Modificari in anatomia vs la sportivi

MODIFICARI IN ANATOMIA VS LA SPORTIVI

Modificarile anatomice ce se produc la nivelul cordului, consecinta a practicarii sportului de performanta, depind in general de tipul de efort prestat.

Sunt descrise doua tipuri de hipertrofie cardiaca: concentrica, indusa de efortul izometric, static, cu ingrosarea peretelui fara largirea cavitatii VS si excentrica, secundara efortului dinamic, izotonic, cu largirea cavitatii proportional cu ingrosarea peretilor VS.

Tipuri de hipertrofie cardiaca [Bunu, 2007, p. 23]

Hipertrofia parietala superioara (peste 13 mm) a fost frecvent intalnita, in special la barbati (16 mm), la practicantii sporturilor de rezistenta: ciclisti, caiacisti, inotatori. Cercetari realizate in Italia au aratat ca antrenamentul de putere/forta, de tipul celui anaerob, efort predominant izometric (haltere, aruncari, inot - probe scurte), produce hipertrofie de perete de VS, cu scaderea diametrului intern al cavitatii VS ("HIPERTROFIA DE VENTRICUL STANG" concentrica). Asadar, sporturile de forta dura (haltere) favorizeaza, in primul rand, ingrosarea parietala decat dilatarea VS. Restul sporturilor favorizeaza dilatarea VS si hipertrofia excentrica. Sporturile la care se asociaza dilatarea maximala si, prin urmare, hipertrofia maximala sunt, in ordine descrescatoare: ciclismul, caiac-canoe, natatie, atletism (fond, semifond) si fotbalul. Tenisul si hocheiul produc modificsri medii, in timp ce voleiul si echitatia - modificari minime.

La cei mai multi sportivi, dimensiunile cardiace au fost in limite normale stabilite de Societatea Americana de Ecocardiografie, dar exista si o categorie la care se poate crea confuzie cu o serie de afectiuni cardiace structurale, in special cu cardiomiopatii. Asemenea dileme diagnostice apar cand grosimea peretilor VS >= 12 mm sau diametrul diastolic al VS >= 60 mm. Aceste cazuri se situeaza intr-o asa-numita "zona gri', in care modificarile cordului sportiv si formele usoare de cardiomiopatie hipertrofica sau dilatativa se suprapun. In literatura, se citeaza ca aproximativ 2 % dintre sportivii de elita au grosimea peretilor VS in valoare absoluta >= 13 mm (pana la 15-16 mm) si aproximativ 15 % din populatia atletica are diametrul telediastolic al VS >= 60 mm.

Zona gri de suprapunere intre cordul sportiv si cardiomiopatii [Barry, Maron, 2003]

Mecanismele prin care hipertrofia devine un fenomen patologic sunt multiple. Intre acestea, un rol deosebit il au insuficienta coronariana relativa si tulburarile de irigatie si de metabolism ale miocardului excesiv hipertrofiat. Intre capilarele sangvine care iriga fibrele miocardice si aceste fibre, exista un anumit raport numeric. La nastere, la un capilar sangvin corespund 6 fibre miocardice. Mai tarziu, cu varsta, acest raport se schimba, in asa fel incat, dupa ce inima s-a dezvoltat la adult, pentru fiecare capilar sangvin, se observa aproximativ o fibra miocardica si deci raportul dintre capilare si fibre este de 1:1. De aceea, la copil, capacitatea de adaptare a inimii la efort este mai redusa. S-a aratat in hipertrofia miocardului nu se produce o crestere a numarului de fibre cardiace, ci o crestere a diametrului acestor fibre.

Un studiu efectuat pe 1451 de atleti a confirmat ca morfologia inimii atletului prezinta adesea caracteristici intermediare intre hipertrofia concentrica si cea excentrica, in cazul antrenamentelor aerobe combinate cu cele anaerabe. La 267 de atleti ce au efectuat exclusiv antrenament de anduranta, volumul telediastolic al VS a crescut proportional cu gradul de antrenament.

Ecografia coronariana evidentiaza la sportivi o crestere a volumului celor patru cavitati cardiace, ca si cresterea in grosime a celor doi ventriculi. Modificari nete se constata la VS; sportivii prezinta un diametru ventricular stang superior in medie cu 6 mm la barbati si 4 mm la femei, iar peretele septal si posterior la sportivi sunt in medie mai grosi cu 1-2 mm.

