Glanda hipofiza posterioara

Glanda hipofiza posterioara

Numita si neurohipofiza, glanda hipofiza posterioara este alcatuita din celule glial-like, numite pituicite. Ele nu secreta hormoni, ci actioneaza ca o structura de suport pentru un mare numar de fibre nervoase terminale sau de terminatii butonate ce apartin tracturilor nervoase care isi au originea in nucleii supraoptic si paraventricular din hipotalamusul anterior. Aceste tracturi trec catre neurohipofiza prin tija pituitara. Terminatiile nervoase sunt niste umflaturi butonate care vin in contact cu suprafetele capilarelor spre care secreta cei doi hormoni hipofizari posteriori.: hormonul antidiuretic (ADH), denumit si vasopresina si oxitocina. Amandoi, acesti hormoni sunt polipeptide mici, fiecare continand noua aminoacizi. Ei sunt aproape identici, diferind doar prin doi aminoacizi.

ADH este sintetizat in primul rand in nucleuul supraoptic, pe cand oxitocina este sintetizata in primul rand in nucleul paraventricular. In conditii de repaus, cantitati mari atat de ADH cat si de oxitocina se acumuleaza in terminatiile nervoase alin hipofiza posterioara. Apoi cand impulsurile nervoase sunt transmise in jos de-a lungul fibrelor plecate din nucleii supraoptic si paraventricular, hormonii sunt imediat eliberati din terminatiile nervoase si absorbiti in capilarele adiacente.

1. Hormonului antidiuretic

Rolul fiziologic al ADH consta in controlul reabsorbtiei facultative a apei la nivelul tubului colector. Aceasta variaza proportional cu concentratia circulanta de ADH.

Cantitati extrem de mici de ADH (2 ng) injectate unei persoane pot provoca antidiureza, adica scaderea excretiei de apa de catre rinichi. In absenta ADH-ului, ductele colectoare si tubii colectori sunt aproape total impermeabili la apa, ceea ce impiedica reabsorbtia semnificativa a apei si permite o pierdere extrema de apa in urina. In prezenta ADH-ului, permeabilitatea la apa a acestor ducte creste mult, ceea ce permite ca o mare cantitate de apa din lichidul tubular sa fie reabsorbita, conservand astfel apa din intreg organism.

Au fost puse in evidenta doua tipuri de receptori pentru ADH: receptorii V1, in musculatura neteda a vaselor si in tesutul hepatic (avand ca mesager secund sistemul DG/IP3, Ca2+) si receptorii V2, la nivelul epiteliului tubului colector (utilizeaza ca mesager secund AMPc). Actiunea hormonului asupra receptorilor V1 determina contractia musculaturii netede arteriolare, cresterea rezistentei periferice, cresterea presiunii arteriale (de aici denumirea de vasopresina)

Reglarea  secretiei de ADH osmotica si volemica -Cand lichidele corpului sunt mult concentrate, nucleul supraoptic este excitat, impulsurile sunt transmise catre hipofiza posterioara si ADH-ul este secretat. Acesta merge pe cale sanguina la rinichi, unde creste permeabilitatea la apa a tubilor si a ductelor colectoare. Ca urmare, cea mai mare parte din apa din lichidul tubular este reabsorbita, in timp ce electrolitii continua sa fie pierduti prin urina. Aceasta are ca efect dilutia lichidului extracelular, pe care il readuce la o compozitie osmotica normala.

Stimularea secretiei de ADH de catre scaderea volumului sanguin- ADH in concentratii medii sau crescute are un efect foarte puternic de constrictie a arteriolelor si deci de crestere a presiunii arteriale. Unul dintre cei mai puternici stimuli de crestere a secretiei de ADH este pierderea severa de volum sanguin. O pierdere de sange in jur de 10% va provoca o crestere moderata a secretiei de ADH iar o pierdere de sange in jur de 25% va fi urmata de o crestere a secretiei de ADH de 20 pana la 50 de ori fata de valorile normale. Cresterea secretiei pare a fi rezultatul scaderii presiunii intraarteriale provocate de scaderea volumului sanguin. Se pare ca relaxarea receptorilor atriali de intindere determina trimiterea de semnale pe cale senzoriala catre hipotalamus pentru a stimula secretia de ADH. La acest proces de control al secretiei de ADH se pare ca participa baroreceptorii din regiunile carotidiana, aortica, pulmonara. Secretia marcata de ADH care urmeaza unei hemoragii severe se pare ca joaca un rol foarte important in homeostazia PA. Deoarece ADH are acest efect presor puternic el a mai fost numit si vasopresina.

2. Dereglarea secretiei de ADH

Diabetul insipid este expresia clinica a deficitului sau lipsei ADH. Cauzele pot fi genetice, traumatice, tumorale. Se caracterizeaza prin diureza mare, peste 10 l/24 ore, urini diluate, cu densitate de cel mult 1006, sete permanenta, deshidratare rapida in lipsa unui aport corespunzator. Tratamentul se bazeaza de administrarea de arginin-vasopresina, un agonist care intereactioneaza cu receptorii epiteliului tubilor colectori, fara efecte presoare dependente de interactiunea cu receptorii din musculatura neteda a vaselor.

Secretia inadecvata de ADH este un sindrom a carui expresie clinica demonstreaza efectele unui exces non-reglabil de ADH. Este cauzat de obicei de tumori secretante de ADH, mai frecvent carcinoame bronsice, sursa excesului fiind situata in afara sistemului hipotalamo-hipofizar, fiind practic lipsita de semnalele fiziologice de la osmo-si volum-receptori. Se manifesta prin eliminare de urini concentrate, hiponatremie, cresteri moderate ale volemiei si presiunii arteriale si scaderea moderata a diurezei.

3. Oxitocina

Structura sa este asemanatoare vasopresinei.

Oxitocina stimuleaza contractiile uterului gravid, cu deosebire in preajma travaliului; cresterea oxitocinei circulante ante-partum se face printr-un mecanism de feed-back pozitiv in timpul travaliului cu punct de plecare in receptorii de la nivelul cervixului uterin.

Expulzia laptelui din glanda mamara datorata contractiei celulelor mioepiteliale care inconjoara alveolele este un alt efect al oxitocinei.

Deficitul experimental de oxitocina permite travaliul cu oarecare intarziere, dar face imposibila alimentarea la san. Rolul oxitoxic este exploatat farmacologic ca stimulator in cazul unui travaliu prea lent.

Reglarea secretiei acestui hormon se face prin aferente ce pleaca de la receptorii colului uterin (in cursul travaliului) si mamelonari (in cursul lactatiei). Aferentele parcurg ascendent maduva, trunchiul cerebral si in final ajung la nucleul supraoptic si paraventricular din hipotalamus stimuland secretia de oxitocina.

Nu este descrisa o patologie specifica legata de excesul sau deficitul de oxitocina.