Muzica gregoriana - plina de seninatate si resemnare

Muzica gregoriana s-a impus peste tot si a rezistat in timp, secole de-a randul, intr-o forma neschimbata in cadrul liturghiei catolice. Ea a influentat toata muzica apuseana in succesiunea epocilor ei de inflorire asa cum le consemneaza istoriografia universala: ars antiqua, ars nova, preclasicism, clasicism, romantism, etc.

Aceasta muzica plina de seninatate si resemnare se canta exclusiv vocal, la unison, de catre toata masa de credinciosi, alaturi de cantareti profesionisti. Iata cum o caracterizeaza Wladyslaw Tatarkiewicz in 'Istoria esteticii', vol.II pag 113:

'N-a existat nicand o arta mai putin preocupata de placerea senzoriala. Arta n-a realizat niciodata o mai mare desprindere de viata reala. Avea insa un efect foarte puternic asupra sentimentelor si spiritului, exprima si producea starile spirituale cele mai sublime. Cu elevatia si simplitatea melodiilor ei, ea mentinea sufletul intr-o stare de puritate si austeritate aproape supraomeneasca. Starea de spirit evocata de muzica gregoriana era marcata indeosebi de liniste si impacare. N-a existat probabil niciodata o muzica mai religioasa decat cantul gregorian. Cu toate ca era exlusiv vocala, cuvintele nu erau elementul ei cel mai important. Cu adanca lui intuitie psihologica, atat de caracteristica, Augustin scria (in comentariul sau la psalmul (69), chiar inainte de aparitia cantului gregorian: 'Cine se bucura nu rosteste cuvinte; cantecul lui bucuros e fara cuvinte, este glasul inimi care se topeste in propria-i bucurie si se straduieste a-si exprima simtamintele chiar cand nu le prinde intelesul.'

Muzica gregoriana a stat la baza crearii intregii muzici religioase europene occidentale, ca mijloc de plecare pentru orice constructie sonora destinata cantarii vocale polifonice. Asa se realizau primele forme de polifonie (organumul, conductusul, motetul) apoi fuga, missa, al caror apogeu a fost atins in creatia compozitorilor Palestrina si Bach.

Se pornea intotdeauna de la acel 'cantus planus' care nu era altceva decat o melodie gregoriana cunoscuta, peste care se suprapuneau melodii in cvarte sau cvinte paralele (Organum lui Leoninus si Perotinus) sau se alaturau melodii imitative (conductus, motet), iar mai tarziu aceste melodii gregoriene furnizau material pentru ricercare, fugi si alte forme vocale sau instrumentale.

Muzica gregoriana este muzica liturgica a Bisericii catolice medievale - monodica, cu text in limba latina. Termenul are o origine legendara, lipsita de acoperire istorica. Poate fi inlocuit cu cantus planus? Se pune problema raportarii terminologice "muzica gregoriana'/"cantus planus'. Ca "sinonim al muzicii gregoriene' si "oponent al polifoniei', cantus planus este utilizat din secolul al 13-lea (NG, 3, art. Cantus planus, 741). Pe de alta parte, muzica gregoriana reprezinta "unul din dialectele majore de cantus planus' (NG, 7, Gregorian Chant, 697) - alaturi de alte repertorii liturgice monodice (inclusiv, cel bizantin). Restrangerea la cantus planus apusean nu rezolva problema, caci expresia include repertoriile pre-"gregoriene' - roman vechi, milanez, beneventan, galican, mozarab.

Termenul "muzica gregoriana' - consacrat - dateaza din epoca lui Carol cel Mare. Pentru a-l folosi critic, fara a-i conferi valoare reala, sa reluam, rezumativ, demersul lui HILEY, care reda etapele istorice ale consacrarii termenului (clarificarea nu este foarte recenta, ea apare deja la GEVAERT, dar se impune abia in ultimii nostri ani).

