Sociologie politica - elemente de sociologie politica

SOCIOLOGIE POLITICA - ELEMENTE DE SOCIOLOGIE POLITICA

1.1.   Fundamente teoretice de abordare a societatii politice

1.1.1. Comportament politic si participare sociala

Dimensiunea politica a existentei umane este poate cea care a cunoscut cele mai puternice

transformari o data cu evolutia culturii si civilizatiei umane in decursul acestui sfarsit de mileniu.

O data cu aparitia, ascensiunea sau decaderea unor sisteme politice noi, evoluate,

comunitatile umane au dezvoltat valori, norme sau idealuri politice intr-o gama larga, diversa,

adaptate in acord cu evolutia economica a societatii.

Marile tendinte politice mondiale au afectat

perspectiva din care indivizii au perceput conditia lor in cadrul societatii, raspunsurile

socialmente acceptabile si trasaturile dominante asociate setului de status-uri si de roluri care ii

erau atribuite.

De la sistemele autoritare, militare sau totalitare si pana la sistemul democratic pluralist,

ideologiile si doctrinele politice au fost cele care au transformat in consecinta stilul de viata al

individului si i-au permis dezvoltarea unui comportament specific, menit sa ofere un raspuns la

valorile si normele impuse de societatea politica.

Prezenta unui spectru larg de actori politici colectivi si a unei game largi de optiuni

asupra bunastarii individului concretizate in doctrine, idei sau strategii politice a determinat

aparitia unor tipologii comportamentale specifice si chiar a unor strategii de analizasi de selectie

prin raspuns din partea comunitatilor umane.

In mod direct proportional cu prezenta acestor solutii politice publice la care aderarea este

optionalasi nu obligatorie au aparut si tehnici speciale de influentare in scopul determinarii

acestei aderari.

In fata acestor tendinte, individul uman a fost nevoit sa-si dezvolte propriile mecanisme

de gandire atitudinale sau comportamentale generatoare de criterii de selectie ale acestor idei,

valori sau norme potentiale vehiculate de actorii politici. Acestea se adauga la cele realizate in scopul rezolvarii problemelor cotidiene si al convietuirii in societate, completand spectrul

complex de instrumente de care trebuie sa dispuna individul ca membru al unei societati

moderne contemporane.

Arhitectura acestui ansamblu de instrumente de gandire, atitudinale sau comportamentale

este flexibilasi poate fi caracterizata ca o structura dinamica a carei metamorfozare este legata

direct de volumul ridicat de informatii pe care individul contemporan este nevoit sa le aprecieze,

ca si de capacitatea proprie de prelucrare si integrare sau asimilare a acestora in acord cu propriul

stil de viata.

Analiza stiintifica a comportamentului politic este deci cu atat mai dificila, pentru ca presupune doua niveluri de abordare:

     nivelul interactiunii individului cu societatea;

     nivelul mecanismului individual de analiza a informatiei, de formare a unei opinii, de promovare a unei atitudini, de adoptare a unui comportament.

Trecerea de la un sistem politic si economic de tip comunist, care ofera un spectru relativ

limitat si conditionat de acceptarea sociala a aparitiei unor astfel de atitudini si comportamente,

la un sistem de tip pluralist democratic, care permite dezvoltarea unui numar practic nelimitat de

atitudini si comportamente politice asociate, presupune si transformarea complexa a ideilor si

valorilor politice individuale.

Aceasta tranzitie de la un stil de viata si de la un set restrans de valori si norme politice

catre un univers mai larg care genereaza o mai mare responsabilitate individuala ofera

cercetatorului in stiinte sociale o ocazie, poate unica, de a intelege principiile de cristalizare,

formare si dezvoltare a unor anumite comportamente politice si a unor atitudini sociale intr-o

societate moderna.

1.1.2. Elemente teoretice de analiza a comportamentului politic

Desi nu se poate vorbi de o delimitare concreta specifica intre stiinte sociale

fundamentale precum sociologie, politologie-stiinte politice, psihologie, aceasta delimitare fiind

un subiect de acerba controversa teoretica intre cercetatorii din stiintele sociale, vom face in

continuare cateva consideratii privind domeniul stiintific al apartenentei teoretice a analizei

comportamentului politic si marile teme specifice pe care aceasta analiza le abordeaza.

