Perioada majordomilor palatului

Perioada majordomilor palatului

Regii pierd puterea

In timpul domniei lui Clovis al II-lea (639-657), tanarul succesor al lui Dagobert, in Neustria si Bourgogne conducerea a revenit mamei regelui, regina Nanthilda, si majordomului palatului, Aega. Dupa moartea celui din urma, puterea a fost preluata de fiul sau Erchinoald, care dupa disparitia Nanthildei a guvemat singur de-a lungul a mai mult de 15 ani de pe o pozitie aproape regala. Fiind ruda cu mama lui Dagobert, fiica sa s-a maritat cu regele Kent-ului, iar fiul lor i-a purtat numele. Lui Clovis al II-lea i-a daruit-o pe Balthilda, o sclava anglo-saxona in egala masura frumoasa si inteligenta. Regele s-a casatorit cu ea, iar pozitia lui Erchinoald s-a intarit. In rest, el s-a sprijinit atat pe aristocratia episcopala cat si pe marii laici din Burgundia, politica sa fiind o continuare a celei initiate de Dagobert. In perioada cand a fost regenta pentru fiul sau Clotar al III-lea, Balthilda, o femeie remarcabila si deosebit de energica, a profitat de moartea lui Erchinoald pentru a inaugura o noua politica de centralizare al carei instrument a fost Ebroin, numit din 658 majordom al palatului.

Pana atunci, Balthilda executase deja o serie de episcopi pe cale sa isi creeze adevarate "state' autonome in Burgundia. Printre ei se numara si episcopul Lyon-ului si fratele lui, "prefectul' aceluiasi oras. Catre 665, cand majoratul regelui anunta sfarsitul regentei, Ebroin a descoperit o conspiratie indreptata impotriva sa si condusa de Sigebrand, cel pe care Balthilda dorea sa il numeasca episcop al Parisului. Sigebrand a fost omorat, iar regina a trebuit sa se retraga in manastirea intemeiata de ea la Chelles. Pentru doamnele din aristocratia carolingiana abatia a fost una dintre cele mai prestigioase, ea asigurand renumele si cultul Sfintei Balthilda.

In legatura cu guvernarea sa mentionam politica "monastica', predecesoare a celei carolingiene. "Basilici' ca cele de la Saint-Denis si Saint-Maurice d'Agaune au primit privilegii ce le-au transformat in "biserici regale', asemeni noilor manastiri intemeiate de regalitate. Dintre ele, cea de la Corbie se evidentiaza prin marimea domeniilor cu care a fost inzestrata si prin iradierea sa economica si culturala. In timpul Carolingienilor, aceste biserici au devenit ceea ce si-ar fi dorit Balthilda sa fie: puncte de sprijin regionale ale puterii regale.

Condusa fiind de Grimoald, fiul lui Pepin, Austrasia a avut viata sa separata. Dupa ce a reutit sa-si indeparteze toti rivalii de la curtea lui Sigebert al III-lea, Grimoald a stiut sa il convinga pe regele care nu avea copii sa il adopte pe fiul sau, tot Grimoald, rebotezat cu numele merovingian de Childebert. Manastiri mari au fost intemeiate si in Austrasia (Sigebert si Grimoald au intemeiat impreuna Stablo si Malmédy pentru barbati, iar Sfanta Gertruda, din neamul Pippinizilor, a intemeiat Nivelles pentru femei). Situatia nu este deci anarhica, puterea fiind detinuta in mod pasnic, "in numele' regelui, de Ebroin in apus si de Grimoald in rasarit.

Sigebert a avut totusi un copil, Dagobert al II-lea. La moartea regelui, in 656, Grimoald nu a ezitat. Avand complicitatea episcopului de Poitiers, Didon, el l-a exilat in Irlanda pe micul Dagobert, iar fiul sau "Childebert cel Adoptat' a devenit rege si a domnit intre 656 si 662. Dar Grimoald a cazut intr-o cursa intinsa de neustrieni, pentru care dupa moartea lui Sigebert al III-lea singurul mostenitor legitim al regatului era fiul lui Clovis al II-lea. Neustrienii l-au omorat pe Grimoald, l-au eliminat si pe fiul sau, iar rege in Austrasia a devenit Childeric al II-lea, fratele mai mic al lui Clotar al III-lea. A esuat astfel prima tentativa a Pippinizilor de a accede la puterea regala pe cai ocolite si inselatoare, prin intermediul unei adoptii. Se pare ca aliatul neustrienilor din Austrasia a fost Wulfoald, detinatorul unor proprietati in regiunea Saint-Mihiel si adversar hotarat al Pippinizilor, el devenind apoi majordomul palatului in Austrasia. Impreuna cu regele "sau' din Austrasia, Childeric al II-lea, el a obtinut puterea si in Neustria ca urmare a unei conjuratii a aristocratiei indreptata impotriva lui Ebroin. Acesta dorise sa excluda aristocratia de la curte si interzisese accesul granzilor din Bourgogne. Fara sa-i intrebe, el l-a incoronat in 673, la moartea lui Clotar al III-lea, pe cel mai mic frate al regelui, pe Thierry al III-lea. Opozitia s-a organizat in jurul a doi nepoti ai lui Didon de Poitiers, Sfantul Leger, episcop de Autun si fratele sau Warin, contele Parisului, ambii prieteni ai Austrasiei. Contestatarii l-au acceptat ca rege pe Childeric al II-lea, care le-a oferit garantii asemanatoare celor primite de Austrasia si Bourgogne in 614 de la Clotar al II-lea; in fiecare dintre cele trei regate (tria regna) legile si obiceiurile "patriei' trebuiau sa fie respectate, iar regele nu putea sa numeasca la conducerea unei regiuni "rectori' proveniti din alta regiune. Momentul a reprezentat victoria aristocratiei si "regionalizarea' puterii.

Ebroin si regele sau Thierry au primit tonsura clericala si au fost inchisi unul la Luxeuil, celalalt la Saint-Denis. Wulfoald n-a respectat insa promisiunea facuta de rege. Nemultumiti, granzii neustrieni l-au omorat pe Childeric si pe tanara sa sotie in padurea Brotonne din apropiere de Rouen (675). Apoi, in timp ce Wulfoald se refugia in Austrasia, majordom al palatului a fost Leudesius, moment ales si de Ebroin pentru a se intoarce din exil. El a recucerit puterea, ajutat fiind de episcopul din Rouen, Sfantul Ouen. Prietenii Sfantului Ouen nu i-au lasat sa intre in biserici pe dusmanii majordomului palatului. Mare parte dintre prelati, mai ales cei din Bourgogne, au fost exilati, iar Leudesius si Warin asasinati. Cat despre Sfantul Leger, el a fost exilat la Fécamp si a sfarsit prin a fi acuzat de implicare in moartea lui Childeric al II-lea. A negat in van si in cele din urma a fost executat.