Analiza: Elixirul cristalin din Sare Analiza: Identificarea peroxidazei

Solutia de clorura de sodiu 9 la mie este izotonica cu serul sanguin.

pH-ul solutiilor injectabile

O solutie injectabila va fi mai bine tolerata daca pH-ul acesteia este mai apropiat de neutralitate (pH = 7). Prin urmare de cate ori este posibil, solutiile injectabile vor fi aduse la pH = 7. Daca se injecteaza o cantitate mica de solutie slab acida sau slab alcalina, pH-ul va fi imediat reglat de substantele tampon din lichidul interstitial. La injectarea unor cantitati mai mari de solutie este de preferat ca pH-ul sa fie cat mai apropiat de neutralitate. Trebuie tinut cont si de stabilitatea substantei active in functie de pH. In consecinta, la prepararea solutiilor injectabile trebuie reglat pH-ul astfel incat sa se asigure in primul rand stabilitatea substantei active si,in masura in care este posibil, sa se obtina un preparat bine tolerat.

Filtrarea solutiilor injectabile

Toate farmacopeele prevad ca solutiile injectabile trebuie sa fie perfect limpezi. Se impune, asadar, filtrarea solutiilor folosind aparatura si material filtrant adecvat pt a se obtine solutii limpezi, fara a fi afectata stabilitatea componentelor.

Dilatarea VS este permiss pana la 54 mm. Intr-un studiu efectuat pe 363 sportivi, 38 au prezentat o crestere a diametrului ventriculului stang cu cel putin 60 mm; diametrul maxim inregistrat fiind de 66 mm. Aceasta dilatare este cea mai frecventa, dar nu intotdeauna asociata cu hipertrofie armonioasa a VS.

Studiile ecocardiografice au indicat o descrestere a contractilitatii VS pasager s dupa efort doar in cazul competitiilor extreme, insa un numar foarte mic de studii nu au evidentiat efecte adverse ale antrenamentului intensiv de anduranta asupra cordului la copii.

Cercetari recente au aratat ca in structura si functia cardiaca la copii pot apare schimbari adaptative la efort similare cu cele intalnite la adulti. La inotatori in varsta de 9-10 ani, practicanti ai acestui sport de aproximativ 2 ani, s-a inregistrat cresterea volumului bataie si cresterea dimensiunilor (a cavitatii) ventriculului stang.

Aceste cercetari sunt in concordanta cu unele mai vechi; un studiu efectuat de Rost pe o perioada de 10 ani asupra unui lot de inotatori adolescenti a scos in evidenta faptul ca volumul cardiac si dimensiunile cavitatilor inimii sunt mai mari decat la persoanele sedentare de aceeasi varsta.

La sportivii foarte antrenati - antrenamente dure, de anduranta - maraton, ciclisti, schi fond, inot - se observa, in repaus, o scadere a fractiei de ejectie a VS care este asociata, in acest caz, cu bradicardie si dilatare importanta a VS. In schimb, contractilitatea VS se pare ca nu este modificata de antrenamentul de anduranta. Acest lucru a fost evidentiat de Rowland, Goff si altii prin efectuarea de ecocardiografii la sportivi, baieti de 9-14 ani, dupa parcurgerea unei curse de 4 km.

Functia sistolica a VS se pare ca nu este modificata de efortul fizic, in timp ce functia diastolica este mai buna la sportivii care fac un sport aerob.

Intr-un studiu realizat pe 1309 atleti, de diferite sporturi, s-a evidentiat ca 55% prezentau un diametru telediastolic <54 mm, iar 15% dintre atleti (toti sportivi de anduranta), aveau cavitati >= de 60 mm, cu un indice diastolic si sistolic cardiac normal.

Se pare ca nu la toti subiectii, dupa incetarea efortului, VS revine la dimensiunile normale. Un studiu realizat in acest sens pe 267 sportivi de anduranta, a evidentiat la 20% dintre subiecti o persistenta marita a diametrului telediastolic al ventriculului stang si dupa 5 ani de la incetarea sportului. La astfel de indivizi, se poate instala in timp cardiomiopatia dilatativa.

Nu trebuie omis faptul ca, literatura de specialitate evidentiaza ca, 30-60% din cazurile de cardiomiopatie hipertrofica (CMH) par a fi transmise genetic autozomal dominant. Se poate pune in evidenta pe EKG prin "HIPERTROFIA DE VENTRICUL STANG", criterii de voltaj, schimbari ST-T anormalitatea adancimii undei Q cu diminuarea sau absenta undei R in derivatiile precordiale stangi si aritmii. Radiologic, se observa o usoara largire a VS cu o silueta globuloasa a cordului, vascularizatia pulmonara fiind normala.

In prezent, se considera ca modificarile de adaptare ale cordului se produc in functie de varsta, greutate, conditie fizica si intensitatea antrenamentului.