Exista trei domenii fundamentale in care se regasesc elemente stiintifice utilizate in analiza comportamentului politic.

     Sociologia politica.

Considerata de multi autori ca fiind in zona de interferenta a domeniilor de cercetare

specifice unor stiinte precum sociologia sau politologia, sau de alti autori ca fiind o sociologie de

ramura care isi dedica atentia analizei domeniului politic al vietii sociale, aceasta ia in

considerare fenomenele generale specifice grupurilor sau comunitatilor. Sociologia politica se

concentreaza insa, cel putin prin realizarile sale, in special pe analiza multidimensionala a

electoratului, determinarea structurii unor anumite tendinte de sustinere a unor formatiuni politice sau a unor elemente de participare politica.

Ea este in general concentrata asupra electoratului, considerand aceasta categorie de

actori ai societatii politice ca fiind reprezentata de grupari, colectivitati, comunitati sau grupuri

ce prezinta anumite trasaturi psihosocioculturale comune. Tipul de analiza utilizat de sociologia

politica este macrostructural, demersul sau de caracterizare fiind de tip sintetic-sintetizator.

     b) Psihologia politica.

Domeniu care a starnit interesul unor numerosi cercetatori din diverse domenii ale

stiintelor socioumane, ea isi focalizeaza demersul de cercetare spre personalitatea individului si

in special spre dimensiunea cultural-politica a acesteia. Cele mai multe studii s-au concentrat

inca de la mijlocul secolului al XIX-lea spre acea categorie a actorilor politici reprezentata de

marile personalitati.

Cercetarile moderne au fost insa indreptate si spre domeniul personalitatii

individului-elector, luandu-se in considerare aspectele intime, punctuale si discrete ale perceptiei

manifestarii politice.

Se observa in prezent doua ramuri importante dedicate analizei domeniului politic din perspectiva psihologica.

   Prima tendinta este sustinuta de zona politologica a analizei si se concentreaza dominant spre fundamentul cultural, politic, social, etc. al personalitatilor politice.  Sunt analizate dimensiunile influentei pe care acestea o au prin structura lor in cadrul unui partid sau asupra unui electorat, perceptia publica a profilului individual al unei personalitati politice etc.

   A doua tendinta este remarcata prin cercetatorii proveniti din aria de investigare

psihologica  si este concentrata dominant spre mijloacele prin care individul isi

formeaza propria opinie sau atitudine, modul in care poate fi influentat de diversi

factori: grupuri de apartenenta, mass media, familie etc.

Aportul psihologiei cognitive moderne, al psihanalizei si al psihologiei clasice in

contextul oferit de psihologie este important pentru domeniul analizei comportamentului politic.

Dar demersul analitic determinant, situat in marea majoritate a cazurilor la nivelul

individului si al grupurilor restranse, specific psihologiei politice, nu poate fi suficient pentru

realizarea unei analize detaliate, complexe si consistente a comportamentului politic pentru o

comunitate anume.

   Psihologia sociala.

Unul dintre cele mai controversate domenii ale analizei in stiintele sociale este cel al psihologiei sociale.

Intre tendinta psihologista radicala, care considera psihologia sociala ca fiind aceeasi cu

sociologia, de vreme ce isi propune o analiza psihologica dedicata unor grupuri sau comunitati

oricat de extinse, si curentele de gandire sociologica radicala, care considerau sociologia ca o

stiinta capabila sa descrie chiar si cele mai intime si discrete procese cognitive individuale, de

vreme ce poate face acest lucru pentru colectivitati sau comunitati extinse, exista in prezent un

echilibru.

Psihologia sociala contemporana este domeniul in care colaboreaza fructuos atat

psihologii preocupati de extinderea unui demers de caracterizare a personalitatii de grup pentru

grupuri tot mai largi, ca si pentru analiza influentei acestora asupra indivizilor constituenti, cat si

sociologi dedicati universului microsociologic, preocupati pentru determinarea unor teorii

specifice aplicabile unor portiuni discrete ale campului social reprezentate de grupuri, comunitati

sau colectivitati.