In Austrasia, Wulfoald l-a readus pe Dagobert al II-lea din exil, iar in 677, in apropiere de Langres, intre armata Austrasiei si armata Neustriei condusa de Ebroin a avut loc o confruntare terminata printr-o batalie indecisa. Pacea incheiata atunci a fixat din nou frontierele dintre cele doua parti ale lumii france. Cu toate acestea, la sfarsitul lui 679 Dagobert al II-lea a fost asasinat si o data cu el a cazut si Wulfoald. S-a presupus ca instigatorii crimei au fost Martin si Pepin al II-lea, cei doi duci din Austrasia fiind cei ce au preluat in cele din urma puterea. Este insa clar faptul ca asasinul, Ioan, s-a refugiat pe langa Ebroin, care a mai incercat o data, asa cum facuse si cu 3 ani in urma, sa reuneasca regnum Francorum. El pretindea Austrasiei sa se supuna singurului rege in viata, lui Thierry al III-lea. Ebroin a triumfat in apropiere de Laon, Martin a fost ucis, iar Pepin a reusit sa scape. invingator, Ebroin a fost asasinat putin mai tarziu, in 680, de catre un dusman personal, Ermenfroi, in propriul sau palat. Asasinul s-a refugiat acum la curtea lui Pepin. Uneltirile Pippinizilor si ale catorva neustrieni erau foarte clare. Warathon, noul majordom al palatului, a facut imediat pace cu Pepin, dar a fost destituit de fiul sau Gislemar, care a reluat lupta si i-a invins pe cei din Austrasia in apropiere de Namur. Gislemar a murit la timp, iar tatal sau a preluat din nou puterea si o data cu ea si politica sa pacifista. Warathon a murit si el, iar sotia sa, energica Ansfledis, a organizat succesiunea in favoarea ginerelui sau, Berchaire: caracterul cvasi-dinastic al functiei de majordom al palatului este foarte evident.

Berchaire nu a ascultat de loc "sfaturile' aristocratiei neustriene. Mai multi granzi - printre ei si Reole, episcop de Reims si fost conte de Champagne - au facut apel la Pepin, care l-a invins pe Berchaire in 687 in apropiere de Saint-Quentin, la Textricio (Tertry). Berchaire a murit apoi la putin timp, soacra sa avand se pare o parte din vina.

Din cauza intelegerilor negociate cu aristocratia neustriana, victoria obtinuta s-a aratat a fi mai importanta decat toate infrangerile suferite de Pepin si Austrasia. Neustria nu a fost nici cucerita si nici ocupata de cei din Austrasia. Ca urmare, se exagereaza daca se spune ca in 687 incepe puterea unica a Pippinizilor - viitorii "Carolingieni' - asupra intregului regnum Francorum.

Solutia aleasa pentru a asigura un control comun celor doua mari entitati politice ale lumii france a fost foarte vicleana: a fost pastrat regele neustrian Thierry al III-lea, iar dupa el fiii, nepotii si stranepotii sai. Rege unic, el si-a pastrat in continuare resedintele din jurul Parisului. El a ramas in consecinta un rege "neustrian', inconjurat de o curte "neustriana', fapt ce a permis si aristocratiei regionale participarea la viata politica. Alaturi de rege a existat insa un reprezentant al lui Pepin: mai intai Nordebert, apoi, cu titlul de majordom al palatului (neustrian), fiul lui Pepin al II-lea, Grimoald al II-lea. Regalitatea unica nu era doar o gluma, institutiile fiind respectate. Majordomul palatului, Grimoald, a pierdut in fata tribunalului regelui un proces impotriva abatiei de la Saint-Denis. Cat despre Pepin al II-lea, el a continuat sa stea impreuna cu sotia sa Plectrude, in Austrasia, indeosebi la Köln, vechea resedinta a lui Sigebert cel Batran. Un alt fiu, Drogon, a fost numit duce in Champagne si a reprezentat un punct de sprijin pentru pozitia pariziana a fratelui sau Grimoald.

Exista in concluzie un singur rege - neustrian - pentru intregul regat, dar doi majordomi pentru cele doua parti ale lumii france; dupa 700, amandoi au facut parte din aceeasi dinastie!

Ceea ce altii incercasera inainte, a reusit in cele din urma Pepin: recunoasterea ereditatii functiei de majordom al palatului. Ca urmare, pana in 751 au existat doua dinastii, una care domnea si alta care guvema respectand intru totul dualismul lumii france.

Noii "principi"

Guvernarea ereditara instaurata la inceputul sec. al VIII-lea in favoarea unei dinastii ne-regale, a fost numita principatus. Titlul care ii corespunde este cel de princeps. Atunci cand Pepin cel Scurt a devenit rege in anul 751, contemporanii au spus ca a renuntat la titlul de princeps in favoarea celui de rex. Aceasta semnificatie a cuvantului "principe' era noua.

Inca din timpul Imperiului Roman Tarziu doar imparatul era princeps et dominus, singurul detinator al puterii publice. Functionarii isi exercitau autoritatea doar in calitate de imputerniciti ai "principelui'. In cadrul regatului merovingian, doar regele, care ii conducea in numele imparatului pe "romani', pe "franci', pe "burgunzi' si toate popoarele din regatul sau, era considerat princeps. In actele regale se vorbea de "clementa principelui', "clementa' ce era o imitare a modelului imperial. Formularile "puterea regelui' si "puterea principelui' pot fi practic schimbate intre ele, demonstrandu-se astfel ca regele merovingian al Galiei nu era comparabil cu un rege germanic din Germania si nici cu un "rege al armatei' imaginat de unii istorici germani. El ocupa locul imparatului si era singurul stapan al tarii si al locuitorilor sai.

La sfarsitul sec. al VII-lea si la inceputul sec. al VIII-lea puterea suprema a principelui isi schimba proprietarul. Daca auctoritas principalis, forta care dadea legitimitatea, apartinea intotdeauna celui uns rege, puterea, potestas, era exercitata de major domus, adica de "majordomul palatului', ce guverna in locul regelui. De ce s-ar fi lipsit insa de titlul de princeps ducele unei mari regiuni care isi asigurase ereditatea de facto a exercitarii - pe plan regional - a acestei potestas?