Rolul Papei Grigore cel Mare (590-604) in domeniul sistematicii liturgic-muzicale nu poate fi sustinut prin documente muzicale, intrucat primele scrieri apusene cu notatii neumatice apar in epoca carolingiana. De la Papa Grigore I, exista doar doua documente cu referiri muzicale: la Conciliul din anul 595, se mentiona ca rolul diaconilor nu este acela de a delecta audienta, prin cant, iar in scrisoarea adresata episcopului de Siracuza, in 598, se fac referiri la alleluia (echivoc interpretate), la Kyrie si la Pater noster (HILEY, 504). Biografiile timpurii - prima fiind a lui Isidor de Sevilla, din prima jumatate a secolului al 7-lea - nu fac nici o referire la activitatea muzicala a papei Grigore I, asa cum ar fi fost cazul, daca aceasta ar fi fost deosebita, in raport cu cea a predecesorilor si urmasilor lui in Sfantul Scaun (HILEY, 505). Motivul inspiratiei de catre Spiritul Sfant se gaseste, la sfarsitul secolului al 7-lea, intr-o scriere cu autor incert, cu referire la Bonifaciu al II-lea (anii 530-2; HILEY, 505). Traditia anglo-saxona despre Grigore - initiata prin trimiterea misionarului Augustin, in anul 597, de catre papa, in Anglia - este concretizata, in secolul al 8-lea, prin doua surse: o biografie anonima a lui Grigore (scrisa, aproximativ, intre anii 704-714), care contine cea dintai relatare alegorica despre inspirarea acestuia, de catre Spiritul Sfant, pogorat asupra-i in chip de porumbel - dar nu o inspirare muzicala, asa cum o va consacra larg, la sfarsitul secolului al 10-lea, celebra miniatura din Antifonarul lui Hartker, din St. Gall, ci pentru comentariile la Profetiile lui Ezechiel; apoi, Historia abbatum, de Beda Venerabilis (anul 731), unde sunt relatate aspecte din viata liturgica anglo-saxona, de la sfarsitul secolului al 8-lea, mentionand cantareti "invatati in muzica vocala, de catre urmasi ai discipolilor binecuvantatului Papa Grigore, din Kent' (HILEY, 507). Este locul si perioada cand imaginea lui Grigore a devenit emblematica - iar in acest climat al genezei traditiei gregoriene, fusese discipol, la York, Alcuin, viitorul promotor al educatiei, in Imperiul Carolingian. Imaginea lui Grigore se va fi perpetuat, din ce in ce mai pregnant, astfel incat redactarea cartilor liturgice ii va fi atribuita acestui pontif insusi: "beatus Gregorius in suo antiphonario et missali libro per pedagogum nostrum beatum Augustinum transmissit ordinatum et rescriptum' (Dialogus ecclesiasticae institutionis, de la mijlocul secolului al VIII-lea; HILEY, 507). Dar codicele liturgice din secolul al 8-lea (se cunosc trei, dintre care s-au pastrat doua) contin numai texte literare, nu si cu notatie muzicala. Interesul crescut pentru personalitatea lui Grigore cel Mare se reflecta si in monografia lui Paul Warnefrid, din a doua jumatate a secolului al 8-lea (a carei editie moderna se bazeaza pe 19 [!] cópii manuscrise, din epoca), dar care trateaza doar homiliile lui Grigore. O biografie mai ampla, de Ioan Hymmonides (din Anglia, anii 872-3) amplifica valentele legendare si relateaza despre receptarea cantului "gregorian': diaconul Petru i-a oprit pe cei care voiau sa arda cartile lui Grigore (despre care nu se mentioneaza ca ar avea continut muzical), atentionandu-i ca ele sunt de inspiratie divina; intr-o sectiune ulterioara din scrierea lui Hymmonides, apare deja, evidentierea continutului muzical al "antifonarului gregorian', pus la dispozitia copiilor-coristi, care invata repertoriul liturgic; mai sunt relatari despre practicarea cantului gregorian la germani, gali, britanici, franci si despre stabilirea Metzului, de catre Carol cel Mare, drept centru de instruire pentru cantul liturgic (HILEY, 508-9). Probabil ca cererea franca pentru carti "autentice', in epoca carolingiana, a stimulat Roma in redactarea si producerea acestora (HILEY, 510).