Eseu: Protocolul de la Geneva Eseu: Domnia lui Alexandru Ioan Cuza 1859-1866

Desi limitata la acest tip de comunitati, ea ofera instrumente importante pentru analiza

comportamentului politic pentru situatiile in care se propune analiza unor grupuri restranse de

tipul partidelor politice, micilor sindicate etc. si al relatiilor de tip intragrup care pot influenta

comportamentul lor politic.

Domeniul de analiza a comportamentului politic se afla, deci, in pozitia de incidenta a celor trei discipline mentionate anterior. In acord cu metodologia sau cu teoriile/paradigmele utilizate de catre fiecare dintre acestea, se poate efectua o analiza completa, stiintifica a tuturor elementelor constituente sau determinante ale comportamentului politic.

1.1.3. Paradigme clasice de caracterizare a comportamentului electoral

Exista doua dimensiuni referentiale fundamentale intre care se circumscriu epistemologic

teoriile contemporane asociate descrierii si analizei comportamentului electoral.

O prima dimensiune, dominant pozitivista, utilizeaza principiul epistemologic al

inductiei: pornind de la analiza evolutiei anterioare si a modificarilor in pattern-ul

comportamental al electoratului, pot fi efectuate predictii despre evolutia ulterioara a acestuia si

pot fi realizate estimari ale intensitatii modificarii lor. Aceasta viziune retrospectiva este

fundamentata pe o analiza factuala dominant cantitativa.

Cea de-a doua dimensiune, specifica nalizei cantitative, foloseste principiul

epistemologic interactionist sau pe cel etnologic: in analiza stiintifica a starii si structurii

pattern-ului comportamental este fundamentala considerarea interactiunilor cultural istorice si a

modificarilor din contextul socio-econonomic particular in scopul identificarii unor atribute

universale specifice.

Vom considera in continuare cateva dintre paradigmele frecvent utilizate in analiza comportamentului electoral.

     Paradigma declasarii sociale

Aceasta paradigma sustine ca nu exista o legatura directa intre categorii socioprofesionale fundamentale si comportamentul lor social sau politic.

Principalul argument adus in favoarea acestei paradigme este sustinut de teoria conform

careia, in situatia unei societati moderne, mobilitatea socioeconomica pe verticala sau cea

etnoculturala conduce la modificarea permanenta a structurii asociate unei anumite categorii

socioprofesionale din perspectiva comportamentului social sau politic. Aceasta mobilitate

conduce fie la disparitia unor astfel de categorii socioprofesionale, fie la descompunerea ei in

subcategorii specifice carora le pot fi asociate alte tipuri de structura comportamentala, fie la

emergenta unor categorii noi. In toate cele trei situatii existenta acestora este efemerasi relativ

instabila in timp.

Paradigma declasarii sociale atrage atentia asupra criteriilor de analiza a

comportamentului politic, punand in discutie construirea unor categorii de analiza dupa alte

criterii decat cele comportamentale. Din aceasta perspectiva ea se afla mai aproape de tendinta

inductiv analitica asociata in special metodelor cantitative de grupare cluster a unor tipologii

comportamentale, pentru ca ulterior pe baza acestor grupari sa se poata efectua o identificare

categoriala in clase, grupuri sau alte categorii comportamentale virtuale a caror utilitate este pur

metodologica.

     Paradigma declasarii (dispersiei) sustinerii politice

Paradigma porneste de la premisa ca populatia electorala este intr-o larga masura dispusa sa devina un sustinator al oricarei formatiuni politice fara a fi un sustinator consistent (partizan).

Procentul acestui tip de sustinatori determina in mod direct proportional nivelul de fluctuatie (de schimbare) a sustinerii de care dispune o anumita formatiune politica.

Ca un corolar al acestei paradigme se constituie efectul impredictibilitatii

comportamentului de modificare a preferintelor electoratului pe termen scurt si deci a politicilor

electorale asociate acestui tip de electorat.

Fenomenul declasarii partinice se poate suprapune sau nu cu cel al declasarii sociale fara a exista insa o legatura stransa de dependenta sau de interactiune intre acestea.

     Paradigma psihologica

Aceasta teorie sustine existenta unor variabile-cheie care sunt comune in sensul influentei

pe care o exercita asupra stabilitatii optiunilor electorale, dar si asupra schimbarii sociale.

