Home - qdidactic.com
Didactica si proiecte didacticeBani si dezvoltarea cariereiStiinta  si proiecte tehniceIstorie si biografiiSanatate si medicinaDezvoltare personala
referate istorieIstoria? O redescoperire conventionala a diverselor cacialmale din trecut! - Octav Bibere





Arheologie Arta cultura Istorie Personalitati Stiinte politice


Istorie


Qdidactic » istorie & biografii » istorie
De la geopolitica la filosofia istoriei - reflectii la teoria elementelor lui Carl Schmitt



De la geopolitica la filosofia istoriei - reflectii la teoria elementelor lui Carl Schmitt



Apocalipsa stihiilor

(De la geopolitica la filosofia istoriei.

Reflectii la teoria elementelor lui Carl Schmitt)


1.1. Exista doar doua stihii civilizatoare


Legatura structurii civilizatoare cu dominarea unei sau altei stihii - a Uscatului si a Marii - este axa conceptiei lui Carl Schmitt si a laturii ei celei mai puternice si mai impresionante. Totodata este important sa mentionam ca este vorba nu pur si simplu de o anexa abstracta a teoriei sociale a celor patru elemente la analiza cultural-istorica, ci despre dezmembrarea dualismului istoric fundamental (nu numai a celui natural) al celor doua stihii - a Uscatului si a Marii, a pamantului si a Apei, totodata acest dualism devine cu adevarat un factor istoric doar atunci cand acesta se constientizeaza si se traieste din punct de vedere intelectual de catre societatea umana. Pentru a explica ce anume avem in vedere, vom atrage atentia asupra faptului ca la Schmitt lipseste referirea la stihia focului si analiza ei filozofica, culturala si civilizatoare (despre aceasta vom vorbi mai jos). Iar cu privire la stihia aerului, legata de epoca aeronauticii Schmitt sustine ca ea fiind o continuare tehnica a traiectoriei istorice, confirmata de civilizatia Marii n-a dat nastere unui "nomos" propriu, unui tip civilizator propriu. Aerocratia si mult mai actuala eterocratia, adica etapele aeronautica si cosmica de dezvoltare a tehnicii, n-au provocat asemenea schimbari globale pe parcursul istoriei umane ca acele pe care au fost generate de descoperirea Oceanului Mondial si chemarea lui.



Intuitia geniala i-a sugerat intocmai lui Schmitt ca cosmosul nu poarta in sine nici chemarea prezentului, nici raspunsul istoric, iar cercetarile cosmice in conditiile "eterocratiei" demonstreaza doar agonia civilizatiei tehnocrate care subjuga dar nu elibereaza. La prima vedere se pare ca la Schmitt, daca tinem seama de simpatiile lui implicit antitalasocratice o asemenea abordare a dialecticii istorice a stihiilor trebuie sa devina baza doctrinei conservatoare cu un substrat ecologic accentuat. Apare tentatia de a intelege anume asa cuvintele de incheiere din articolul lui despre "Tensiunea planetara dintre Orient si Occident":

"Noile spatii de unde va aparea noua chemare trebuie sa se afle pe pamantul nostru si nu in afara lui, in cosmosul deschis".

Asa procedeaza cel mai frecvent adeptii lui Schmitt avand in vedere totodata si conceptiile lui conservatoare in politica. Dupa parerea noastra aceasta ar fi prea simplu. Daca dupa epoca revolutionara de dominare a "tehnicii descatusate" si a civilizatiei oceanice, noua chemare nu este nimic altceva decat intoarcerea la orientarea terestra - chiar din cauza fricii in fata catastrofei tehnologice sau ecologice - atunci tensiunea spirituala a dialecticii istorice isi pierde dimensiunea sa dramatica, devine aproape un proces ciclic natural, se identifica cu acea tensiune polara statica pe infruntarea careia, conform lui Schmitt, este bazata intreaga istorie spirituala a omenirii. Dualismul civilizator - Uscat - Mare - trebuie sa se rezolve oarecum altfel.

Schmitt inclina sa creada ca trecerea la aerocratie si apoi la eterocratie este doar o dezvoltare fireasca a strategiei Marii si nu niste indici ale noilor epoci revolutionare. Astfel se poate spune ca in expansiunea sa universalista stihia Apei se infaptuieste tocmai pe seama Uscatului si a spatiilor subordonate lui in mod traditional, pune in slujba sa alte doua stihii - aerul si eterul (vacuum) care, din punct de vedere fizic, nu este nimic altceva decat niste stari ale materiei tot mai rarefiate. Cu alte cuvinte, stihia apei, a marii, se manifesta prin stihiile subordonate ale aerului si eterului, continuand tendinta sa civilizatoare spre "rarefiere"'; totodata mentionam ca tocmai aceasta tendinta a generat dialectica istorica a "existentei maritime" si descatusarea tehnicii si etapele revolutiei industriale legate de aceasta.