Au aparuc in consecinta o serie de titluri onorifice care indicau in mod clar ca majordomul palatului, dar si unii mari conducatori regionali autonomi, asemeni lui Eudes de Aquitania, erau considerati "principi'. Puterea exercitata de Pepin al II-lea era denumita "guvernarea princiara a majordomului palatului', lui fiindu-i trimis si tezaurul regal al Neustriei, considerat esenta si simbolul puterii regale.

Un manuscris anglo-saxon din sec. al VIII-lea il numea pe ducele de Champagne, fiul lui Pepin al II-lea, principele Drogon. Texte din epoca ii dau titlul de "principe' si majordomului palatului Erchinoald.

In prima jumatate a secolului al VIII-lea, in regatul francilor, coexistau doua dinastii, amandoua de rang "princiar'. Mai existau insa si alte dinastii - in Aquitania, Turingia, Bavaria, Alamania - ce se considerau la fel de nobile ca cea a Arnulfinilor, dar nu incercau absolut deloc sa se rupa de regatul francilor. Din contra chiar, ele doreau sa-si joace rolul si se considerau egale cu majordomul palatului, regelui ramanandu-i doar un prestigiu pur teoretic.

Aceasta este realitatea politica in regnum Francorum, devenit acum un conglomerat de principate. Cum ne ocupam de istoria Frantei, vom trece peste cazul "principatelor' din Germania, dar vom incerca sa cunoastem mai bine originile ducatului Aquitaniei. In timpul Merovingienilor, conducatorul sau nu a devenit doar rege - asa cum s-a spus de curand - ci si princeps!

Aquitania

Aquitania facuse parte din regatul vizigot de la Toulouse. Ea a fost considerata regiune cucerita si a fost mereu impartita intre diferite "regate partiale' rezultate in urma partajelor succesorale; singura constanta a fost ca Auvergne a ramas mereu in Austrasia, in timp ce "ducatele' de Tours si de Poitiers au fost obiectul certurilor dintre fratii merovingieni. Desi senatorii romani din Aquitania au jucat un rol de frunte in toate regatele merovingiene, dar mai ales in Austrasia, cele doua provincii ale Aquitaniei, Prima, cu capitala la Bourges, si Secunda, cu capitala la Bordeaux, nu au gasit nici o modalitate de unificare cu exceptia celei a organizarii ecleziastice. Novempopuli, singura cu numele de Aquitania in perioada romana timpurie, era locuita de basci. In ciuda situatiei sale instabile, instalarea unui Merovingian la Toulouse (Caribert al II-lea, intre 629 si 632) a declansat procesul de creare a unei entitati politice in sud-vest. Odata intemeiat, acest "regat' - care nu mai avea rege, dar era util in lupta impotriva bascilor- a continuat sa existe sub conducerea unor duci ale caror nume in parte le cunoastem, mai intai Felix, iar apoi Loup, Primul a reusit sa supuna o mare parte a Gasconiei, una din consecintele actiunii sale fiind faptul ca la putin timp dupa aceea trupele gascone au devenit elita armatelor aquitane. Ele au devenit de temut si au fost numite Wascones! Al doilea a reunit pe la 675 un sinod in apropiere de Bordeaux. Regele este mentionat in mod formal, el fiind singurul "principe' ce avea dreptul de a convoca opiscopii mai multor provincii; se precizeaza insa ca sinodul are loc "la initiariva ducelui Loup, vir illuster'. La sinod au participat episcopii din Novempopuli si dintr-o parte importanta a Aquitaniei Secunda, in timp ce Aquitania Prima a fost reprezentata doar de episcopul metropolitan de la Bourges.

Pentru a-si extinde propria dominatie, Loup a profitat de luptele in care era implicat Ebroin. Un izvor contemporan vorbeste despre cucerirea orasului Limoges: "Loup a ajuns si a ordonat adunarea episcopilor si a tuturor cetatenilor - barbati de vaza ai orasului. Le-a smuls un juramant de fidelitate si i-a supus conducerii sale'. Ca urmare, nu avem de a face cu un elan comun al aquitanilor ce doreau sa se elibereze de sub jugul francilor, imagine care apare in interpretarile "nationale' ale evenimentelor. Din contra chiar, este vorba de o lupta dusa personal de catre ducele franc, de dinastia si de fidelii sai pentru a invia, in ciuda rezistentelor, o Aquitanie careia ii fusese uitat si numele. Sentimentul national aquitan nu este cauza, ci consecinta intemeierii principatului.

Succesorul lui Loup, Eudes, a fost un conducator remarcabil ce si-a aparat tara cu vitejie impotriva arabilor, o data fiind si victorios, in 721, in fata zidurilor Toulouse-ului. Liber pontificalis, istoria episcopilor de la Roma, pomeneste victoria si o atribuie darurilor - fragmente de bureti sfintiti - trimise ducelui si "francilor' sai. Intamplarea este foarte interesanta pentru ca demonstreaza faptul ca in acea perioada ducele aquitan, asemeni celui bavarez, avea deja propriile sale relatii diplomatice la curtea pontificala. Dar, pe de alta parte, faptul ca Aquitania facea pe atunci parte din regatul franc nu poate fi pus la indoiala, chiar si arabii numeau asa regiunile devenite musulmane din nordul Spaniei: Ifrandja, Francia. In Liber pontificalis, ducelui i se da un nume de o importanta aparte: Aquitaniae princeps, "principe al Aquitaniei'.

Textele aquitane din sec. al VIII-lea ii atribuie titlul de princeps - recunoscut si de papalitate - lui Eudes si succesorilor sai, Hunauld si Gaifier. Chiar si Carolingienii au trebuit sa il recunoasca uneori. Scopul lor era insa acela de a face ca "principatele' sa dispara pentru a ramane doar puterea centrala. Un text spune despre Carol Martel ca s-a apucat sa distruga forta "tiranilor' din regatul sau. "Tiranii' nu erau altii decat "principii' cvasi-independenti dintre care ultimul, Tassilo al III-lea al Bavariei, a cazut abia in timpul lui Carol cel Mare, in 788!