Apropiata de tendintele pozitiviste dedicate descrierii comportamentului politic, aceasta paradigma sustine existenta unor corelatii intr-o relatie generata intre voturi si factori socioeconomici precum: regiune, varsta, proprietati detinute etc.

     Paradigma efectului de val

Exista  intotdeauna un context national al exprimarii electorale. In sensul agregat al

proportiei totale, fiecare partid trebuie sa obtina o sustinere solida pentru a putea obtine o pozitie

dominanta in Parlament.

Paradigma sustine existenta unui val corespunzator unui numar procentual minim de

voturi exprimate ce trebuie obtinute pentru ca efectele secundare datorate redistribuirii presupuse

de un anumit sistem electoral sa fie minime.

Acest val este calculat in functie de numarul de partide care participa in competitia electorala astfel:

V = 100/(n+1)%,

unde n este numarul de formatiuni politice prezente in competitie.

Aceasta paradigma nu are doar o semnificatie instrumentala metodologica, ci si una

psihologica. Tendinta exprimata de studii cantitative trebuie sa ofere o sugestie pentru stategia

politica electorala care poate avea cel mai mare efect asupra electoratului.

Partidele cotate peste acest val adopta in general strategii specifice contextului national

agregat, in vreme ce partidele mici au doar sansa concentrarii regionale pentru a obtine o

atenuare maxima a efectului de redistribuire. Aceeasi paradigma atrage atentia asupra analizelor

care sunt efectuate la nivelul unitatilor primare de reprezentativitate (circumscriptii electorale

pentru Romania).

Efectul compozit national sau regional nu poarta de cele mai multe ori

amprenta distributiei regionale sau locale si poate fi o serioasa sursa de eroare pentru predictiile

care nu iau in considerare efectul de val electoral.

     Paradigma electoratului volatil

Ca efect al declasarii sociale exista o predispozitie dominanta a electoratului de a-si

concentra atentia asupra problemelor imediate sau pe termen scurt si de a vota in favoarea unor

strategii politice imediate sau pe termen scurt.

Aceasta paradigma sugereaza faptul ca pentru un partid politic, in scopul preintampinarii

sustinerii de catre acest tip de electorat, e necesara o strategie care sa

fie in acord cu satisfacerea nevoilor acestuia intr-un mod corect cu un sens specific. Suportul fragil pe care il ofera acest tip

de electorat, non-partizan, poate fi in alte conditii foarte usor pierdut.

Prezenta electoratului volatil in Romania poate fi usor semnificata prin invocarea

clivajului electoral care exista intre C.D.R. si P.D.S.R. intre 1992 si 1996. Rezultatele alegerilor

din 1996 au pus in evidenta deplasarea unei mase mari a electoratului nepartizan spre formatiuni

terte sau catre partide nesemnificative. O alta parte a electoratului volatil s-a deplasat in aceeasi

tendinta spre un comportament de dezangajare, neprezentandu-se la vot.

Aceasta paradigma pune serios in discutie necesitatea unor analize calitative complexe

care sa poata genera informatii modelatoare pentru identificarea si caracterizarea acestui tip de

electorat si a structurii comportamentului sau politic.

Aceste paradigme sunt cele care stau la baza constituirii principalelor modele de analiza a

comportamentului electoral. Sociologia politica, parte integranta a stiintelor sociale, isi extrage

cea mai mare parte a universului sau de cercetare din trei surse importante: cea a paradigmelor

de inspiratie teoretica, a paradigmelor de inspiratie comportamentalasi a paradigmelor de

inspiratie metodologica.

1.1.4. Paradigme de inspiratie teoretica

Principalele tendinte contemporane in elaborarea teoretica a sociologiei politice se

deruleaza dupa doua criterii importante de evolutie. Un prim criteriu de evolutie este cel al

trecerii de la analiza societatii politice ca un mecanism de autoreglare, conditii in care votul este

analizat din perspectiva controlului public asupra statului si a institutiilor sale, catre analiza

acestuia ca un sistem complex care interfereaza cu sistemul economic, juridic sau contextul

geopolitic.