Cum sa explicam in cazul de fata succesele din sferele aeronautica si cosmica ale unei asemenea supraputeri terestre ca URSS - conform expresiei planetare a ultimului Hipopotam geopolitic al timpurilor, a fortelor maselor continentale si Nomosului terestru? Exact asa, cum a explicat in mod genial insusi Schmitt functia istorica a marxismului in Rusia: a fost o inarmare conceptuala a elitei alternative cu doctrina celei de-a doua revolutii industriale, care a putu sa transforme intr-un mod volitiv si constient o tara terestra arhaica intr-un bastion industrial-tehnic gigantic capabil ca in timp de 70 de ani sa reziste cu succes presiunii pe diverse planuri a civilizatiei oceanice. Utilizarea aerocratiei si eterocratiei de catre blocul de Est a fost o continuare a strategiei marxiste a revolutiei industriale pentru a opune rezistenta civilizatiei burgheze a Occidentului.

Asadar, unul din membrii dualismului istoric - Marea - a inglobat in procesul afirmarii sale planetare alte stihii. Daca in timpul scrierii de catre Schmitt a articolului "Tensiunea planetara" - anul 1959 - acest proces era la inceputuri, in anii '80 el a devenit clar si evident pentru toata lumea. Marea a valorificat Aerul si Cosmosul.

Aici ne apropiem de punctul cel mai important al celei mai noi istorii, care este piatra de incercare pentru marea majoritate a ideologiilor si doctrinelor social-politice considerate pana in ultima vreme pe deplin acceptabile.

Avem in vedere esecul blocului de Est si perestroica.


1.2.Caracterul concret al potopului universal


Acesta este un eveniment - cheie pentru a verifica daca opiniile lui Carl Schmitt sunt adecvate. Vorbind in termenii lui putem descrie acest eveniment in felul urmator:

Sfarsitul blocului de Est care in secolul nostru intruchipeaza tendinta planetara a Uscatului, opusa Marii, inseamna sfarsitul acelei etape istorice cand era posibila utilizarea efectiva a structurii conceptuale care rezuma cea de-a doua faza a revolutiei industriale pentru concurenta globala cu civilizatia Marii, cu Occidentul si lumea care isi identifica soarta cu dezvoltarea nelimitata a tehnicii descatusate. Cu alte cuvinte, acesta a fost sfarsitul caracterului adecvat al marxismului. Fortele Uscatului si-au pierdut conceptul de aparare care a fost eficient pana cand conditiile raspunsului pe care l-a dat Marx la chemarea contemporana lui a istoriei europene nu s-au schimbat definitiv si irevocabil.

Una din explicatiile esecului blocului Sovietic este ramanerea in urma in sfera concurentei tehnologice, totodata momentul principal in aceasta ramanere in urma a fost imposibilitatea de a raspunde adecvat programului american ISA . Cu alte cuvinte Marea a castigat duelul tehnologic cu Uscatul in sfera eterocratiei - a tehnologiilor avansate, legate de inventiile strategice in sfera cosmica.

Ce semnifica aceasta din punct de vedere al dialecticii istoriei?

In primul rand: Marea, care a generat impulsul saltului tehnic si apoi civilizatia tehnica, a invins totusi Uscatul desi acesta a insusit la timp si efectiv cea mai noua tehnologie conceptuala (pentru timpul sau) chiar de la Mare. Acest proces a coincis exact in timp cu sfarsitul celei de-a doua etape a revolutiei industriale. La nivel teoretic aceasta a inceput sa se clarifice, la inceputul anilor '70, paralel cu degenerarea comunismului si socialismului in Europa. In practica accentul a fost pus in timpul restructurarii (perestroica n.n.) Cea de-a treia etapa a revolutiei industriale avea nevoie pe putin de un nou Marx si un nou marxism. Aceasta ar fi putut sa devina fascismul european, incercarea insa s-a dovedit a fi abortiva atat la nivel teoretic cat si in plan fizic - Germania a fost infranta de o putere terestra (URSS) mult mai consecventa din punct de vedere civilizator, sustinuta in cazul acesta de Mare asa cum s-a intamplat de atatea ori in istorie - de la Napoleon pana la Primul si cel de-al Doilea razboi mondial. Un nou Marx n-a existat, probabil nu putea si nu trebuia sa existe.

