ACTIVITATEA
INTEGRATOARE A ORGANELOR NERVOASE
Integrarea este realizata de sistemul neuroendocrin in baza activitatii
reflexe neconditionate si conditionate. Acestea din urma pot sa fie atit de
complexe, incit dau aparenta existentei si a altor modalitati. Faptul ca vorbim
in aceiasi termeni si in cazul subsistemului endocrin nu trebuie sa surprinda,
intrucit, in procesele integratoare, el nu colaboreaza cu subsistemul nervos,
ci conlucreaza cu acesta, complinindu-se reciproc.
Activitatea integratoare este realizata de sistemul nervos (ca subsistem in
cadrul intregului este tot sistem, desi de alt nivel) prin intermediul
organelor nervoase. S-a precizat deja ca maduva spinarii, bulbul, puntea etc.
nu reprezinta organe ale acestui sistem; ele nu sint organe nici la modul
general. Un organ, indiferent care, trebuie sa fie delimitabil din punct de
vedere anatomic si sa aiba un specific functional prin care sa se distinga de
alte organe. Maduva spinarii, bulbul, puntea etc. sint alcatuie din substanta
cenusie (corpii celulari ai neuronilor) si substanta alba (prelungirile
dendritice si axonale). Cum sistemul nervos lucreaza pe doua niveluri de
decizie (subcortical si cortical), intre acestea sin obligatorii legaturi
axodendritice in ambele sensuri (cai ascendente si cai descendente). Spre
exemplu, de la centrii medulari urca spre cortexul cerebral cai purtatoare de
informatii si coboara cai purtatoare de comenzi, toate strabatind bulbul,
puntea si mezencefalul, lucrurile fiind identice si in relatiile dintre bulb si
cortex, ca si dintre punte, mezencefal si cortex; din toate acestea deducem ca
mezencefalul este format din substanta alba care in mare parte nu-i apartine,
ci ea provine de la etajele subiacente (punte, bulb, maduva). La fel stau
lucrurile si in cazul bulbului, care detine o mare parte din substanta alba
proprie maduvei spinarii. Astfel, se pune in mod firesc intrebarea: din punct
de vedere anatomic, unde se afla limita dintre maduva si bulb sau dintre punte
si mezencefal? Limitele anatomice dintre aceste formatiuni pe care literatura
de profil le "precizeaza" nu sint decit pure conventii lipsite de orice suport
stiintific. Lucrurile sint identice si din punct de vedere functional: oricare
dintre aceste formatiuni realizeaza integrarea, ceea ce este corect pina la un
punct; dar integrare la modul general nu exista (acesta este un concept);
exista integrare a organismului in raport cu "ceva anume", adica o integrare in
relatie directa cu o anumita categorie energetica a parametrilor de stare ai
mediului extern sau intern : fizica sau chimica, ori in raport cu structuri
energetice complexe, asa cum sint cele psihologice (la animale si,
mutatis mutandis, la om), sociale si culturale (la om doar).
Pentru a
stabili care sint cu adevarat formatiunile cu valoare de organe ale sistemului
integrator, trebuie sa pornim analiza dinspre planul functional al acestora.
Cum functia intregului este integrarea, si cum integrarea se realizeaza pe baza
arcurilor reflexe, iar acestea au in alcatuirea lor cimpuri receptoare, trebuie
sa precizam, in primul rind, care sint specializarile acestora, cu alte
cuvinte, care sint tipurile energetice ale parametrilor de stare ai mediului
extern sau intern ale caror variatii se institue ca stimuli. Si vom constata ca
aceste tipuri energetice sint, la rigoare, doar patru: electromagnetic
(fotonic), mecanic, termic si chimic. Acum, problema se simplifica, dar vom
retine faptul ca sistemul nervos opereaza pe doua niveluri de decizie: unul
subcortical, care este standardizat si asigura promptitudinea raspunsului, si
unul cortical, care opereaza modular si asigura contextualitatea raspunsului.
