional este o consecinta a impactului problemelor economico-sociale grave, caracteristice perioadei de tranzitie, precum si a crizei de autoritate pe care au traversat-o institutiile statului de drept. Legislatia lacunara si supraancarcarea sistemulul justitiei penale, corelate cu deficitul de personal si logistica, au facut ca efectul masurilor preventive si represive sa fie limitat.

Avand in vedere rata inalta de profit si gradul scazut al riscurilor asumate, elemente ale crimei organizate au aparut si s-au dezvoltat cel mai rapid in domeniul economico-financiar. Coruptia ameninta nu numai drepturile si libertatile fundamentale ale cetateanului, ci insasi buna functionare a institutiilor statului de drept, societatea democratica in ansamblul sau.

O serie de organizatii transnationale si-au creat legaturi in randul grupurilor de infractori autohtoni si actioneaza in cooperare cu aceste, in domeniul traficului de droguri, armament, al afacerilor cu autoturisme furate, al formelor moderne de sclavie, plasarii de valuta falsa, introducerii ilicite de deseuri toxice, atacul cu arme de foc etc. Prin contrabanda, au fost scoase din tara o gama larga de produse, de la cele de stricta necesitate pentru populatie, pana la obiecte de valoare apartinand patrimoniului national.

O amploare deosebita au luat actele de inselaciune, fals si uz de fals realizate prin cele mai diverse forme, fraude valutar-vamale si nerespectarea legislatiei in domeniul operatiunilor de import-export etc. De asemenea, a crescut numarul infractiunilor legate de practicarea jocurilor de noroc, pretinderea unor sume consistente de bani pentru asigurarea “protectiei”, sechestrarea de persoane, violentele intre grupurile rivale de infractori etc.

Ca fenomen social, coruptia reprezinta expresia unor manifestari de descompunere morala si degradare spirituala intrucat implica deturnarea si folosirea avutului public in interes personal, obtinerea unor avantaje materiale pentru indeplinirea obligatiilor de serviciu, incheierea unor afaceri si tranzactii prin eludarea normelor morale si legale. O astfel de stare de criza, are un efect demoralizator asupra intregii societati.

Criminalitatea organizata are o psihologie aparte. Isi fac simtita prezenta persoane inteligente, cu o cultura infractionala avansata.

Criminalitatea organizata se caracterizeaza prin:

1) profesionalizarea modului de operare (sistemul de

comunicare si deplasare rapida, studiul calificat al obiectivului, neutralizarea sistemelor de paza si alarmare electronica, masuri de contracarare a identificarii prin dezinformare, false identitati, distrugeri de probe, crearea de alibiuri);

2) gravitatea consecintelor (distrugeri uriase, inducerea sentimentului de insecuritate, panica sociala, pierderi de vieti omenesti);

3) ierarhizarea structurilor de subordonare in mediile criminale ( conducerea actiunii, impartirea profitului, reinvestirea profitului);

4) utilizarea coruptiei, santajului, pana la cele mai inalte nivele sociale (functionari publici, oameni de afaceri, oameni politici).

In ultima perioada s-au diversificat infractiunile comise prin violenta (omoruri, violuri, lovituri cauzatoare de moarte, talharii, vatamari corporale grave - ca forme ale violentei private, si conflicte de grup, interetnice, interconfesionale, profesionale, acte de terorism). Violenta este intim legata de esenta umana si de functionarea societatii. Violenta acopera o gama larga de comportamente individuale si sociale, avand o etiologie proprie.

Analiza etiologica a acestor forme de manifestare poate indica o multitudine de cauze: standardul economic, somajul, alienarea psiho-sociala, criza de autoritate, criza morala etc.

Intelegerea aparitiei fenomenului infractional si a evolutiei sale pana cand se concretizeaza in act infractional, presupune apelarea la unele notiuni si concepte apartinand principiilor conexiunii si determinismului: posibilitate si realitate; necesitate si intamplare; probabilitate; cauzalitate; finalitate si scop; lege (Stanca, 1992).

Pentru explicarea mecanismului aparitiei si dinamicii fenomenului infractional, este necesar sa pornim de la conceptul de conexiune care presupune interactiunea obiectelor si fenomenelor, corelatia subsistemelor in sistem si sistemelor in context.