In al doilea rand: Esecul blocului de Est inseamna globalizarea reala a Marii care trece de la rolul de judecator si controlor la rolul de autocrat (de monarh absolut). Aceasta inseamna mondialism, integrarea civilizatoare a planetei sub egida Occidentului. In limbajul religios pentru acest eveniment exista o singura denumire - Potopul Universal, sfarsitul nomosului Pamantului si dominatia universala a nomosului Marii . Aceasta atrage dupa sine trecerea definitiva de la era opozitiei dintre doua stihii la era cuceririi unei stihii de catre cealalta, ostila acesteia. Se poate spune ca acesta este inceputul "lumii universale". Leviathonul invinge Hipopotamul, balena invinge Ursul. Triumful lui Moby Dick asupra Ursului Rusesc.


In cel de-al treilea rand: De acum incolo Marii i se subordoneaza celelalte stihii - Uscatul cucerit (dusmanul invins, Hostis), Aerul si Eterul (aliatii naturali, solidari cu dialectica apei, Amicus) - servesc in calitate de ideovariatii ale Marii, stihii de ajutorare a Corabiei planetare, a Insulei Mondiale (World Island, in termenii lui Spykman si nu ai lui Mackinder). Este era One World, societatea post-industriala, epoca informatizarii si automatizarii globale. In limbajul celor mai de avangarda intuitii ale lui Marx aceasta se numeste, dominatia reala a capitalului" . Timpul disparitiei ideologiilor, timpul post-modernismului si "sfarsitului istoriei".

Chemarea Oceanului descoperit, acceptat de anglosaxonii care au dat raspunsul ce s-a realizat prin saltul industrial tehnic, s-a cristalizat in civilizatia occidentala contemporana, a supus o lume intreaga si a luat forma definitiva de autocratie globala a Americii, a acelui continent, odata cu descoperirea caruia de catre Columb a inceput "lumea contemporana". Aceasta chemare si-a incheiat manifestarea sa istorica prin esecul blocului de Est, prin restructurare si destramarea URSS. Tehnica descatusata (entfesselte Technik) a invins toate piedicile externe. Puterea Marii este de azi inainte, absoluta. Ea este intruchipata in hegemonia Occidentului tehnocratic, in intaietatea strategica a SUA dominatia capitalului curent, confuzia totala a structurilor de valoare traditionale. Proprietatea, mostenirea, casatoria, locuinta - toate acestea si-au pierdut semnificatia pe care au avut-o in epoca existentei terestre, in epoca nomosului Pamantului.


1.3. Elementul scapat din vedere


Desi vorbeste despre unicitatea evenimentelor cu adevarat istorice, preferand sa evite orice forme de determinism si sistematizare, totusi, fiind crestin, este putin probabil ca Schmitt ar fi putut sa nege prezenta Sfarsitului istoriei, si prin urmare, a unei anumite teologii. Faptul ca a renuntat la teologia lui Hegel sau Marx nu inseamna ca a renuntat la teologie in general. Ca un ganditor absolut cinstit (in acest sens se aseamana cu Heidegger) el nu doreste sa limiteze - nici pe a sa, nici pe a altora - intuitia libera a adevarului considerand ca in aceasta consta demnitatea suprema a omului si libertatea intelectuala care se proiecteaza, in cele din urma in Politica (das Politishe) si in Hotarare (die Entscheidung). In toate parerile lui Schmitt unde este prezent implicit escatologismul firesc pentru un crestin se intrevad usor notele apocaliptice: el mentioneaza unicitatea vremurilor Noi, care consta in globalismul lor, in atitudinea lor fata de "tehnica descatusata" si existenta maritima.

Este clar ca Schmitt a inteles paralelismul dintre povestirea biblica despre crearea Uscatului - ca urmare a retragerii Apelor - si situatia actuala care reprezinta ceva contrar - inaintarea existentei maritime asupra cele terestre, adica revarsarea simbolica a Apei peste Pamant. Totodata este important ca tendinta talasocratica care este constanta in istorie abia acum incepe etapa sa oceanica si capata o dimensiune maxima posibila. Raspandirea talasocratiei oceanice in stratosfera si in cosmos ilustreaza doar limita victoriei ei.