Un al doilea criteriu important de evolutie este cel legat de trecerea de la analiza

unilaterala a institutiilor politice la analiza complexa a surselor de legitimare a acestora,

concentrandu-se mai mult asupra elementelor psihologice comportamentale ale indivizilor si mai

putin pe activitatea actorilor politici.

Exista trei etape importante in evolutia acestor tipuri de paradigme de inspiratie teoretica

ce corespund, se pare, unor etape de evolutie si maturizare a sistemului politic in istoria moderna

si contemporana a omenirii.

     prima etapa ia in considerare cresterea rolului partidelor politice si desemnarea lor ca principali actori politici ai societatii. Activitatea partidelor devine practic echivalenta cu evolutia politica a unui stat, rolul celorlalte institutii fiind privit doar din perspectiva activitatii acestora, a structurilor doctrinare adoptate de acestea.

In aceasta etapa rolul liderilor este integrat intr-o viziune asemanatoare, ei fiind doar expresia vointei unor elite de partid.

Paradigma de inspiratie teoretica utilizata cel mai frecvent in acest context sugereaza ca succesul unui partid si evolutia sa politica depind numai de performantele pe care le are in timpul guvernarii. Aceste performante iau in considerare evolutia indicatorilor economici, sociali si ai celor de politica externa. Este important de remarcat ca in contextul unei astfel de abordari rolul liderilor este efemer si intotdeauna estompat de rolul partidului.

     A doua etapa corespunde unui fenomen social vizibil in evolutia aproape tuturor statelor democratice, adica cel al scaderii increderii acordate activitatii partidelor pe fondul cresterii aprecierii activitatii personalitatilor care reprezinta aceste partide.

Pe acest fond de neincredere in activitatea politica, si in special in partidele politice, a aparut o noua paradigma de inspiratie teoretica in analiza societatii politice. Aceasta sugereaza o apropiere de calitatile umane ale liderului care sa permita analiza capacitatii acestuia de a reprezenta interesele alegatorilor in spiritul propus de partidul pe care il reprezinta, si mai putin asupra partidului ca actor determinant in activitatea societatii politice.

Cu alte cuvinte, activitatea politica este in principal determinata de activitatea unor personalitati credibile (ale caror trasaturi sunt de cele mai multe ori construite si recunoscute public) care sunt mai putin legate de partidele pe care acestia le reprezinta. Succesiunea la guvernare este in acest context mai mult o succesiune a liderilor si mai putin o succesiune a partidelor. Chiar si istoria acestor succesiuni este inregistrata dupa numele liderilor si nu dupa cel al partidelor.

     a treia evolutie contemporana in abordarea societatii politice este rezultatul unui proces social puternic influentat de modernitate.

Optiunile si valorile politice nu mai sunt asociate unor partide, ele tinzand sa se individualizeze si prin urmare sa apartina individului. In acest context practic partidele si liderii acestora sunt asociati mai mult sau mai putin unor idei politice si nu invers. Optiunile electorale in acest context se orienteaza spre acele structuri politice care sunt percepute ca fiind mai apropiate de valorile politice ale individului, oarecum independent de valoarea doctrinara a activitatii respectivului partid.

O astfel de paradigma de inspiratie teoretica tinde sa plaseze in centrul activitatii politice

optiunea individului in raport cu propriile valori, opinii sau atitudini politice. Acestea determina

prin sinteza curente de exprimare politica de care liderii sau partidele trebuie sa se apropie pentru

a putea obtine un sprijin considerabil. Aceasta ultima etapa in evolutia societatilor democratice

corespunde unor tendinte contemporane de globalizare sau regionalizare insotite intotdeauna de

efecte economice, sociale si politice.

Exemplul Uniunii Europene este extrem de sugestiv in acest caz. Aparitia sa si a

institutiilor sale a generat practic o noua dimensiune a politicului, demonstrand inca o data

posibilitatea existentei unor valori politice mai largi ca arie de exprimare decat cele clasice,

limitate la un anumit stat sau la o anumita populatie.

Dualitatea intre problemele specifice unui anumit stat sau unei anumite populatii si cele specifice unor anumite regiuni sau comunitati de state tinde sa accentueze acest proces de universalizare a unor valori sau atitudini politice si impune aceasta ultima abordare paradigmatica de inspiratie teoretica.

