Abordari teoretice si practice a stilurilor de
invatare accentul cade pe definirea, prezentarea, detalierea a stilurilor
de invatare. Stilul de invatare este unic, sansa de a
gasi doua persoane cu acelasi stil de invatare este
nul.
Diversitatea
oamenilor presupune o diversitate cognitiva (a stilurilor cognitive)
si, implicit, a stilurilor de invatare. Totusi, nu trebuie
sa intelegem ca nu exista oameni care sa nu se
apropie, prin modalitatea de procesare a datelor (cognitie) si a
metadatelor (metacognitie). De aceea, studiile referitoare la stilurile de
invatare, sunt, in mare, focusate asupra necesitatii de a
identifica trasaturile caracteristice
ale unui stil sau altul de invatare, de concepere a unor
profiluri psihologice in care sa fie categorisiti, grupati
oamenii, in diversitatea lor. Astfel, au aparut varii taxonomii,
clasificari ale stilurilor de invatare (modelul lui Kolb, modelul lui Fleming si Mills, modelul
lui Felder si Silverman, modelul 4MAT, modelul Dunn si Dunn, modelul
lui Vermunt etc.) care iau in consideratie diversi factori si
variabile ale actului invatarii, drept criterii de clasificare.
Asa cum in camp didactic,
scolar, putem vorbi de un stil de invatare al elevilor, ce
influenteaza rezultatele invatarii, formarea si
dezvoltarea competentelor, asimilarea cunostintelor si
fixarea acestora in memoria de lunga durata, la fel de potrivit putem
vorbi si de o anumita maniera de a preda, un "cum" procedural al
actului predarii, care este functie de o varietate de factori ce
intervin in actul predarii, inclusiv factori interni, ce tin de
personalitatea profesorului. Stilul de predare al profesorului
influenteaza formarea si dezvoltarea unui anumit stil de
invatare (scolara) elevului. Aceasta inseamna ca
personalitatea cadrului didactic poate determina o anumita modalitate de
procesare a informatiei, o tendinta rutiniera in
invatare, care tinde sa devina o constanta si
sa se transforme intr-un stil personal de invatare.
O alta concluzie pe care o
putem desprinde din demersurile noastre teoretice este aceea ca, in raport
cu clasificarile enumerate si descrise, privind stilurile de
invatare, nu trebuie sa le consideram pe unele "bune"
si pe celelalte "rele". Fiecarui stil de invatare ii
corespunde un evantai de caracteristici, care dau identitate si unicitate
acelui stil si prin care se deosebeste de celelalte. Pe de alta
parte, nu putem vorbi de stiluri de invatare (si nici de
predare) in stare "pura", dupa cum nu putem vorbi nici de
temperamente umane in stare pura. Din motive didactice noi la
clasificam, le diferentiem, le descriem, identificandu-le
caracteristicile. In realitate, un individ (elev, student) aflat in procesul
invatarii are preferinta pentru o anumita cale,
modalitate de a proceda, dar poate imprumuta trasaturi, efecte,
operatii apartinand si altor stiluri de invatare.
Formulam chiar o
recomandare profesorilor in a-i ajuta pe elevi sa se cunoasca pe sine
in actul invatarii, sa-si descopere stilul favorit
si sa-l constientizeze, putandu-si, astfel, monitoriza
activitatea de invatare, evita obstacolele, dificultatile
de invatare. Un stil de invatare nu este un "dat" imuabil; el
se construieste si reconstruieste continuu, in functie de metodele,
tehnicile, strategiile pe care elevul le foloseste in actul
invatarii. Important este ca elevul, cu aportul,
metacognitiei, sa stie ce si cat poate in actul
invatarii, ce si cat isi poate modifica, ajusta stilul
sau la contextul invatarii, si dificultatea sarcinilor
de invatare.
De aceea, identificarea si recunoasterea stilurilor de
invatare este o conditie in sine pentru obtinerea de
performante in invatare, pe de o parte, iar, pe de alta
parte, aduce un spectru larg de beneficii atat pentru elevi (dezvoltarea autocunoasterii,
relevarea punctelor tari si a punctelor slabe ale
invatarii, eliminarea obstacolelor invatarii,
imbunatatirea stimei de sine, prevenirea neintelegerilor
dintre copii-profesori si parinti, evidentierea
abilitatilor de invatare, optimizarea
invatarii prin adoptarea unui mod personal, obtinerea de
note mai bune la scoala, dezvoltarea unor relatii pozitive cu
cei din jur, scaderea problemelor de comportament etc.), parinti (intelegerea nevoilor de invatare ale
copiilor, identificarea motivelor care generau esecul scolar,
reconsiderarea barierelor in invatare si abordarea
optimista a intregului potential al copilului)si profesori (se
constata mai putin stres - zi de zi, in situatiile din
clasa si din afara clasei, se obtin rezultate mai bune si
exista satisfactie profesionala, se
imbunatateste managementul timpului, se formeaza o
imagine acurata asupra diversitatii din clasa, creste
spiritul de echipa, se dezvolta relatia interpersonala
dintre profesor-elev si comunicarea profesorilor cu elevii si
parintii, se clarifica nevoile de invatare individuale
ale elevilor, are succes invatarea prin cooperare, lucrul pe grupe,
se evidentiaza in mod real nevoile elevilor etichetati "slabi"
si ale elevilor "talentati", se constientizeaza cauzele
esecului in invatare, se stabilesc strategii de optimizare a
invatarii).
In final, alaturi de necesitatea constientizarii
propriului stil de invatare, subliniem necesitatea dezvoltarii,
optimizarii si imbogatirii continue a acestuia, intrucat,
tot timpul elevul (cel implicat activ in actul invatarii)
trebuie sa apeleze la strategii, tehnici care apartin sau nu
propriului stil de invatare, pentru a depasi obstacolele
invatarii.
Concluzia finala la care
ajungem este aceea ca toti elevii pot invata, in ritm propriu,
daca profesorii, parintii, cei care le ofera suport sunt
pregatiti cum sa-i invete, sa le propuna programe
pentru dezvoltarea stilului de invatare si a practicarii
abilitatilor transferabile: de comunicare, de a lucra in echipa,
de invatare, de organizare a timpului, de a rezolva probleme, de a negocia,
de ascultare, de creativitate, de a lucra cu computerul etc.