Apare insa o intrebare retrospectiva fireasca: de ce anume nomosul Pamantului, al Uscatului, a devenit matricea existentei umane in mii de ani de Traditie? Apoi, de ce o structura terestra atat de stabila a nomosului traditional (care n-a fost zadarnicita nici de retragerile potamice (fluviale), nici de cele limitat talasocratice, nici de cele nomade) a fost in cele din urma victima stihiei haotice a Oceanului?

Cartea Facerii, afirmand existenta Apei inaintea Uscatului, face aluzie la un oarecare primat al Haosului in comparatie cu ordinea, iar mitologia indoeuropeana confirma acest fapt in multe subiecte. Intr-un oarecare sens se poate presupune (asa cum se intampla in traditia ermetica) ca Pamantul este Apa concentrata, iar in termeni geografici ca Uscatul este un fund de Ocean eliberat de Apa. Dar acest teritoriu cucerit de la haos, nomosul, Uscatul, Continentul, Heartland-ul lui Mackinder, Mitgardul germanilor antici, cetatea Ordinii, Polisul istoric nu este cauza nomosului traditional ci rezultatul unei oarecare influente transcedente fixat in natura urmelor supranaturalului, amprenta ceea ce ar putea fi numit izvorul Istoriei. Cuvantul rusesc care are semnificatia de pamant solid, das feste Land, die Erde, ne va permite sa ne apropiem de aceasta forta tainica. Este cuvantul Uscat. In el se indica din punct de vedere etimologic calitatea de uscaciune care lipseste in alte limbi (Calitate ce nu ii lipseste nici limbii romane n. trad.) iar aceasta calitate la randul ei provoaca asociatia cu ceva cald, cu arsita si Focul, acel ultim element al celei de-a cincea stihii care este obisnuita pentru clasificarile antice dar care nu se stie din ce motive lipseste din analiza civilizatoare si istorica a lui Schmitt.

Si imediat ne amintim de Heraclit care, in ciuda lui Tales din Milet si a altor filozofi talasocrati, a intarit teoria revolutionara despre provenienta Universului din Foc. Bineinteles ca Focul este un element transcedent fata de stihiile mediului pamantesc. Daca Pamantul, Apa si Aerul sunt interne fata de planeta noastra si locuitorii ei chiar si vacuumul cosmic care inconjoara stratosfera poate fi considerat ca fiind chintesenta interna fata de mediu (eter), atunci Focul, Caldura, Lumina ne vin din afara, de la steaua stralucitoare de sacrificiu, de la Marele Soare. Elementele obisnuite sunt stihiile oamenilor. Focul este stihia Zeilor, substanta Cerurilor spirituale. La fel si polaritatea Focului nu se inscrie fata de celelalte elemente in acea schema statica, naturala, pe care Schmitt, vorbind despre incordarea naturala dintre Uscat si Mare a dezmembrat-o pe buna dreptate si pe care absolut corect a delimitat-o de tensiunea specifica dialecticii istoriei umane. In realitate, tensiunea provocata de Foc este esenta dialecticii si daca referitor la provenienta Naturii putem sa fim de acord cu Tales, atunci cu privire la geneza Istoriei are dreptate doar Heraclit. Darul facut de Prometeu oamenilor, Focul dumnezeiesc coborat pe pamant, este subiectul tainic principal al dialecticii istorice, agent invizibil al alchimistilor, copilul filosofic al aceluiasi Heraclit care a imprastiat prin secole si cicluri continutul spiritului sau solar, al gnosisului ceresc.

Focul transcedent imprastie Apele originare ca sa apara Uscatul. Focul transcedent este considerat de catre oamenii Pamantului principiu fundamental - ei il aseaza in Centrul Casei lor (vatra sfanta), in centrul templului lor (altarul sfant)in centrul corpului lor (cultul inimii), in centrul luminii lor (soarele care da orientarile spatiului si dimensiunea timpului). Nomosul terestru al Pamantului este rezultatul influentei subtile a Focului. Omenirea a raspuns la chemarea transcedentului prin ordinea terestra si in felul acesta a intrat in Istorie, s-a ridicat deasupra naturii si a devenit ea insasi. Casa este raspunsul dat Soarelui. Uscatul si civilizatia lui este produsul Focului inteles din punct de vedere intelectual. Cata vreme legatura dintre Foc si Pamant era constientizata, chemarea oceanica n-a existat. Talasocratia era echilibrata de telurocratie, iar Vesta romana dobora victorios Cartagina care se nastea din spuma de fiecare data cand aceasta atenta la universalizarea mesajului sau cultural si civilizator. Cand focul sfant s-a stins in casele oamenilor in inimile oamenilor in templele lor a rasunat urletul apocaliptic al Leviathanului iar Uscatul care si-a pierdut sensul sau, centrul sau, puterea sa, era condamnat de acum in colo sa piarda duelul escatologic cu Marea.