In concordanta cu principiul conexiunii, originea si dinamica fenomenului infractional nu poate fi rezultatul unui factor monocauzal si nici al mai multor factori, ci numai al interactiunilor dintre acestia, care ii da configurarea si care are un caracter obiectiv.

Dificultatea demersului teoretic si de investigare practica a etiogenezei fenomenului infractional deriva tocmai din impedimentele ce se ridica in decelarea tipurilor de relatii care actioneaza in mod specific in acest domeniu.

Apelarea la categoriile “posibilitate si realitate” mijloceste surprinderea mecanismului sintezei intre continuu si discontinuu in trecerea de la o stare la alta in procesul determinarii obiective a fenomenului infractional. Realitatea acestuia surprinde tocmai starea sa de fapt existenta prin ansamblul infractiunilor prezente si trecute.

Spre deosebire de realitate, posibilitatea desemneaza totalitatea starilor virtuale prin care fenomenul infractional poate trece, dar pentru care nu exista inca suficiente conditii de realizare. La nivelul acesteia se impune a fi localizata adevarata prevenire, care trebuie sa aiba menirea tocmai de a impiedica sau elimina aparitia si influenta conditiilor ce faciliteaza trecerea din sfera posibilului in cea a realului in cazul unei infractiuni concrete. Interventia oportuna si eficienta este strans conditionata de intelegerea faptului ca dinamica interactiunilor interne si externe, actuale sau de perspectiva, a factorilor biopsihosociali marcati de influente criminogene, determina o gama variata de posibilitati prezente sau viitoare ale aparitiei si manifestarii fenomenului infractional.

REFERAT: Drept constitutional - subiecte si raspunsuri pentru examen REFERAT: Omisiunea sesizarilor organelor judiciare - arte 263 Cod penal

Granitele dintre posibilul si imposibilul infractional sunt relative, deoarece evolutia starilor de manifestare are un caracter concret si reprezinta expresia continutului intern si a variabilitatii gamei care favorizeaza ori suprima unele directii.

De asemenea, trebuie subliniat faptul ca daca anumite directii tin de esenta sistemului, altele se cantoneaza la nivelul aspectelor accidentale ale acestuia. Primele sunt directii necesare si se manifesta ca tendinte principale si dominante, pe cand celelalte sunt intamplatoare si nu depind de conditiile interne si stabile, ci de conditiile variabile neesentiale.

Necesitatea fenomenului infractional este modalitatea de existenta ori de manifestare a unor stari, proprietati, raporturi sau tendinte criminogene, circumscrise la nivelul factorilor biopsihosociali, luati in interactiunea lor, decurgand din natura interna a acestora si, in conditii constante, se desfasoara ca inevitabilitate, intr-un anumit fel bine precizat.

Opusa necesitatii, intamplarea reprezinta modalitatea de existenta sau de manifestare a unor stari, proprietati, raporturi sau tendinte criminogene, localizate la acelasi nivel, care decurge din factorii periferici sau exteriori si se caracterizeaza prin variabilitate si inconstanta, reusind sa se produca sau nu, sa se realizeze intr-un fel sau altul, fara sa afecteze esenta sistemului.

Necesitatea si intamplarea nu au caracter absolut, ci relativ, inclusiv in domeniul psihologiei judiciare, astfel ca intr-un anumit raport sau in anumite conditii date, ceea ce este necesar poate fi intamplator, intr-un alt raport sau in alte conditii. Asa, de exemplu, furtul comis de o persoana, careia nu i s-a oferit sansa unui loc de munca si in conceptia sa nu are alte posibilitati de castig cinstit, apare ca necesar, pe cand in conditiile unui loc stabil de munca, poate fi intamplator. Schimbarea conditiilor in functie de loc si timp, poate conduce la trecerea uneia in cealalta.

Daca realitatea, posibilitatea si imposibilitatea, alaturi de necesitate si intamplare, sunt categorii care exprima stari calitative ale fenomenului infractional, existenta acestuia implica si determinari de ordin cantitativ regasite in conceptul de probabilitate. El se refera, in acest caz, la posibilitatile devenirii ilicitului penal, la masura si frecventa realizarii conditiilor care favorizeaza trecerea de la o stare virtuala la una reala, la sansele comiterii unei fapte penale.