Asa-numitul "Sacramentar gregorian', trimis lui Carol cel Mare, la solicitarea acestuia, se refera, de fapt, probabil, la Grigore al II-lea. Cea mai veche carte de cantece care s-a pastrat, provenita din nordul Frantei, din ultimii ani ai secolului al 8-lea, Codex Blandiniensis (Bruxelles, Bibl. Royale, 10127-10144) isi atribuie continutul (poate, prin analogie cu Sacramentarul), lui Grigore cel Mare: In Dei nomen incipit antephonarius ordinatus a Sancto Gregorio per circulum anni (HILEY, 510). Prologuri de codice, prin care continutul se atribuie Papei Grigore I, exista in mai multe documente din secolul al 9-lea; aceste prologuri versificate (in hexametri) sunt variante al caror prototip l-ar avea, probabil, ca autor, pe Papa Adrian (772-5; conform unei mentiuni de la Saint-Martial, din secolul al 11-lea; HILEY, 510). Grigore I nu a fost insa, unanim acceptat in secolul al 9-lea, ca autor de sacramentar antifonar, misal - si chiar Amalarius de Metz (fost discipol al lui Alcuin de York) exprima dubii, in al sau Liber Officialis (circa 823). Ca mijloc de stabilire a autoritatii repertoriului liturgic-muzical, numele lui Grigore I a fost categoric invocat de catre Papa Leo al IV-lea (847-855), caruia ii revine, probabil, si prima intrebuintare a expresiei Gregoriana carmina - in dispozitia data, de a canta in liturghie, acest repertoriu (amenintand, in caz contrar, cu excomunicarea). Legatura dintre alegoria (initial literara a) porumbelului inspirator si muzica se va fi facut abia la sfarsitul secolului al 10-lea, in Antifonarul lui Hartker, din St. Gall (facsimil in Paléographie Musicale, vol. II/1), cu pictura miniaturala care il reprezinta pe Grigore, scriind neume dictate de Spiritul Sfant. (Anterior, pe la mijlocul secolului al 9-lea, Grigore mai figureaza in iconografia de carte muzicala, dar infatisat fara neume si alaturi de regele David - Codex Monza, Bazilica S. Giovanni, CIX, provenit din nord-estul Frantei.)

Tot legendara pare si atribuirea lui Grigore, a crearii celor patru moduri plagale, complementare celor patru autentice, ambroziene - conform unei relatari a lui Aribo, din secolul al 11-lea (HILEY, 511).

Indicii melodic-stilistice, pentru plasarea unor piese ale repertoriului liturgic, in timpul lui Grigore, exista prezumptiv abia pentru cateva melodii de communio din postul mare - datorita faptului ca misele de joi, din post, au fost organizate de Grigore al II-lea - cele 5 piese avute in vedere pentru antedatare, avand trasaturi mai simple, fiind, eventual, mai vechi, provenind din misa de electie a catecumenilor, reorganizata de Grigore I; argumentatia celor ce sustin aceasta ipoteza nu este unanim acceptata (HILEY, 511-2).

Termenul planus, utilizat in muzica, trebuie receptat integrat in quadrivium (VAN DEUSEN, 13). Referirile provin din "Fizica' lui Aristotel, in versiunea din secolul al 13-lea, a episcopului englez Robert Grosseteste (intre 1235-1253) si din alte scrieri ale acestuia, cu paralelisme in Quintilian si in tratatul muzical medieval al lui Anonymus IV. In discursul verbal, planus are conotatiile de simpliciter, in nudis verbis - Scriptura avand, sub inspiratia Sfantului Spirit, aceste caracteristici. Grosseteste formuleaza dihotomia intre planus/simpliciter si mensura. Termenul "plan' apartine si geometriei - ceea ce este plan apartine suprafetei, iar nu corporalului. Prin aceasta paralela, rezulta ca muzica "plana' este contrastanta noului stil al timpului, muzicii pe mai multe nivele (VAN DEUSEN, op. cit.).