Carol Martel

Pepin al II-lea nu a putut parasi Austrasia: el a trebuit sa faca fata atacurilor din nord ale frizonilor si din rasarit ale saxonilor. Utrecht-ul a fost cucerit de franci pe la 625, in timpul lui Dagobert si al lui Pepin I, fiind recucerit de catre frizoni in jur de 650. Pepin al II-lea a reusit apoi sa il smulga din mainile adversarilor in 695-696, acestia recuperandu-1 din nou putin dupa moartea sa. In schimb Frisia Citerior cu capitala la Duurstede a fost cucerita si pastrata; ea a beneficiat de o evanghelizare intensiva, condusa de Sfantul Willibrord. Alaturi de Duurstede si Tiel pe Waal, ea a reprezentat poarta economica spre Anglia a Austrasiei. Neplacerile infruntate atunci de Pepin al II-lea din partea saxonilor nu sunt cu nimic mai prejos, ei cucprind de la franci una din regiunile originii lor, pe cea a bructerilor din jurul Dortmund-ului de astazi.

In Austrasia, puterea lui Pepin al II-lea se baza pe posesiunile si clientela Amulfinilor din jurul Metz-ului si Verdun-ului, pe care le mostenise de la tatal sau Ansegisel, fiul Sfantului Arnulf, si pe posesiunile Pippinizilor din regiunea mosana din jurul oraselor Liège, Malmédy, Nivelles si Andennes, mostenite de la mama sa Begga, fiica lui Pepin I. Prin casatoria sa cu Plectruda, fiica senesalului Hugobert, a primit si domeniile celei mai importante familii din regiunea Trierului, familie deosebit de influenta si in regiunea de la nord de Köln. Acolo, pe o insula de pe Rin. Pepin al II-lea a intemeiat abatia Kaiserswerth.

In familia Plectrudei se intalneau nume cu rezonanta pentru francii renani: ducele Theotharius si fiul sau Theothardus aminteau de Theotrada, care prin casatoria sa cu un duce din Turingia si-a inrudit familia cu dinastia din aceasta tara. Arnulfinii erau constienti ca ascendenta Plectrudei era mai nobila decat a lor, fiul lui Grimoald al II-lea fiind botezat Theodoald. Dupa moartea lui Drogon in 708, a lui Grimoald, asasinat in 714 la Liège de un frizon pagan, si dupa moartea tot in 714 a lui Pepin al II-lea, Theodoald a ramas mostenitorul nesigur al tuturor acestor pamanturi si al functiei de majordom al palatului din Neustria. Plectruda era gata sa apere mostenirea atat impotriva celor din Neustria cat si impotriva unui fiu avut de Pepin al II-lea cu o anume Alphaida: Carol, trimis de altfel si la inchisoare.

Cei din Neustria nici nu se gandeau sa recunoasca puterea tanarului Theodoald, trupele Plectrudei fiind invinse pe 26 Sep. 715, la Saint-Jean-de-Cuise, in apropiere de Compiègne. Ei s-au aliat apoi cu saxonii si frizonii, si impreuna cu Rainfroi, noul majordom al palatului, au profitat de moartea lui Dagobert al III-lea pentru a-1 inscauna ca rege pe Chilperic al II-lea, fiul lui Childeric al II-lea. In cele din urma, ei au obligat-o pe Plectruda sa le dea o parte din tezaur, cea care corespundea zonei neustro-burgunde a regatului. Tot atunci a scapat din inchisoare si Carol - viitorul Carol Martel - el reusind sa-si stranga partizanii si sa mearga impotriva frizonilor, demonstrandu-le astfel celor din Austrasia ca exista in sfarsit cineva capabil sa ii apere.

In 716, in apropiere de Ambleve, in Ardeni, Carol a reusit sa ia prin surprindere si sa invinga armata Neustriei. Exista un docu-ment impresionant care il arata pe Chilperic al Il-lea daruind pe 28 februarie 717 abariei Saint-Denis padurea Rouvray, de pe malul

* Fiul lui Pepin al II-lea (n.tr.)

drept al Senei, pentru a se ruga "pentru stabilitatea regatului si salvarea patriei'. Toate acestea au avut loc inainte de batalia castigata de Carol pe 28 martie 717, in apropiere de Vincy, la sud de Cambrai. Obligata sa se retraga, Plectruda a fost nevoita sa ii cedeze lui Carol si Koln-ul, si tezaurul. in 718, stapan incontestabil al Austrasiei, invingatorul i-a atacat pe saxoni la ei acasa, pana pe Weser, demonstrand astfel inca o data curajul si puterea sa. El a profitat apoi de moartea lui Radbod, regele frizonilor, pentru a recuceri in 719 Utrecht-ul, devenit apoi centrul evanghelizarii con-duse de Willibrord. Tot intre Senlis si Soissons, la N6ry, la mar-ginea unui mare domeniu fiscal, Carol a obtinut pe 14 octombrie 719 victoria decisiva asupra neustrienilor. Acestia se asigurara de alianta ducelui Eudes al Aquitaniei, care insa l-a trimis dupa in-frangere lui Carol pe regele Chilperic al II-lea in schimbul recu-noasterii pozitiei sale de duce si "principe' al Aquitaniei, adica de conducator ereditar si autonom. Dar Carol dorea sa castige incre-derea celor din Neustria si ca urmare l-a recunoscut pe Chilperic. in 712, dupa ce a murit, acesta a fost inlocuit de fiul lui Dagobert al IIl-lea, Thierry al IV-lea.

Ar fi o greseala daca, dupa victoria sa din 719, l-am considera pe Carol - nume nou ce se aseamana cu anglo-saxonul cearl si ger-manul Kerl, adica "soldat viteaz', "tanar solid' - stapanul necon-testat al intregului regnum Francorum. El nu a reusit sa scape de Rainfroi si de fidelii sai, fiind chiar obligat sa le cedeze un fel de principat in jurul orasului Angers. in 724 a fost nevoit sa lupte impotriva lor, iar principatul a fost recuperat abia dupa 731, anul rnortii majordomului palatului din Neustria.

Carol nu era insa decat la inceputul recuceririi regatului, in perioada cand, fara a-si face prea multe scrupule, isi aseza pionii in pozitiile cucerite. In 723 a incarcerat pe doi dintre fiii fratelui sau vitreg Drogon, unul dintre ei murind in inchisoare. Dupa 719, el i-a incredintat lui Milon - fiul unui fost episcop de Trier, dar care dupa spusa unui contemporan "era cleric doar prin tonsura' - epis-copatele de Reims si de Trier, cel din urma fiind orasul metropolitan al Belgicei. Pentru a-1 putea supraveghea mal hlne pe Hiiinfroi si regiunea Anjou, a numit conte in Mans am om de-al »ftu din Austrasia, pe Roger - succedat apoi de fiul sau Hfcrvrf .- lur cpiscop, pe Jousseaume, fratele lui Herv6. DeocamclnlB cl R irchuit sa accepte autonomia lui Eudes in Aquitania, ca sl p« (W . "princi-pilor-episcopi' din Bourgogne. Cel mai puternir (llnln' Bl, Savary, episcop de Orl6ans si Auxerre, a profitat de luplplf .llnlre Au-strasia si Neustria pentru a-si crea, de pe la 71'i. un biiii |)io|>riu. El a cucerit regiunile Nevers, Tonnerre, Avallon si th)v«'». ilni n murit lovit de fulger pe cand ataca Lugdunensis.

