Dualismul juridic in Dacia - provincie romana - sisteme de drept in Dacia Romana

Cucerirea romana a Daciei, realizata in urma celor doua razboaie daco-romane (101-102 si 105-106), a intrerupt evolutia fireasca a civilizatiei si institutiilor politico-juridice geto-dace, schimband tot ceea ce nu era potrivit "asezamintelor si spiritului Romei".

Provincie imperiala Dacia Romana cuprindea in hotarele sale Transilvania, Banatul, Oltenia, vestul Munteniei si o parte din Moldova. Influenta civilizatiei romane s-a resimtit si asupra tinuturilor limitrofe (locuite de dacii liberi - Crisana, partea nordica a Transilvaniei pana la apa Tisei si cea mai mare parte a Moldovei) hotarelor oficiale.

Structura organizatorica a Daciei a suferit mai multe modificari in timpul stapanirii romane. Astfel, in timpul imparatului Traian, provincia Dacia era condusa de un guvernator - Legatus Augustus propraetore.

In anul 119, in timpul domniei lui Hadrian a fost impartita in Dacia Superior si Dacia Inferior. Dacia Superior cuprindea partea dinspre miazanoapte condusa de un Legatus Augusti propraetore din ordinul senatorial, iar Dacia Inferior cuprindea partea dinspre miazazi, fiind guvernata, la inceput, de un praefectus, apoi de un procurator prezidial. Inainte de data de 2 iulie 133 (potrivit unei diplome militare descoperita la Gherla), imparatul Hadrian imparte provincia in trei parti: Dacia Superior, Dacia Inferior si Dacia Porolisensis.

In anul 167/168, in timpul lui Marcus Aurelius, s-a produs o noua modificare in conducerea si organizarea administrativa a Daciei, aceasta fiind impartita in trei provincii: Dacia Porolisensis, Dacia Apulensis si Dacia Malvensis. Cea mai importanta era Dacia Apulensis cu resedinta la Apullum si condusa de un legatus. A fost numit un guvernator suprem peste cele trei Dacii - Legatus Augustus propraetore trium Daciarum. Dacia a constituit o singura provincie cu grad impeial, dar pentru eficienta administrarii a fost impartita in trei subdiviziuni.

Sisteme de drept in Dacia Romana;

A.Dreptul roman pe teritoriul Daciei si izvoarele sale

Aplicarea dreptului roman in Dacia priveste acele norme de drept aplicabile cetatenilor romani rezidenti aici, peregrinilor din aceasta provincie, precum si asa numitul Jus gentium, ce reglementa raporturile dintre cetateni si peregrini.

Ca izvoare de drept, prioritate aveau pentru cetatenii romani rezidenti - normele dreptului aplicabile pe intreg teritoriul imperiului, iar pentru celelalte categorii de locuitori ai Daciei - cele mai importante categorii de izvoare de drept erau constitutiile imperiale si edictele guvernatorilor.

Edictele guvernatorilor constituiau o modalitate de aplicare a normelor juridice romane in conditiile adaptarii lor la necesitatile locale si imediate. Edictul avea doua parti: a)dispozitiile referitoare la dreptul roman, aplicabile cetatenilor romani rezidenti in provincie; b)edictul provincial (norme de drept local).

Dreptul roman s-a aplicat in raporturile dintre cetateni; in acest domeniu s-au elaborat norme juridice noi prin edictele guvernatorilor din provincie, care statuau conditiile in care va fi guvernata provincia; evident se tinea seama de constitutiile imperiale, valabile pentru intreg imperiul, si de mandatele imperiale, in care se precizau instructiuni pentru guvernatorii provinciali.

In raporturile dintre bastinasi, s-a aplicat dreptul autohton (cutuma locala), intrucat romanii tratau diferentiat populatia, in functie de cetatenie si statul juridic.

B.Capacitatea juridica a persoanelor

Inainte de edictul imparatului Caraclla, locuitorii liberi din Dacia erau impartiti in trei categorii: a) cetateni romani; b) latini; c) peregrini.

a)  Cetatenii romani locuiau in majorizazea lor la orase. Ei se bucurau de aceleasi drepturi ca si cetatenii rezidenti din Roma, avand drepturi civile si politice (ius civile, ius comercii, ius connubii, ius militiae, ius suffragii);

b)  Latinii reprezentau majoritatea populatiei colonizate in Dacia. Ei beneficiau de dreptul latin, aveau aceleasi drepturi patrimoniale ca si romanii (jus comercii), dar nu se bucurau de dreptul de a se casatori dupa legile romane (ius conubi) si nici de drepturi politice. Statutul lor de "latini" reprezenta un fel de cetatenie romana inferioara, situandu-se pe o pozitie intermediara intre cetatenii romani si peregrini.

c)  Peregrinii formau marea masa a populatiei libere, situatia lor fiind reglementata prin lex Provinciae - legea de organizare a provinciei - si prin edictele guvernatorilor. Erau doua categorii de peregrini: obisnuiti (strainii ale caror cetati nu au fost desfiintate din punct de vedere juridic, iar capacitatea lor juridica era supusa dreptului lor national) si deditici (peregrinii ale caror cetati au fost dupa cucerire desfiintate din punct de vedere juridic si administrativ).          C.Obligatii si contracte (tripticele din Transilvania)

Tablitele cerate sau tripticele descoperite intre anii 1786 si 1855 la Rosia Montana (Alburnus Maior) in Transilvania si publicate de Theodor Mommsen in Corpus Inscriptionum Latinarum, reprezinta documente care ilustreaza aplicarea dreptului roman in Dacia. Din cele 25 de tablite descoperite doar 14 au fost descifrate, restul ramanand indescifrabile datorita deteriorarii.

Tablitele cerate erau scrise cu litere romane cursive, destul de greu de descifrat si redactate intr-o limba latina cu multe elemente vulgare. Continutul juridic al acestora dovedeste ca dreptul roman clasic nu a fost aplicat in Dacia, asemenea altor provincii, ci intr-o forma uneori simplificata pentru nevoile precticii cotidiene. Coexistenta elementelor mixte in textele acestor tablite, atesta tendinta spre unificarea celor doua sisteme juridice atat pe plan etnic, cat si pe plan institutional.

Asadar, dreptul roman a constituit, printr-un proces de "aculturatie juridica", un factor de unificare a provinciei nou cucerite, de incadrare a acesteia organic in sistemul Imperiului Roman sub raportul vietii sociale si culturale, avand ca rezultat final sinteza daco-romana. El s-a aplicat intr-o forma adaptata nevoilor provinciei Dacia, atat in raporturile dintre cetatenii romani, cat si in raporturile dintre acestia din urma si peregrini. Dreptul roman a fost factor determinant al procesului de romanizare. Dreptul roman clasic consacra principiile "bunei credinte" (bona fides) si echitatii (aequitas). Normele juridice adoptate se regasesc in dreptul romanesc de mai tarziu.