Restructurarea si pieirea Hipopotamului erau deja inevitabile in momentul cand Traditia a devenit conservatoare, cand raspunsul dat la chemarea Focului transcedent a acoperit intrebarea, cand nomosul pamantului a incetat sa-si verifice normele sale cu nomosul Cerului. In definitiv, intreaga istorie umana nu este altceva decat interludiul dintre Prima explozie a stelei magice si potopul universal.


1.4. Icoana si Uscatul


Sunt foarte interesante observatiile lui Schmitt cu privire la iconografie si sintetizarile lui despre legatura Chipului cu Occidentul. Aceasta se refera in mod direct la stihia Focului fiindca facultatea vizuala este un element de apreciere in lumina a realitatii care la randul sau este unul din aspectele Focului (deopotriva cu arsita). Daca admitem legatura genetica a Uscatului cu Soarele descoperita de noi, va deveni clara si legatura Icoanei, a imaginii vizuale sacrale cu nomosul Pamantului. Evident ca imobilitatea spatiala, fixitatea, oranduirea mediului, tind prin ele insele la o exprimare in chipuri-simbol, hieroglife, tablouri. Focul de parca ar smulge din realitatea curenta un oarecare fragment care se transforma in Chip, in Icoana, in ceva permanent. Este ca si cum se repeta taina genezei Uscatului primar din masa haosului acvatic. Prin Icoana, nomosul pamantului, aminteste in permanenta despre izvorul sau. In acest sens inchinarea la icoane si utilizarea picturii in general este intr-adevar un indiciu graitor al existentei continentale pamantesti, traditionale.

Aceasta consideratie contribuie la dezvoltarea acelor observatii pe care le-a exprimat Schmitt referitor la misiunea istorica a Spaniei. Spania catolica inaltand icoana Sfintei Fecioare pe toate pamanturile cucerite, a indeplinit o misiune extraordinara de neutralizare a Oceanului (si a chemarii lui) cu ajutorul Focului. Aceasta operatie planetara a fost, prin ceva, similara functiei istorice a marxismului in Rusia: in ambele cazuri chemarea Marii a fost acceptata pentru neutralizarea pe cat posibil a urmarilor ei nefaste pentru nomosul Pamantului si a se da toata silinta pentru a transforma otrava in medicament. Pierderea de catre Spania a luptei maritime cu piratii englezi a dat nastere la consecinte planetare ingrozitoare: anglosaxonii au semanat pe insula transatlantica semintele civilizatiei apocaliptice careia i-a fost harazit sa intruchipeze Leviathanul in toata puterea lui finala, escatologica. Din spuma a aparut Continentul-Corabie care a depasit prin toti parametrii prototipul sau european. Acestui monstru i-a fost sortit sa stinga din nastere focul sacru, sa sparga Icoana, sa stabileasca pe planeta "noua sa ordine mondiala". Evident ca conceptia dominanta a monstrului nou-nascut au fost ideile sectelor protestante extreme - baptistilor, puritanilor, mormonilor etc. - care se caracterizeaza printr-un grad absolut de iconoclasm, modernism bisericesc. Gherila latino-americana sortita pieirii fondata pe un amestec de marxism (sic!) si teologie catolica a eliberarii (sic!) este tot ce a ramas astazi de la demersul planetar ambitios al spaniolilor-conchistadori cu privire la impiedicarea potopului universal

Aici apare o dificultate teoretica neclarificata pana la capat de catre Schmitt. El aminteste despre obiceiul de a identifica Chipul vizual si cultul icoanei cu Occidentul iar negarea lui, iconoclasmul - cu Orientul. Insusi Schmitt aduce cateva exemple care combat adevarul univoc a acestei identificari. Sa clarificam acest lucru mai detaliat. Cu atat mai mult ca se refera la o problema extrem de importanta pentru noi - sensul istoric al Rusiei si misiunea ei.