Puterea seculara a episcopilor era o realitatr |)i)llllrfl ilc care se plangea un rege inca din secolul al VI-lea. 1'iolliAiul dp acest sistem in folosul episcopilor alesi dintre fidelii sfti, Cniol n inteles dezavantajele situatiei si a incercat, asa cum mciiM' mllnioara si Ebroin, sa o remedieze, restabilind drepturile st.milul. "Uuce al francilor', el este mai mult decat un general vicloiloii, este si un om politic, un organizator si un intemeietor de inslilutii.

Prin generalizarea unui procedeu aplicat in.iinlc intr-un mod dezorganizat, Carol a pus bazele viitorului sistem "fciulnl': asigu-rarea fidelitatii si a serviciilor militare ale unui nobil snu cel putin ale unui om liber, prin cedarea dreptului de folosire a unui "pa-mant'. Recompensa anticipata constituia baza materialfi a "vasa-lului' care, prin intermediul "binefacerii' sau "beneficiului', putea sa isi intrerina "familia' si sa suporte cumpararea si intretinerea unui cal de lupta si a armamentului greu. Proprietatea pamantului ramanea celui ce il "oferise'. Procedeul nu este deci nimic altceva decat un mod de a pune in valoare pamanturile marilor propri-etari, mai ales ale celor ecleziastici, prin atribuirea unui drept de folosinta "precaria' - de-a lungul a una, doua sau trei generatii -in schimbul platii unui cens anual. Censul platit de cel ce exploata pamantul a fost inlocuit de prestaria niilitara a unui razboinic. Episcopii, de exemplu Savary si Milon, au aplicat metoda pe pamanturile bisericilor lor si si-au creat escorte militare din ce in ce mai putemice. Carol a procedat la fel, beneficiind in numele statului de pamanturile bisericilor. in povestirile aparute dupa moartea sa, clericii il arata ispasindu-si pacatul in infem.

Statul roman inzestrase din plin bisericile cu bogarii, dar nu renuntase niciodata la obligatiile avute de ele- asemeni tuturor proprietarilor - fata de stat. Principiul a fost restabilit de Carolingieni in spiritul epocii lor. Pepin al III-lea si Carol cel Mare, fiul si nepotul lui Carol Manel, au instaurat putina ordine; ei au recunoscut unele drepturi atat bisericii "spoliate' cat si statului:

precaria vcrbo regis, "precaria' acordata de biserica in urma unui ordin regal, era un pamant pentru care beneficiarul trebuia sa presteze serviciu militar in slujba regelui si sa plateasca un cens bisericii.

Soldati de meserie, mai numerosi, mai bine inannati si mai experimentati, ei au devenit nucleul annatei carolingiene, inlo-cuind infanteria compusa din razboinici de ocazie. Schimbarea, inceputa doar in timpul lui Carol Martel, a avut multiple conse-cinte sociale. Nascuta in cadrul luptei pentru putere din interiorul statului franc, inovatia nu a avut nici o legatura cu necesitatile pe care le-a presupus mai tarziu lupta impotriva arabilor, dar a contribuit la inmultirea sanselor de victorie.

Spiritul organizator si cuceritor al lui Carol se resimte si in regi-unile orientale ale regatului. El a coordonat ridicarea unor noi in-tarituri, cu ziduri din piatra si porti protejate de tumuri, cum sunt de exemplu cele de la Christenberg in Hessen. Constructiile defen-sive presupun organizarea unor gamizoane si a unui sistem de schimbare a trupelor ce aparau frontiera amenintata de catre sa-xoni. Tot acum, dupa modelul drumurilor romane din Galia, pe malul drept al Rinului sunt deschise noi drumuri, la intervale regulate fiind amplasate "statii' pentru schimbarea cailor. Ele erau deservite de colonii statului, instalati acolo in schimbul obligati-vitatii prestarii serviciului militar pe domeniile regale si pe paman-turile confiscate, mai ales pe cele din Franconia. Colonizata cu siguranta in timpul lui Carol, regiunea a permis restabilirea lega-turilor cu Turingia, a carei dinastie ducala a fost integrata inainte de disparitie in cadrul sistemului pippinid. Acecml regiune a permis invaluirea dinspre sud a saxonilor, atat dr prilculosi pe Rin, si amenintarea dinspre nord a alamanilor si a bnvnrllor daca ar fi incercat sa se revolte impotriva autoritatii criiliiilr. Carol a reusit sa impuna in cele doua ducate o redactare nouft n It'gilor, in care sa se tina cont de interesele regelui- deci ale slnliilui repre-zentat de Carol - si de cele ale Bisericii. Bavariei i-a lost confiscata o regiune importanta de la nord de Regensburg, Norilgau, iar Alamania a fost supusa in 730, dupa rebeliunea conilnsil de ducele sau, Lantfrid. in regiunile mai bine controlate, actiunca inisionara a anglo-saxonului Winfrid - caruia papa ii conferise o dm.l cu dem-nitatea episcopala si numele de Bonifacius - este spri|iiiitS si de ducele francilor si de cel al bavarilor. in ciuda nesiguriintci pozi-tiilor dobandite, consolidarea statului si in panea sa rasariteana nu poate fi negata. Ea a precedat acriunile intreprinse de Carol in ace-lasi scop in ultima parte a vietii sale, in partea apuseana si in cea sudica a regatului.

in 721, la Toulouse, Eudes de Aquitania a rezistat victorios in fata atacului arab, dar in 725 Autun-ul a fost jefuit de musulmani. in 732, Aquitania parea pierduta. Eudes a incheiac aliante cu conducatorii arabi ostili propriei lor puteri centrale, aliante utile pentni apararea crestina. Pedeapsa a venit sub forma unui atac condus personal de Abd al Rahman, conducatorul militar al Spaniei musulmane. Eudes a facut apel la ajutorul lui Carol, care a strans o armata pentru a apara orasul sfant al regatului, Tours, telul declarat al atacului arab. inaintarea araba a fost oprita pe 25 octonnbrie 732 la Moussais, intre Poitiers si Tours, intr-o lupta crancena ce a curmat viata conducatorului arab.