Probabilitatea se regaseste in ecuatia de frecventa ca raport dintre numarul de cazuri de realizare efectiva a unor infractiuni si numarul total de cazuri posibile ale acestora. Probabilitatea are sens si valoare numai in cazul infractiunilor intamplatoare, pentru ca exista cel putin doua posibilitati: sa fie comise sau nu, sa fie savarsite intr-o forma sau alta. Probabilitatea capata o semnificatie si o importanta din ce in ce mai mare, pe masura ce prognozarea criminologica isi contureaza locul si rolul in profilaxia infractionala.

Relatia cauzala, ca forma particulara a determinarii fenomenului infractional cu genurile sale proxime si faptele concrete de manifestare, exprima un raport genetic si se obiectiveaza ca legatura independenta de vointa omului intre doua subsisteme sau elemente ale aceluiasi sistem care se succed, unul provocandu-l pe celalalt.

Fenomenul care precede si provoaca producerea unui alt fenomen se numeste cauza si care, din perspectiva criminologica, are drept continut interactiunea factorilor biopsihosociali ce determina, in mod necesar, infractiunea. Cauza este conditia necesara fara de care un anumit comportament nu s-ar manifesta si totodata ea precedeaza efectul fiind invariabil urmata de acelasi efect.

Efectul reprezinta fenomenul sau procesul care succede cauza si a carui producere este determinata de aceasta. Intre cauza si efect se stabileste un raport de necesitate. Constanta acestui raport este mediata de conditii. Cauzele provoaca aceleasi efecte numai daca actioneaza in aceleasi conditii, la fel cum variabilitatea conditiilor mijloceste variabilitatea efectelor in raport cu actiunea acelorasi cauze.

Interactiunea dintre cauza si efect are un caracter complex. Pe de o parte, fenomenele sunt, in acelasi timp, in raporturi diferite, atat cauze cat si efecte, iar pe de alta parte, in producerea efectelor interactioneaza mai multe cauze, acestea la randul lor actionand in stransa legatura cu diverse conditii. Odata aparut, efectul poate avea un rol activ asupra cauzei care l-a generat, influentand-o favorabil sau nefavorabil.

Conditiile reprezinta un complex de fenomene ce nu pot genera prin ele insele comportamente infractionale, dar care, insotind in timp si spatiu cauzele si influentandu-le, asigura o anumita evolutie a lor pentru producerea efectului. Conditiile pot fi necesare, intamplatoare, suficient necesare, insuficient necesare. Conditiile insotind actiunea cauzei, isi pun pecetea pe manifestarea ei, grabind sau incetinind, stimuland sau franand aparitia unui anumit efect.

Dificultatea dezvaluirii relatiilor cauzale in determinarea fenomenului infractional deriva din faptul ca acestea se coreleaza cu intreaga retea a celorlalte relatii prezente in structura si dinamica sa. Pentru facilitarea decelarii lor, indeosebi la nivelul faptelor penale concrete, teoreticienii si practicienii sunt preocupati de izolarea relatiilor cauzale din universul relatiilor posibile, oprindu-se indeosebi la mobilurile si raporturile pe care se fundamenteaza latura subiectiva a infractiunii studiate.

Orice infractiune nu reprezinta altceva decat punctul nodal al intersectiilor din lanturile cauzale care este, in acelasi timp, determinat si determinator, avand atat valoare de cauza, cat si de efect. Astfel, un omor poate avea ca mobil profunda dusmanie si ura dintre autor si victima. Sigur ca prin cunoasterea prealabila a acestui mobil in unele situatii date, se poate actiona preventiv, dar antecedenta imediata din lantul cauzal are la baza tocmai motivele pentru care s-a ajuns la dusmania respectiva. Deci, activitatea preventiva eficienta trebuie sa cuprinda in campul sau de manifestare relatiile din intregul lant cauzal.