1.5. Amicus et Hostis absoluti - portrete in timp si in spatiu


Aici ne confruntam cu o problema al carei sens metafizic a fost examinat intr-o alta carte ("Misterele Eurasiei"), cap, "Subconstientul Eurasiei"). Este vorba despre identificarea Traditiei cu Occidentul, tipica pentru ganditorii europeni. Totodata, deseori este vorba nu put si simplu despre Vest ci despre Nord-Vest. Mai mult decat atat, uneori se contopesc chiar trei notiuni geografice - Vest, Nord-Vest si Nord. Acestui fapt i se opun Sudul, Sud-Estul si Estul, care la fel se contopesc cel mai des intr-o singura imagine civilizatoare reprezentata de un peisaj cultural semitic din Orientul Apropiat mult mai cunoscut Europei din punct de vedere istoric. Totodata, acest punct de vedere se deduce uneori din mostenirea romana iar alteori din cea crestina.

In realitate este vorba despre o iluzie optica pentru care europenii sunt datori geografiei. Doar mintile cele mai profunde - si in primul rand René Gainon - au izbutit sa se eschiveze de la aceasta incurcatura si sa priveasca lucrurile de pe alta pozitie mult mai adecvata. Asadar, René Gainon a aratat cu perfecta dreptate ca din punct de vedere al geografiei reale (si sacrale), Continentul Eurasia reprezinta o masa uriasa de Uscat unde Europa este doar capul de vest, o peninsula indreptata spre Atlantic. Popoarele indoeuropene locuiesc pe intreg continentul - din Industan prin Iran si Rusia pana in Europa. India ariana pastreaza memoria despre cele mai vechi mituri si conceptii intelectuale ale rasei albe, iar crestinismul ortodox este raspandit mult peste muntii Ural, pana la oceanul Pacific, ocupand spatii care depasesc Europa ca dimensiune. De altfel miopia istorica si cliseele inradacinate nu permit in general europenilor sa se refere la cultura ortodoxa a Rusiei ca la o traditie crestina autentica, incredintata unui popor indoeuropean de rasa alba. In contextul nostru este foarte semnificativ faptul ca tocmai in Rusia ortodoxa s-a pastrat denumirea greceasca a "icoanei" referitor la chipul sfant si, mai mult decat atat, tocmai icoana ortodoxa rusa sustine astazi, in totalitate, traditia crestina adevarata care s-a stins practic in Occident.

Recenzand cartea profesorului german Hermann Wirth "Originea umanitatii"( , R. Gainon a atras atentia asupra faptului ca trebuie sa distingem asemenea notiuni cum ar fi regiunile nordatlantica (nord vestica), hiperboreana (nordica) si atlantica (occidentala).

In realitate, cultul Focului si nomosului terestru al Pamantului, studiat asiduu de catre Schmitt este o calitate distincta a popoarelor indoeuropene albe in general care au coborat in Eurasia din Nord, stabilindu-se pe intregul ei spatiu de la Vest spre Est si de la Est spre Vest. Acolo unde exista indoeuropeni acolo exista icoana, pictura sfanta, cultul Focului si al Luminii, miturile solare, ierarhia traditionala si memoria hiperboreei. Chipurile sfinte abunda in India. In Iran a inflorit chiar si dupa islamizare miniatura si pictura cea mai autentica, desi islamul interzice la modul cel mai sever zugravirea oamenilor si a animalelor. In Biserica ortodoxa rusa erau venerate nu numai icoanele ci si iconarii, iar isihasmul ortodox, doctrina Luminii necreate a fost linia principala de importanta vitala a Bisericii Ruse. Icoana - un atribut inseparabil al indoeuropenilor trebuie identificata anume cu Nordul, cu Hiperboreea, patria straveche a nomosului terestru obisnuit traditional al Pamantului.

Ostilitatea fata de imagine, iconoclasmul, este specific, de asemenea, nu atat Estului cat Sudului. Este o simetrie geografica pe deplin normala daca tinem seama de originile hiperboreene ale indoeuropenilor. Daca rasa Nordului se inchina focului si imaginii, atunci rasa Sudului, opusa ei, ar trebui sa se inchine antitezei Focului (de exemplu Apei) si antitezei icoanei (de exemplu sunetului). Este interesant ca chiar Gainon coreleaza acest dualism cultural cu sedentarismul si nomadismul: sedentarismul este asociat cu figura biblica a lui Cain, imaginea vizuala si timpul, iar nomadismul cu Abel, verbalismul si spatiul. Aceasta se inscrie de minune in dualismul elementelor examinat de catre Schmitt. Existenta maritima (desi este strict impartita cu nomadismul) reprezinta o asemenea dezvoltare extrema a nomadismului care in momentul cand se sfarseste calea de la nomadismul de uscat prin navigatia pe marile continentale pana la iesirea definitiva in largul Oceanului trece intr-o noua calitate.