Armata franca nu a incercat sa exploateze o victorie ramasa pur defensiva. Carol s-a ferit de o inaintare temerara, nedorind sa se expuna atacului cavaleriei dusmane, care, de-a lungul unei retra-geri indelungate, a putut sa jefuiasca in liniste Aquitania. El avea ceva mai bun de facut decat sa salveze o Aquitanie ce se pretindea a fi autonoma. El a profitat de marea sa armata pentru a-1 priva de putere pe episcopul de Tours si pentru a se napusti asupra episcopilor Eucherius din Orl6ans si Ainmar din Auxerre, succesorii lui Savary. Momentul indelung asteptat venise' Cei doi episcopi au fost prinsi si exilati in bisericile din nord-est. Eucherius a murit venerat ca un sfant in 738, la Saint-Trond. Proprietatile celor doua episcopate au fost intrebuintate pentru crearea unor comitate france. Ca urmare, la Auxerre intalnim o dinastie franca venita din Bavaria, membrii familiei slujindu-i pe Carolingieni si in Bavaria occidentala si in Suabia orientala, si in Bourgogne!

Care a fost meritul istoric al lui Carol "Martel', salvatorul Occi-dentului de la Poitiers? Irnportanta evenimentului nu trebuie nici neglijata si nici exagerata. Un conternporan crestin care traia la Cordoba, sub stapanire musulmana, atribuia succesul europenilor, Europenses, identificand astfel penmi prima data Europa cu lumea carolingiana pe cale de a se naste. Dupa 717, anul rezistentei eroice a Constantinopolului asediat de arabi, 732 a fost considerat peste tot - si cu siguranta si la Roma - un moment de cotitura ce a fixat limitele expansiunii arabe. Cu siguranta insa, nici padurile Galiei de nord si nici cele din Masivul Central nu erau amenintate de o cucerire durabila, pe care arabii nu puteau si nici nu doreau sa o riste. Abia in 735, 736, 737 si 739, prin interventiile neobosite din sudul Galiei, Carol si ai sai au obtinut succese cu adevarat decisive. in Aquitania au luptat impotriva aquitanilor a caror putere se diminuase dupa moartea lui Eudes (735), in Provence au luptat impotriva unui sef local aliat arabilor, si la fel in Septimania, regiune vizigota devenita la randul sau araba.

Jafurile france erau la fel de nemiloase ca si cele arabe. Sudul nu a fost eliberat de arabi decat cu conditia de a i se supune lui Carol, care nu era omul sa faca daruri si nici cel care sa lupte pentru altii. El a smuls Avignon-ul arabilor si, apeland la ajutorul longobarzilor, in 739 a recucerit Provence. Mai mult timp romana decat toate celelalte regiuni ale Galiei, in timpul Merovingienilor ea si-a pastrat intact caracterul sau "roman', dar a fost grav lovita de represiunile brutale ale lui Carol "ciocanul', porecla ale carei prime atestari dateaza abia din secolul urmator si a carei semni-ficatie este cat se poate de explicita.

Exista si o alta fata a medaliei: curajul de a traversa o Burgun-die ostila pentru a ajunge in regiunile mediteraneene si pentru a-i ataca pe arabi in inima Septimaniei, intr-o zona pe care francii nu au cucerit-o niciodata. Cea mai eroica batalie a avut loc in 737 la sud-vest de Narbonna "in Gotia, intr-un loc numit Birra', o con-fruntare in care ambele parti au suferit pierderi deosebite. Episodul a intrat in legenda, fiind cantat in asa-numitele "chansons de geste', in ciclul "Guillaume d'Orange'. Guillaume nu era de altfel decat o ruda a Carolingienilor, cunoscut mai tarziu sub numele de Sfantul Guillaume de Gellone, ale carui lupte duse in jur de 800 impotriva arabilor au fost confundate cu cele duse de franci in timpul lui Carol Martel si contopite in aceeasi legenda. De fapt, pentru francii din nord incepe aici o noua epoca eroica ce s-a aflat la baza artei epice, al carei merit a fost considerabil in aparitia sentimentului national francez. Luptele impotriva necre-dinciosilor - ne gandim la Roland - au permis celebrarea unitatii credintei crestine si a curajului franc.

Legea celui mai puternic, aplicata de Carol Martel si in cazul fh'zonilor pagani - "distrusi pana la exterminare' in 734, dupa cum semnala un contemporan - era departe de a displace papalitatii, care cauta un sprijin impotriva longobarzilor. Deveniti crestini, ei doreau in continuare sa supuna intreaga Italie, inclusiv partea ce apartinuse pana atunci imparatului de la Constantinopol si re-prezentantului.sau, exarhul de la Ravenna. Papalitatea i-a cerut lui Carol protectie si i-a trimis cheile mormantului Sfantului Petru, oferindu-i sa se separe de Imperiul de la Constantinopol. Carol a primit ambasada cu tot fastul de rigoare, dar nu a dorit sa duca o politica antilongobarda impotriva lui Liutprand, un rege care ii oferise sprijinul in Provence si il facuse pe fiul sau, pe Pepin, "fiu prin arme' - dupa un obicei gennanic. Initiativa papala a avut o importanta aparte, de "legitimare' a dinastiei pippinide, care, nu trebuie sa uitam, nu era inca regala. in 737, la moartea regelui Thieny al IV-lea, Carol a indraznit sa guvemeze singur, fara rege, considerandu-se de acum inainte "principe' al francilor, cu alte cuvinte, conducatorul ereditar al francilor. Atunci cand a murit in 741 la Paris, Merovingienii pareau uitati. Dinastia sa, cu cei doi fii ai sai, Carloman si Pepin, aparea ca o putere europeana.