Intelegerea determinismului cauzal al fenomenului infractional este facilitata de sesizarea actiunii concomitente a unei pluralitati de cauze. In etiologia infractionala se impletesc cauzele interne ce tin de natura umana, sociala a persoanei si cauzele externe ce vizeaza diversi factori culturali, economici, juridici etc. Ponderea, in cazul infractiunilor concrete, o detin insa cauzele interne (bazate pe factorii individuali) care au greutate specifica mai mare in raport cu cele externe. Altfel nu s-ar putea explica de ce o persoana, in anumite conditii, trece la actul infractional, pe cand alta, in imprejurari similare, nu face acelasi lucru. Concluzia ce se desprinde este ca, in domeniul infractional, cauza externa nu-si poate subordona si nu poate anula cauza interna.

Analiza specificitatii cauzelor de natura subiectiva si obiectiva, a ponderii lor in lantul cauzal, presupune tratarea fenomenului infractional ca fenomen social - istoric concret, marcat evident de structura sistemului economico-social, de legitatile care il guverneaza.

Expresia sintetica a complexitatii etiogenezei, starii, structurii si dinamicii fenomenului infractional este data de lege si legitate, concepte care surprind, pe de o parte, unitatea actiunii tipurilor de interactiuni abordate (posibilitate si realitate, necesitate si intamplare, cauzalitate si conditionare) si sistemul ce inglobeaza ansamblul de legi care il guverneaza, pe de alta parte.

Actul infractional, ca orice alt tip de act comportamental, reprezinta rezultatul interactiunii dintre factorii ce structureaza personalitatea individului si factorii externi, de ambianta. In ceea ce priveste factorii interni, endogeni, orice persoana poate prezenta in structura sa un nucleu central mai mult sau mai putin favorabil comportamentului infractional, conturand sau nu o personalitate infractionala. Ambianta, conditiile si imprejurarile exterioare pot fi favorabile sau nefavorabile dezvoltarii acestui nucleu in plan infractional.

Actul infractional antreneaza in grade diferite, practic toate structurile si functiile psihice incepand cu cele cognitiv-motivationale si terminand ce cele afectiv-volitive, implicate fiind si activitatile ca si insusirile psihice. Actul infractional este generat de tulburari de ordin emotional si volitiv, sustinut de lipsa sentimentului responsabilitatii si al culpabilitatii, al incapacitatii subiectului de a renunta la satisfacerea imediata a unor trebuinte in pofida perspectivei unei pedepse.

Trecerea la actul infractional constituie un moment critic, nodal. Aceasta trecere reprezinta o procesualitate care cunoaste multe inconstante in desfasurarea ei.

O analiza strict psihologica a actului infractional, consta in analiza modului in care personalitatea infractorului (inteligenta, afectivitatea, motivatia si vointa) se manifesta in pregatirea, savarsirea si in atitudinea postinfractionala.

2. FAZELE ACTULUI INFRACTIONAL

Pentru interpretarea corecta a comportamentului infractional, trebuie avute in vedere cele trei faze ale actului infractional, si anume: faza preinfractionala, faza infractionala propriu-zisa si faza postinfractionala.

Situatia preinfractionala reprezinta un ansamblu de circumstante exterioare personalitatii infractorului, care precede actul infractional. Aceasta situatie implica doua elemente: a) evenimentul, care determina aparitia ideii infractionale si b) circumstantele, in care infractiunea se pregateste si se realizeaza.

In savarsirea unei infractiuni, autorul acesteia participa cu intreaga sa fiinta, mobilizandu-si pentru reusita intregul sau potential motivational si cognitiv-afectiv. Punerea in act a hotararii de a comite infractiunea este precedata de o serie de procese de analiza si sinteza, de lupta motivelor, deliberarea si actele executorii antrenand profund, in toata complexitatea sa, personalitatea infractorului. Pana la luarea hotararii de a comite infractiunea, psihicul infractorului este dominat de perceperea si prelucrarea informatiilor declansatoare de motivatii ale caror polaritate se structureaza dupa modelul unor sinteze aferent-evolutive, servind deliberarilor asupra mobilului comportamentului infractional. In calitate de pas initial al formarii mobilului comportamental infractional, se situeaza trebuintele a caror orientare antisociala este de o importanta fundamentala, intrucat prin prisma acestora se percepe situatia externa. Din punct de vedere psihologic trebuintele se manifesta in constiinta individului ca mobil al comportamentului posibil si, in cazul unui concurs de imprejurari, pot determina luarea unor decizii pentru savarsirea infractiunii. Rezultatul procesului de deliberare depinde in mare masura de gradul de intensitate al orientarii antisociale a personalitatii infractorului.