Contextul politic romanesc contemporan

Urmarind cele trei etape de evolutie prezentate anterior se poate observa ca in Romania

exercitiul democratic al activitatii politice a parcurs pana acum cel putin primele doua stadii.

Intr-o prima faza (1990-1996), atat activitatea partidelor cat si a liderilor acestora s-a apropiat mai mult de o posibila descriere ce utilizeaza primul tip de paradigme de inspiratie teoretica.

Succesiunea politicasi nivelul scazut al performantelor politice, economice si sociale a

condus la o scadere a increderii in partide si in activitatea acestora. Perioada de dupa 1996 a

permis astfel emergenta unor personalitati sau lideri de partide care au devenit actori principali ai

activitatii politice. Acest lucru ne situeaza practic in pozitia utilizarii celui de-al doilea tip de

paradigma de inspiratie teoretica.

Se poate spune ca exista un oarecare decalaj intre contextul politic romanesc si cel

european din perspectiva modalitatilor de abordare in analiza sociologica. Acest decalaj este

foarte probabil dat de stadiile diferite de evolutie a activitatii politice si a realitatii economice.

1.1.5. Paradigme de inspiratie psiho-comportamentala

Situandu-se pe o scara mai restransa a analizei activitatii politice, sociologia politica a

dezvoltat o serie de paradigme de inspiratie psiho-sociala dedicate indeosebi analizei

comportamentului politic al electoratului, partidelor si liderilor politici. Raza lor de acoperire

este relativ mai restransasi directionata in special spre detectarea valorilor, motivatiilor si

atitudinilor care determina un anumit comportament politic.

Cele mai importante paradigme cu astfel de inspiratie psiho-comportamentala au fost

utilizate in diverse stadii de evolutie a societatii politice si in diverse combinatii descriptive.

     Paradigma alegatorului rational

Aceasta paradigma este inspirata de un context sociologic mai larg, cel al teoriei alegerii

rationale si presupune descrierea activitatii actorilor politici si a electoratului in virtutea unor

rationamente constiente si precise. Spre exemplu, in momentul votului alegatorul poate fi descris

din perspectiva unei astfel de paradigme ca un individ care pune in balanta toate ofertele politice

de care dispune, cunoscand pentru fiecare dintre ele trasaturile specifice (calitatile si lipsurile),

alegand in cele din urma pe cea care detine cele mai multe calitati si cele mai putine lipsuri.

In analiza complexa a comportamentului politic aceasta paradigma poate fi combinata cu alte structuri descriptive de aceeasi inspiratie comportamentala.

     Paradigma asteptarii comparate

Inspirata dintr-o teorie psiho-comportamentala a asteptarii comparate, aceasta paradigma

presupune caracterizarea actiunii actorilor politici din perspectiva raportului dintre activitatea lor

si rezultatele acestei activitati. Din aceasta perspectiva, spre exemplu, alegatorul adopta un

comportament electoral dupa ce si-a formulat un univers de rezultate asteptate din partea celor

desemnati de optiunea sa.

Conform acestei paradigme, in masura in care decalajul dintre

rezultatele asteptate de la cei pe care i-a desemnat prin vot si rezultatele reale ale activitatii

acestora este foarte mic sau nul, alegatorul tinde sa devina fidel primei sale optiuni. In conditiile

in care acest decalaj este foarte mare, el tinde sa adopte comportamente diverse, de la cel de

reorientare a optiunilor sale catre oferte mai apropiate de asteptarile sale, la reevaluarea

propriilor asteptari.

In conditiile in care deceptia furnizata de decalajul dintre asteptari si rezultate este repetata, se poate ajunge pana la situatii in care scade nivelul de incredere global asociat efectelor politice sau apare absenteismul ca forma de detasare de activitatea societatii

politice.

Aceasta paradigma de inspiratie comportamentala pare a fi cea mai adecvata pentru

analiza fenomenelor de scadere a increderii in partide sau a celor de dezangajare electorala.