Bilantul perloadei merovingiene

A fost oare lumea merovingiana asa de sinistra si de primitiva cum s-ar vrea uneori sa se creada? intr-o tara care continua in mod direct regatul franc se afirma cu usurinta ca francii nu aveau "notiunea de stat'. Suntem oare mai aproape de realitate atunci cand reprosam Merovingienilor ca din punct de vedere arhitectural in urma lor nu a ramas nimic? N-ar trebui oare sa ne gandim la bisericile romanice si gotice ridicate exact pe locul cladirilor merovingiene disparute pentru totdeauna? Reims numara doua-zeci si doua de biserici. Fortunatus lauda frumusetea catedralei din Nantes cu cele trei nave ale sale si cu turnul inalt (terminat catre 567) si tot el il omagia pe ducele Launebode care, barbat de rasa barbara fiind, a construit catre 570 la Toulouse bazilica Saint-Sernin-du-7ars si a realizat astfel ceva ce "romanii' nici nu si-ar fi imaginat.

Jean Hubert spune ca laudele sunt meritate si de regi, care "au construit mult si intr-un mod maret'. Biserica Saint-Germain-des-Pr6s, de pe malul stang al Senei, a fost construita de Childebert pentru a adaposti relicvele Sfantului Vincent, aduse dintr-o campa-nie in Spania, ea fiind numita mai intai Saint-Germain "Auritul'. La Auxen-e, regina Clotilda construise deja o bazilica pe mor-mantul episcopului Sfantul Germain d'Auxerre. Clovis a ridicat la Paris, pentru a fi inmonnantat intr-insa, bazilica Sfintilor Apostoli, loc unde a depus-o cu onoruri regale pe Sfanta Genevteve, cea care a dat in cele din urma numele sau bisericii. Au fost laudate si mozaicurile si coloanele de marmura ale bazilicii Saint-Marlin, construita la sfarsitul secolului al VI-lea la portile Autun-ului de catre regina Brunehaut. Se stie de asemenea ca biserica Saint-Martin-de-Tours avea o lungime de cel putin 50 de metri, 120 de coloane, 8 porti si 52 de ferestre.

Lista constructiilor citate de Grigore din Tours si cea a palatelor regale este deosebit lunga. Episcopul de Trier, Sfantul Nizier, a supervizat construirea in afara orasului a unei superbe case forti-ficate si, mai mult, a restaurat si catedrala distrusa in secolul al V-Iea;

zidurile ridicate in cea mai pura tehnica romana sunt in picioare si astazi, atingand pe alocuri inaltimea de 24 de metri.

Exista insa o inversunare impotriva acestei civilizatii. Asa cum observa Jean Hubert, se contesta "in van' construirea in secolul al VII-lea a baptisteriului Saint-Jean din Poitiers, chiar daca tehnica pare a fi romana si chiar daca se prefera originile "romane' in locul unei perioade mai putin iubite. De ce n-avem oare judecata limpede a unui Mabillon, pentru care secolul al VII-lea a fost "adevarata varsta de aur' a Galiei? Numarul de manastiri si de catedrale construite acum corespunde unei mari cresteri demo-grafice si economice, fenomen demonstrat de cercetatori pentru perioada ce a precedat luptele dintre majordomii palatului si epoca lui Carol Martel. Abia atunci se poate observa tulburarea completa a vietii religioase, fapt subliniat si de lacunele existente in listele episcopale din perioada secularizarii bunurilor ecleziastice de catre Carol Martel. Un bun exemplu este cel oferit de P. Gras, cel al resedintei merovingiene de la Saint-Cosme in apropiere de Chalon;

asemeni celor de la Soissons, Metz sau Paris, ea era inzestrata cu o serie de biserici printre care si o bazilica cimiteriala construita in secolele VI-VII. Acesteia i-a fost atribuit printre altele si satul Gevrey, oferit de Carol Martel unuia dintre fidelii sai si detinut de conti si in secolul al IX-lea.

Epoca merovingiana o continua fara intrerupere pe cea a Impe-riului Roman Tarziu. La Trier, Koln (Saint-G^rton), Lyon, Metz (Saint-Pierre-aux-Nonnains), Frtjus, Marsilia (Sainc-Victor), bap-tisteriile, catedralele si manastirile din secolele IV-V sunt folosite in continuare, iar uneori sunt chiar extinse, ele fiind reprezentadve pentru o arta ale carei izvoare de inspiratie se aflau la Roma, in Provence, dar si in Orient. Influenta profunda a Orientului se explica prin crestinismul existent in Siria si Asia Mica si prin contextul european al comertului mediteranean dinainte de rup-tura din secolele VII-VIIl. Bineinteles ca exista unele urme ale "barbarizarii', ele putand fi sesizate mai ales la un nivel social mai putin elevat, cum este de exemplu cazul "hipogeului din Dunes', o cripta modesta construita la Poiriers, la inceputul secolului al VIlI-lea, de abatele Mellebaud. Eleganta si calitatea criptei si a sarcofagelor de la Jouarre din a doua jumatate a secolului al VII-lea nu trebuie insa subestimate, ele apartinand unui mediu apropiat curtii, unde erau chemati cei mai buni artisti, mai ales din Italia. Calitatea construcriilor din Galia este confirmata de anglo-saxoni, care in secolul al VII-lea ii chemau pe caementaru din Galia pentru a con-strui biserici "in stil roman'! La inceput, pretioasele sarcofage de mai-mura erau lucrate in Provence, iar apoi si in carierele din Pirinei de unde, gratie retelei rutiere intacte, erau transportate pana in regiunea pariziana, un exemplu in acest sens fiind cel de la Soissons al sotiei lui Ebroin, Leutruda. Tot invaziile arabe si luptele lui Carol Martel sunt cele care au intrerupt o traditie artistica:

granzii epocii carolingiene au fost depusi in sarcofage refolosite, sarcofage romane si provensale din secolul al IV-lea.

Nu trebuie sa ne surprinda nici bogatia tennenilor folositi in perioada merovingiana pentru a-i desemna pe "arhitectii' si pe zidarii - architecti, caementarii, structores - ce lucrau in lapidarii, pe taietorii de piatra pe care ii vedem lucrand si intr-o cariera de langa Poitiers. Existau cu siguranta si dulgheri, si tamplari ce con-tinuau traditia celtica si romana a Galiei, fiind posibila astfel exis-tenta altui moment de inflorire inainte de cel al perioadei caro-lingiene. Este adevarat, coloanele erau adesea refolosite, dar obi-ceiul este intalnit inca din timpul Imperiului crestin, cel care a dis-trus, fara ajutorul barbarilor, sute de temple pagane. Cat despre capiteluri, ele sunt produse in ateliere specializate, asemeni celor care mai produceau si in secolul al VII-lea sarcofage de marmura, de piatra sau de ghips, numarul celor din umia fiind de ordinul miilor. Tot Jean Huben spunea: "Carierele si atelierele din regiu-nea Dijon-ului erau fumizoarele nordului si ale zonei Champagne. Regiunea nanteza era aprovizionata din Poitou, iar din regiunea pariziana sarcofagele erau transportate pe Sena spre Normandia.' in Galia a existat deci si o industrie care producea elemente arhi-tecturale "prefabricate', fapt ce demonstreaza ca vechea organi-zare a oficinelor specializate si a transportului la mare distanta s-a refacut dupa invazii.