Este extrem de interesant inca un detaliu: Gainon sustine ca traditia semita nu este nicidecum orientala ci atlantica, occidentala si in acelasi timp nomada. De aici si atitudinea pozitiva fata de Abel - crescatorul de animale din povestirea biblica. Mai mult decat atat, Gainon atrage atentia asupra faptului ca pentru construirea templului lui Solomon a fost invitat un mare arhitect dintre straini si demonstreaza ca era vorba despre un reprezentant al traditiei indoeuropene, fiindca aceasta se caracteriza prin cultivarea arhitecturii sacrale, adica construirea de case aflate, dupa conceptia lui Schmitt, la baza nomosului Pamantului, iar semitii nomazi aveau o alta structura social-sacrala.

In cele din urma, Gainon sustinea cu privire la Orient ca aceasta parte a lumii, mai mult decat celelalte, este legata de Traditie, de continuitatea arhetipurilor sacrale, de devotamentul fata de izvoare. In cartea "Orientul si Occidentul" el a dezvoltat detaliat argumentarea si sustinerea acestei teze. Se poate spune ca Gainon leaga univoc Estul cu Nordul considerand receptorul istoric al Traditiei nordice primare. Fiindca veni vorba, citate exceptionale pot fi gasite la H. Corben, cel mai bun specialist contemporan in problemele Traditiei iraniene si traducatorul marelui Sohravardi.

Asadar, sa facem bilantul observatiilor noastre. Nordul se identifica cu traditia indoeuropeana, sedentarismul, cultul Focului si Imaginii. Pe langa toate acestea Nordul la fel este legat din punct de vedere sacral de Est. Anume aceste doua orientari trebuie luate ca fiind primare in problema istoriei dezvoltarii nomosului Pamantului si a liniilor lui de forta principale. Astfel apararea cultului icoanei in istorie nu este in nici un caz o tendinta vestica ci nordica sau estica. Aceasta linie este caracteristica pentru intreaga Eurasie - din India pana in Irlanda. Ea coincide cu traiectoria istorica a Luminii Nordului, Nordlicht si cu popoarele si culturile care s-au manifestat in calitate de exponenti ai acestei Lumini. Acestea sunt Sparta dorica, imperiul Roman. Iranul zoroastric, India vedica, Bizantul, Rusia ortodoxa, Irlanda si Spania catolice. Aceasta este tabara nomosului Pamantului.

La polul opus al istoriei se afla in mod corespunzator sudul impreuna cu Occidentul (!), nomazii-semiti, iconoclastii, embrionii talasocratiei, ai civilizatiei comerciale "saltului tehnic". Gainon ar fi numit aceasta tabara "premizele civilizatiei antitraditionale" si "constructorii Marii Parodii". Trebuie sa amintim de asemenea ca ideea expusa de Gainon in "Imparatia cantitatii" cu privire la dizolvarea escatologica a Oului Lumii, la "disolutie", coincide exact, din punct de vedere cronologic si tipologic, cu triumful Marii examinat de Schmitt. La fel ca Schmitt, Gainon leaga aceasta dizolvare de progresul tehnic, de ideologia liberala si civilizatia occidentala a Timpurilor Noi. Lumea anglosaxona i-a trezit un sentiment de ostilitate si precautie profunda.

Si, in sfarsit, rolul factorului semitic - dupa Gainon occidental si nomad; sudic, daca apreciem raspandirea semitilor de pe pozitiile Eurasiei, legat de comert si liberul schimb, caracteristice tuturor talasocratiilor (Cartagina impotriva Romei); care se afla la izvoarele capitalismului (criticat atat de Marx cat si de Sombart); iconoclastic si ostil fata de tot ce este indoeuropean in problemele religioase (iudaismul si islamul); solidar cu miscarea protestanta in versiunea ei calvina (raspandirea calvinismului in Olanda, Anglia, iar mai tarziu in America - cu precadere state oceanice; deosebit de activ in procesul de distrugere a nomosului Pamantului (despre care a scris in repetate randuri insusi Schmitt) pune ultimul punct in lantul de concordante.

Nord + Est, icoana, indoeuropenii, Focul, Casa, Traditia si Uscatul. Acestea sunt fortele nomosului Pamantului. Adeptii culturii si ordinii care au raspuns la chemarea Focului transcedent prin evantaiul de traditii ariene pana la crestinism.