Cele doua tipuri de paradigme pot fi utilizate in combinatie, in aceasta situatie

obtinandu-se un model mai complex care ia in considerare formularea unor asteptari pe baza

unor rationamente intotdeauna argumentate si elaborarea unor decizii comportamentale in

virtutea unor structuri rationale asemanatoare care compara avantajele si dezavantajele deciziilor.

Este important de remarcat ca ambele structuri paradigmatice pot fi aplicate pentru

analiza electoratului, dar si pentru analiza activitatii actorilor politici - partide sau lideri ai

acestor partide politice. Combinatia celor doua structuri poate fi aplicata cu succes atat in situatia

in care rolul determinant al activitatii politice revine partidelor, cat si in situatia in care lipsa de

incredere in activitatea politica genereaza aparitia in scena publica a personalitatilor in

detrimentul partidelor.

Capacitatea explicativa a unei astfel de combinatii poate fi extinsa mai mult in cazul explicarii emergentei unor grupari de partide noi pe fondul succesiunii duale a unor formatiuni politice aflate la guvernare.

     Paradigma votului in functie de problema

Aceasta paradigma sugereaza faptul ca in societatea politica exista in momentul votului o

agenda  a problemelor importante care trebuie rezolvate intr-o societate. Compozitia acestei

agende poate fi diversasi poate include atat probleme economice cat si sociale, culturale sau de

natura internationala.

Conform acestei paradigme optiunea votantului se indreapta catre rezolvarea celor mai importante probleme (primele din agenda) fara ca acest comportament sa presupuna o alegere rationala. Partidul sau liderul al carui discurs sau platforma politica se apropie cel mai mult de rezolvarea problemelor importante din agenda vor obtine ca atare cea mai puternica sustinere electorala.

Aceasta paradigma este utilizata in cel putin doua versiuni sugerate de teoria vizibilitatii

publice. Conform acestei teorii, atat agenda cat si trasaturile publice ale liderilor si partidelor pot

fi reale sau construite. Constructia acestora poate fi realizata prin diverse mijloace, de la simpla

impunere prin mass media pana la activitatea mai sofisticata de generare de imagine. Pentru situatia in care agenda problemelor importante existente intr-o comunitate este construita, tendinta fiecarui partid este aceea de a stabili prin activitatea sa ierarhia in cadrul respectivei agende. Partidul care va reusi sa impuna o ierarhie identica cu cea obtinuta prin procesul de vizibilitate sociala (ierarhia perceputa de populatie) va obtine cea mai puternica sustinere.

O paradigma a votarii in functie de problema

In epoca de procesare primitiva a datelor, inainte ca dificilele calcule de formule statistice

sa fie usurate de utilizarea computerelor, pionierii cercetarilor comportamentale - Campbell,

Converse, Miller si Stokes [1]- au stabilit cateva dintre conditiile de baza ale votarii in functie de

problema.

In primul rand, au spus ei, un cetatean trebuie sa aiba o opinie in legatura cu o

problema data.

In al doilea rand, trebuie sastie ceva despre politica guvernului privind acea

problema.

In al treilea rand, el trebuie sa perceapa unele diferente intre pozitiile pe care partidele

le adopta fata de acea problema.

Si, in ultimul rand, trebuie sa-i pese destul de mult de modul in

care problema va fi rezolvata, pentru ca primele trei conditii sa fie relevante pentru aprecierile

sale electorale.

Examinand electoratul din 1956 si opinia lui fata de 16 probleme selectate, Campbell si

colaboratorii au descoperit ca, in medie, mai putin de 30% dintre cei intervievati indeplineau

primele trei conditii (procentele erau distribuite intre 18% si 36%.) Si din moment ce persoanele

carora le pasa erau, in general, cele puternic legate de un partid sau altul, proportia din populatie

care isi baza decizia de vot pe o problema anume era mult mai mica. Distributia opiniilor privind

problemele curente, au concluzionat ei, nu era foarte importanta pentru explicarea modului in

care vota o mare parte a electoratului american.

Exista un acord unanim asupra faptului ca pozitia Partidul Democrat fata de chestiunile

privind New Deal - Fair Deal - cum ar fi subventionarea cheltuielilor privind sanatatea, educatia

si garantarea locului de munca - este una favorabila. In alte chestiuni, cum ar fi cele privind

desegregatia, drepturile civile si anti-comunismul, exista totusi un dezacord considerabil intre

electori cu privire la pozitia specifica pe care ar putea-o adopta fiecare partid fata de ele.