Incit, toate arcurile reflexe, implicind ambele niveluri de decizie, care
asigura integrarea in raport cu stimulii electromagnetici (fotonici) din mediul
extern, impreuna cu toate caile de informare (aferente directe), cu centrii de
procesare a informatiilor specifice si elaborare a comenzilor, cu toate caile
posibile de comanda, cu efectorii (nu intotdeauna aceiasi!) si cu aferentatiile
inverse -directe sau indirecte-, toate aceste formatiuni, fiind delimitabile
anatomic, constitue un organ nervos. In mod similar, arcurile reflexe,
standardizate sau/si modulare, care asigura integrarea organismului in raport cu
stimulii mecanici din mediul extern sau intern (de exemplu baroreceptorii din
zonele reflexogene, terminatiile dendritice din peretii organelor cavitare sau
din invelisurile organelor parenchimatoase etc.) constitue un alt orgn nervos.
Tot asa exista organe nervoase care asigura integrare organismului in raport cu
stimulii termici si chimici. Oricit de complicat ar parea sistemul nervos, el
este format doar din patru organe, delimitabile anatomic si distincte
functional.
Am
insistat -si o facem in continuare- asupra faptului ca cel de al doile
nivel de decizie (cortexul cerebral) asigura integrarea contextuala si modulara
a organismului. Care este modalitatea in care acest centru poate realiza asa
ceva? Cu alte cuvinte, cum se explica faptul ca noi reactionam prin
comportamente diferite, in momente si stari diferite, la actiunea unuia si
aceluias stimul?
S-a
amintit deja ca unul dintre motivele pentru care cortexul cerebral reprezinta
centrul suprem al sistemului nervos este prezenta la acest nivel a unui numar
maxim de neuroni de asociatie (plan structural). Daca nu vom tine cont de
localizarile corticale diferite ale proiectiilor cimpurilor receptoare din
aceiasi categorie (acelasi organ nervos), atunci vom putea admite existenta a
patru zone in cortexul senzitiv (foto, mecano, termo si chemoreceptoare). De
asemenea, ignorind localizarile din cortex de unde se pot trimite comenzi spre
efectori si simplificind lucrurile, vom putea admite existenta a cinci zone in
cortexul efector (pentru musculatura scheletica, pentru muschii netezi din
vasele de singe, pentru muschii netezi din peretii organelor cavitare, pentru
tesutul nodal miocardic si pentru glandele endocrine (medulosuprarenala)). Daca
la primul nivel de decizie (subcortical) arcurile reflexe sint mostenite si
standardizate (imuabile), la cel de al doilea nivel de decizie, data fiind
prezenta multimii de neuroni de asociatie, arcurile reflexe se modifica in plan
anatomic de la o situatie la alta si, deci, si raspunsurile (inclusiv
comportamentele) vor fi diferite, functie de circumstante. Astfel, stimularea
centrului cortical vizual, va putea sa interreleze cu oricare arie de comanda
din cele cinci, fie ea somatica sau vegetativa. Un exemplu potrivit (credem
noi!): un student decide sa nu participe la curs si pleaca din cladirea
facultatii. Dar, la coltul strazii, apare profesorul! Informatia despre
prezenta acestuia ajunge in zona corticala receptoare vizuala si de aici, prin
multimea neuronilor de asociatie, ea va ajunge sa dea comenzi atit spre zona
efectoare a musculaturii scheletice (studentul se intoarce spre facultate),
spre cea a musculaturii netede din vase (va rosii in fata situatiei), spre cea
a musculaturii netede din organele cavitare (va simti un "gol in stomac"), spre
medulosuprarenala (starea de emotie generalizata), cit si spre tesutul nodal
miocardic (inima incepe sa bata mai repede). Desigur, un alt student, cu alte
particularitati (nu le mai enumeram!), va reactiona diferit la aceasi stimulare
vizuala, dupa cum diferit va putea reactiona si cel dintii, daca stie ca
profesorul este nonconformist sau daca observa ca nu l-a remarcat.