In faza preinfractionala se constituie premisele subiective ale savarsirii faptei, determinate atat de predispozitiile psihice ale faptuitorului, cat si de imprejurarile favorizante cu valente declansatoare. Aceasta faza se caracterizeaza printr-un intens consum launtric, ajungand chiar la un grad inalt de surescitare, problematica psihologica fiind axata atat asupra coeficientului de risc, cat si asupra mizei puse in joc. In procesul de deliberare intervin criterii motivationale, valorice, morale, afective si materiale. Capacitatea de proiectie si anticipare a consecintelor influenteaza, de asemenea, in mare masura actul decizional.

Procesele de analiza si sinteza a datelor despre locul faptei si de structurare a acestora intr-o gama de variante concrete de actiune (comportament tranzitiv de alegere a variantei optime) se declanseaza in faza a doua a actului, faza infractionala propriu-zisa. Planul de actiune, in desfasurarea sa (timpul de savarsire, succesiunea etapelor, mijloacele de realizare etc.), este reprezentat mental.

Odata definitivata hotararea de a comite infractiunea, latura imaginativa a comiterii acesteia este sprijinita de actiuni concrete cu caracter pregatitor. Astfel, daca in faza deliberarii comportamentul infractorului este de expectativa, dupa luarea hotararii acesta se caracterizeaza prin activism, realizarea actelor preparatorii presupunand apelul la mijloace ajutatoare, instrumente, contactarea de complici, culegerea de informatii, supravegherea obiectivului. Rezultanta acestui comportament poate fi, dupa caz, fie concretizarea in plan material a hotararii de a comite fapta prin realizarea conditiilor optime reusitei ei, fie desistarea, amanarea, asteptarea unor conditii si imprejurari favorizante.

Trecerea la indeplinirea actului se asociaza cu trairea unor stari emotionale intense. Teama de neprevazut, criza de timp, obiectele, fiintele sau fenomenele percepute in timpul comiterii faptei (instrumente de spargere, arme, victima, martori, context spatio-temporal al desfasurarii faptei etc.), in functie de proprietatile lor fizico-chimice (intensitate, forma, marime, culoare, dispozitie spatiala etc.) amplifica aceste stari emotionale. Lipsa de control asupra comportamentului in timpul operarii, o caracteristica a unei activitati normale, poate genera o serie de erori, lacune (pierderea unor obiecte personale in campul faptei, uitarea unor obiecte corp delict sau omiterea stergerii unor categorii de urme, renuntarea la portul manusilor, diverse accidentari etc.), care ulterior, fiind exploatate, vor contribui la identificarea autorului.

Elementul caracteristic psihologiei infractorului dupa savarsirea faptei este tendinta de a se apara, de a se sustrage identificarii, invinuirii si sanctiunii. Faza postinfractionala are o configuratie foarte variata, continutul sau este determinat in buna masura de modul in care s-a desfasurat faza anterioara.

Comportamentul infractorului in aceasta etapa este reflexiv-actional, intreaga lui activitate psihica fiind marcata de viziunea panoramica a celor petrecute la locul faptei. Practica a demonstrat in aceasta directie existenta unui registru de strategii de contracarare a activitatilor de identificare si tragere la raspundere penala a autorilor. In acest sens, o serie de infractori isi creeaza alibiuri care sa convinga autoritatile ca era imposibil ca ei sa fi savarsit fapta. Strategia utilizata este, de regula, aceea de a se indeparta in timp util de locul infractiunii si de a aparea cat mai curand in alt loc, unde, prin diferite actiuni cauta sa se faca remarcati pentru a-si crea probe, bazandu-se pe faptul ca, dupa o anumita perioada va fi dificil sa se stabileasca cu exactitate succesiunea in timp a celor doua evenimente. Alteori, infractorul apare in preajma locului unde se desfasoara cercetarile, cautand sa obtina informatii referitoare la desfasurarea acestora, si actionand ulterior prin denunturi, sesizari anonime, modificari in campul faptei, inlaturari de probe, disparitii de la domiciliu, internari in spital sau comiterea unor actiuni marunte pentru a fi arestat. Toate aceste actiuni intreprinse au scopul de a deruta ancheta in curs si implicit, identificarea lui.