Electorii erau dispusi sa ia o problema in considerare doar atunci cand pozitia ei

corespundea celor mai solide valori personale, adica atunci cand erau interesati de modul in care

problema urma sa fie rezolvata.

Acest lucru s-a intamplat cu problemele cuprinse in New Deal - Fair Deal, cand

aprecierile electorilor s-au transformat cu usurinta in votare in functie de probleme, intrucat

majoritatea electorilor care prefera o aceeasi alternativa vor vota pentru acelasi partid.

Totusi, pentru alte tipuri de probleme, interesul electorilor nu se transforma in votare in functie de probleme, deoarece cei care impartasesc o pozitie identica fata de o problema nu vor impartasi si perceptii identice ale pozitiilor adoptate de partide.

Pentru a complica mai mult chestiunea votarii in functie de probleme, autorii au aratat ca

electorii individuali erau interesati doar de un subset de probleme in timpul campaniei. De

exemplu, doar o treime dintre electori au declarat ca au o pozitie fata de 14 din 16 probleme, in

timp ce aproximativ ¼ dintre ei au recunoscut ca nu au nici o opinie cu privire la 9 sau mai

multe probleme.

In plus, grupuri diferite de electori erau interesate de un acelasi subset de

probleme. De exemplu, daca electorul A si electorul B erau, fiecare dintre ei, preocupati de 10

probleme, nu exista nici o garantie ca va fi vorba despre aceleasi 10 probleme. De fapt, era mult

mai probabil ca suprapunerea celor 10 probleme sa fie datorata mai mult hazardului.

In final, chiar daca erau corecte perceptiile pe care electorii le impartaseau cu privire la

pozitia partidelor fata de anumite probleme, identificarea partidelor de obicei preceda si deci

conditiona formarea opiniilor electorilor. In consecinta, pozitiile electorilor fata de probleme

tindeau sa fie in acord cu cele adoptate de partidele lor.

Astazi nimeni nu poate nega avantajele noilor si performantelor tehnici statistice. Stim cu totii ca ele ofera aspecte mai subtile, pe care analizele mai vechi nu le pot scoate la iveala.

Cu toate acestea, cercetatorii politici trebuie sa fie prudenti atunci cand le aplica in

chestiunea votarii in functie de probleme si trebuie sa aiba grija ca fascinatia de a descoperi

relatii intre probleme si vot in cadrul unor subgrupuri de populatie nu depaseste aprecierea

relativei importante/lipse de importanta  a acestor subgrupuri comparativ cu cea a altor

subgrupuri la nivelul populatiei totale.

Trebuie, de asemenea, sa se asigure ca descoperirile sunt reflectii reale ale relatiilor dintre date si nu doar o functie a tehnicilor de masurare sau a modurilor de analiza implicate.

Aceste atentionari ne vin in minte atunci cand constatam cantitatea crescanda de literatura

care prezinta dovezi contradictorii privind continua descompunere a partidelor, adica diminuarea

loialitatii fata de marile partide politice si cresterea credintei in lipsa lor de relevanta pentru

problemele importante ale societatii.

Pe scurt, la acest moment, este prudenta o atitudine suspicioasa fata de rezultatele care sugereaza o mai mare si o mai buna asociere intre probleme si partide (si voturile populare pentru partide).

1.1.6. Paradigme metodologice

Paradigmele de inspiratie metodologica joaca un rol important in sociologia politica, ele

fiind de cele mai multe ori expresia interferentei dintre sociologie, psihologie si stiintele politice.

Metodele utilizate de cele trei stiinte, dar si perspectivele relativ distincte pe care acestea le adopta in scopul analizei societatii politice, impun o oarecare dificultate in construirea unui

demers comun de analiza.

Psihologia politica se concentreaza asupra trasaturilor individuale ale actorilor politici sau ale votantului, punand intr-un context privilegiat comportamentul, formarea opiniilor si atitudinilor in acord cu structurile de personalitate.

In acest scop se utilizeaza metode specifice, de la cele experimentale pana la tehnici complexe de grup.