Afectivitatea - necesitatea dezvoltarii afectiunii

Sub denumirea de afectivitate se reuneste un ansamblu de structuri specifice, raportul de concordanta sau discordanta dintre dinamica evenimentelor interne (starile proprii de motivatie) si dinamica evenimentelor externe (situatiile, obiectele, persoanele din jur). Orice traire si componenta emotionala se caracterizeaza prin urmatoarele proprietati:

a) polaritatea (semn pozitiv - placere, relaxare, satisfactie, bucurie, sau semn negativ - tensiune, insatisfactie, repulsie, suferinta);

b) intensitatea (incarcatura energetica pe care o antreneaza cu sine trairea emotionala; aceasta poate fi slaba, medie sau mare;

intensitatea cea mai mare o au afectele);

c) durata sau stabilitatea (scurta, medie, lunga; emotiile sunt de durata scurta, sentimentele sunt de durata lunga);

d) convertibilitatea (proprietatea structurilor afective de a-si modifica semnul in timp: iubirea poate trece in ura, iar ura poate trece in iubire);

e) ambivalenta (proprietatea unei structuri afective de a include concomitent trairi de semn opus, pozitiv si negativ, exemplu: gelozia).

Genetic, se delimiteaza emotii primare, innascute (teama, frica, placerea, bucuria) si emotii secundare, dobandite (emotiile estetice, sentimentele morale).

Dupa gradul de complexitate, se diferentiaza emotiile simple (tonul emotional care acompaniaza procesele cognitive, trairile de

esenta organica, starile de afect), emotiile complexe (emotiile situationale curente, emotiile integrate activitatii - de joc, de invatare etc.) si structurile afective superioare (sentimentele).

Afectivitatea trebuie considerata o componenta indispensabila, necesara a vietii noastre psihice; ea confera relatiilor omului cu lumea un caracter activ si selectiv. In functie de semnul dominant al organizarii afectivitatii, tindem sa ne apropiem si sa ne integram in lume, sa stabilim si sa mentinem raporturi de comunicare si cooperare cu cei din jur sau, dimpotriva, sa ne retragem si sa ne izolam de lume. Fara emotii, fara sentimente, existenta umana ar deveni cenusie, omul ar fi un simplu robot, care nu ar face decat sa reactioneze mecanic la stimulii externi. Afectivitatea ne raporteaza nu numai la lumea externa, la celelalte persoane din jur, ci si la propria persoana, fiecare din noi dezvoltand fata de propriul Eu trairi pozitive, de satisfactie, de stima, de acceptare, de mandrie de sine etc. Modul in care ne autopercepem si ne autotraim conditioneaza modul in care ne relationam cu ceilalti. Afectivitatea joaca un rol esential in activitate, sustinand si orientand, ca si motivatia, desfasurarea ei. Pe fond de indiferenta afectiva, performanta in orice activitate este scazuta; la fel se intampla si in cazul unor emotii prea puternice (afecte); devine astfel justificata introducerea notiunii de optimum emotional. Aceasta exprima intensitatea pe care trebuie s-o posede o traire emotionala pentru a facilita finalizarea eficienta a activitatii.

De aici decurge necesitatea dezvoltarii controlului voluntar asupra intensitatii trairilor emotionale, pentru a nu le permite sa ne

dezorganizeze gandirea si actiunea. Modul de structurare si functionare a afectivitatii depinde nu numai de firea omului, de individualitatea lui, ci si de regimul educational, de imprejurarile de viata. Astfel, o persoana emotiva din fire, prin exercitii de vointa si suport adecvat din afara poate sa ajunga sa-si controleze foarte bine emotiile situationale, prevenind instalarea timiditatii, dupa cum si invers, o persoana din fire putin sau deloc emotiva, intr-un climat educational represiv si in imprejurari de viata dure, dramatice, poate deveni timorata, cu rezistenta scazuta la actiunea factorilor afectogeni.