Sud + Vest, iconoclasm, popoarele semite, Apa, Corabia, nomadismul, modernismul si Marea. Acestea sunt fortele de negare a Pamantului, exponentii dizolvarii, energiile apocaliptice ale haosului rational, ale nomosului Marii. Ele au raspuns la chemarea Oceanului prin aceea ca au trecut de partea lui impotriva Pamantului si impotriva celei mai vechi probleme prometeice a focului, aproape uitata, care a precedat nomosul Pamantului in intreaga Istorie a umanitatii.


1.6. Nomosul Focului


Sfarsitul blocului de Est inseamna victoria definitiva a nomosului Marii. Toate incercarile de a tine piept logicii lui si structurii lui cu ajutorul mijloacelor tehnice, tot ale lui, s-au dovedit a fi neintemeiate. Batalia de pe corabii a fost pierduta de catre Spania; rezistenta economico-industriala, strategica si doctrinara fata de nomosul Marii a Germaniei national-socialiste (1933-1945), animata partial de proiectul eurasiatic al lui Haushofer, a fost inabusita de forta si viclenia Occidentului care a folosit in aceste scopuri URSS; tinand seama de lectiile marxismului, concurenta tehnologica ce a durat cel mai mult, a fost pierduta in anii '60 - '80 de catre tarile tratatului de la Varsovia paralel cu sfarsitul celei de-a doua etape a revolutiei industriale si trecerea la societatea postindustriala. Dupa cum ne informeaza un istoric american cu nume japonez, ciclul istoriei umane, trecand prin toate polaritatile statice ale naturii, s-a sfarsit.

Noi putem sa constatam pierderea absoluta a Uscatului, Hipopotamului, Eurasiei, nomosului Pamantului. Intr-adevar, insusi nomosul Pamantului a fost doar o urma a rezolvarii de catre omenire a problemei deschise privind Existenta pusa in fata lui si nu a esentei lui. Forma exterioara a raspunsului si nu a stihiei focului generatoarea Raspunsului hiperborean: Pamantul nu poate sa mai raspunda chemarii nomosului Marii care a devenit global si singular. El este inundat de Ape, Ordinea lui este dizolvata prin fisuri in Oul Lumii. Sfarsitul revolutiei industriale a discreditat iluziile faptului ca se poate concura cu tehnica descatusata (entfesselte Technik) la acelasi nivel cu ea. Faza eterocrata a talasocratiei absolute, privirea aruncata din cosmos asupra Pamantului face ca toate fiintele care misuna pe el sa fie in principiu aceleasi - valoarea lor este strict pragmatica si egala cu utilitatea lor. Viata este evaluata in echivalentul financiar al Capitalului care domina in realitate. Ingineria genetica inmulteste pui si cloneaza oameni la fel cum ieri au inventat masina cu aburi sau razboiul de tesut. Tehnica a invadat omenirea ajungand in centrul ei. In anul 1959 Schmitt mai putea avea o licarire de speranta ca ceva ar putea sa se schimbe pe neasteptate. La sfarsitul secolului asemenea sperante nu mai exista.

Triumful Apei a inglobat din punct de vedere apocaliptic toate stihiile si toate formele istorice pe care ar fi putut nu pur si simplu sa le distruga ci sa le stramute in alchimia sa geopolitica civilizatoare de parodie. Aurul (banii), dizolvantul universal si inventivitatea tehnica a fortelor Marii au transformat omenirea intr-o biomasa controlata. A ramas insa ceva care nu poate fi supus acestui proces global.

Focul.

Anume el - curatat de toate stratificarile sale naturale, culturale si social-politice, acumulate in timpul calatoriei prin istorie - se afla acum intr-o situatie privilegiata comparativ cu acea stare de compromis in care s-a aflat ramanand doar nomosul Pamantului, ordinea Uscatului. Doar acum se clarifica structura chemarii lui initiale fiindca doar acum se manifesta in tot volumul istoric ceea pentru ce s-a facut aceasta provocare. Sub semnul intrebarii se afla nici mai mult nici mai putin Omul. In ce masura s-a dovedit a fi al istoriei? In ce masura este al naturii? In ce masura s-a supus stihiilor ce alcatuiesc tesutul lui firesc (pana la caracterul rational specific)? In ce masura a fost capabil sa, pastreze fidelitatea unei dimensiuni transcedente vadite? Si, in cele din urma, cat Foc se contine in el, sau este numai Apa?




Contact |- ia legatura cu noi -| contact
Adauga document |- pune-ti documente online -| adauga-document
Termeni & conditii de utilizare |- politica de cookies si de confidentialitate -| termeni
Copyright © |- 2024 - Toate drepturile rezervate -| copyright