Fuga de la locul unde s-a produs o infractiune si grija de a-si procura un “alibi” nu este intotdeauna un indiciu cert al culpabilitatii. Se cunosc cazuri cand persoane care intamplator au asistat sau au descoperit o infractiune, nu raman la locul faptei, pentru a nu fi suspectate sau citate ca martor. Asemenea comportare este tipica recidivistilor, care in urma antecedentelor penale ar fi usor invinuiti.

In urmarirea scopului, infractorii nu ezita in a intrebuinta orice mijloace care i-ar putea ajuta: minciuna, perfidia, atitudini variate, cautand sa inspire compatimire pentru nedreptatea ce li se face sau pentru situatia in care au ajuns “siliti de imprejurari”. Cand aceste strategii nu au succes, unii infractori manifesta aroganta fata de anchetator sau uneori recurg, chiar la intimidarea acestuia.

Procesarea informatiilor referitoare la evenimentele petrecute, determina, la nivel cerebral aparitia unui focar de excitatie maxima, cu actiune inhibitorie asupra celorlalte zone, si in special asupra celor implicate in procesarea acelor evenimente care nu au legatura cu infractiunea, iar la nivel comportamental actioneaza conform legii dominantei defensive. Infractorul are o atitudine defensiva atat in timpul savarsirii infractiunii, cat si dupa arestare, in timpul cercetarilor si a procesului, uneori chiar si in timpul executarii pedepsei.

In momentul in care infractorul a fost inclus in cercul de suspecti si este invitat pentru audieri, comportamentul acestuia continua sa se caracterizeze prin tendinta de simulare. Are o atitudine defensiva, care merge de la mici denaturari pana la incercari sistematice de a-si imbunatati conditia procesuala. Infractorul adopta diferite pozitii tactice determinate nu numai de gradul lui de vinovatie, ci si de pozitia pe care o are fata de anchetator. Daca infractorul simte ca il domina pe anchetator (fie in capacitatea de argumentare, fie in privinta probelor pe care le are asupra vinovatiei lui), acesta va fi extrem de precaut in ceea ce relateaza si nu va renunta la pozitia lui decat in fata unor dovezi puternice. Daca realizeaza superioritatea anchetatorului, atunci rezistenta lui scade si dominanta defensiva se va manifesta doar prin unele ajustari ale declaratiilor pe care le face. Cei mai multi infractori sunt inconstanti in depozitii, recunosc o parte la inceput, apoi neaga cu inversunare, revin asupra celor declarate, pentru ca in final sa faca o marturisire, dar si aceea incompleta.

Printre imprejurarile care pot constitui circumstante atenuante stipulate in Codul penal (Art. 74, lit. c), este si aceea privind atitudinea infractorului dupa savarsirea infractiunii. Aceasta atitudine poate consta in prezentarea de buna voie la organele de urmarire penala, in atitudinea sincera pe tot parcursul procesului, recunoscand de la inceput ca a comis fapta si relatand exact imprejurarile legate de aceasta.

Odata ce infractorul a fost depistat si primeste pedeapsa stabilita juridic, ideal ar fi sa i se intocmeasca un profil psihocomportamental, in vederea aplicarii unui program corectional corespunzator. Dificultatile in acest domeniu rezida in faptul ca diagnosticarea fiecarui caz in parte este o activitate laborioasa, necesitand participarea mai multor specialisti (psihologi, magistrati, sociologi, criminologi, medici legisti etc.).

Diagnosticarea cat mai corecta a profilului psihocomportamental al infractorilor, evidentierea cat mai exacta a cauzelor care au determinat comportamentul lor antisocial ar constitui cerinte esentiale pentru conturarea programelor terapeutic-recuperative din cadrul institutiilor corectionale, avand impact asupra reinsertiei si reintegrarii sociale a acestora.