Din acest punct de vedere, regiunile cele mai favorizate sunt cele dintre Sena, Rin si Loara pe de o parte, si Aquitania pe de alta. Mentionam faptul ca, din a douajumatate a secolului al VI-lea, cea din urma a trecut printr-o perioada de adevarata inflorire, im-partirea sa intre "regatele' merovingiene nereprezentand un obsta-col in calea dezvoltarii sale economice, ci din contra. Episcopul Sf. Didier a coordonat singur construirea unei incinte, apoi a unor apeducte si case, a unei manastiri si a mai multor biserici. Pe la 600, in afara incintei Mans-ului au fost construite opt manastiri si spitale. in orase existau "grupuri episcopale', compuse in mod normal din doua biserici (catedrala si biserica parohiala) si un bap-tisteriu. 0 mare manastire, cum era Jumi^ges, avea doua biserici, trei oratorii, un dormitor de 90 de metri si o incinta cu tumuri. Tot acum se si inoveaza: in Galia, transeptul si clopotnitele bisericilor dateaza din perioada merovingiana. Reprezentarea vrednica de mila a unei Galii merovingiene cu case de lemn ar trebui recon-siderata. Au ramas de sapat sute de situri - palate regale, mana-stiri si burguri fortificate - chiar daca o parte dintre ele se afla exact in centrul aglomerarilor de astazi.

Bogatia pieselor de aur si de metal pretios descoperite in morminte a avut deja darul de a surprinde. Calitatea metalurgiei si a orfevrariei popoarelor barbare este cunoscuta, din aceasta pers-pectiva ele dovedind "o indemanare mult superioara celei ro-mane'. De la mijlocul secolului al V-lea, ele au dezvoltat tehnica "cloisonne' - emailul este incrustat in nuci celule de metal pretios - adusa probabil de artistii de la curtea lui Attila. Desi obisnuit cu fastul, Sidonius Apollinaris era orbit de stralucirea costumului si a bijuteriilor de aur ale printului franc Sigismer, venit sa isi ia sotia de la curtea din Lyon. Mormintele princiare, cel al reginei Are-gonda de la Saint-Denis si cele ale unei printese si al unui print de sub catedrala din Koln, vin sa confirme observatiile. Grija avuta de printi in aceasta directie este reflectata atat de cariera Sfantului Eloi, barbat nobil si aurar, cat si de cuvintele lui Chilperic I, care, comandand o piesa de aur impodobita cu pietre pretioase, a spus:

"O fac pentru a da stralucire natiunii francilor'. Tezaurele biseri-cilor, al caror inventar s-a mai pastrat, depaseau de departe bo-gatia pieselor provenite din morminte. Luxul insotit de aur si pietre pretioase surprinde intr-o perioada considerata precara din punct de vedere economic. Totusi, nu exista nici o indoiala: ea a fost mult mai bogata decat cea carolingiana, fapt confirmat si de trecerea de la moneda de aur la cea de argint.

Nici in industria sticlei, exportate pana in Scandinavia, nici in cea a ceramicii, in care se pot observa unele influente noi, si nici in prelucrarea fildesului, unde se pastreaza finetea modelelor din secolul al V-lea, tehnicile si traditiile romane nu au disparut sub lovitura contributiilor "barbare'. Mai mult chiar, toata bogatia des-pre care am vorbit era raspandita prin numeroasele curti regale si resedinte comitale in sute de orase si de manastiri.

0 mare parte a pieselor surprind prin rafinamentul lor, unele dintre ele avand si o origine foarte indepartata, ca de exemplu matasea Balthildei, venita de la Constantinopol. Se pot observa si aptitudinile tehnice ale celor care au construit "termele' fiscului regal de la Athies, cele ale manastirii Sainte-Radegonde din Poitou sau din locuintele episcopului din Bordeaux.

Aceste observarii sunt suficiente pentru a demonstra ca in pe-rioada merovingiana schimburile nu puteau sa fie nule. De ase-menea, sutele de localitati unde se batea moneda ne dau la randul lor de gandit. Nord-estul, Germania si Anglia, cunosteau cu sigu-ranta folosirea balantelor portabile, fapt ce tradeaza schimburile facute in afara centrelor urbane, ocazii in care era luata in calcul valoarea intrinseca a cantitatii de metal pretios ce putea fi obtinut prin topirea monedelor. in alte regiuni ale Galiei exista atat o ambianta romana cat si una urbana, iar moneda era folosita ca un mijloc curent de plata, in functie de valoarea nominala, deci fara a se tine foarte strict cont de valoarea sa metalica.

Intensitatea comenului si diversitatea marfurilor transpare si din varietatea drepturilor vamale de care erau scutite navele, animalele de povara si carutele manastirilor ce transportau - dar nu comercializau - de exemplu sarea de la salinele bisericii catre alte posesiuni ale sale. Unul dintre actele de scutire de vama din secolul al VII-lea enumera mai multe puncte de vamuire: Toulon, Marseille, Fos, Arles, Avignon, Soyons, Valence, Vienne, Lyon, Chalon-sur-Saone. in afara de termenul general de teloneum, se i foloseste si rofaricum pentru transportul cu caruce, adica pe roti,;

portaticum pentru caratul pe spatele oamenilor, saumaticum pentru animalele de povara, barganaticum pentru barci, ponfa-ticum pentru trecerea podurilor, exclusaticum pentru cea a eclu-zelor, pedagium pentru trecerea cu piciorul si pulveritacum pentru turme - in urma trecerii lor se ridica praful. Ultima denumire este mentionata deja in Codul teodosian, subliniindu-se faptul ca nu suntem in fata unor inventii merovingiene oarecum naive, ci este pur si simplu vorba de continuarea administratiei fiscale a Impe-riului Roman Tarziu. Ea poate fi regasita atat in continuitatea impozitelor pe persoana cat si in cele asupra pamantului. Bisericile sunt la randul lor supuse, ca si in epoca romana, la contributiile cerute de stat de la cei ce traiau pe pamanturile sale.

Textele vorbesc foarte clar despre cai, catari sau chiar magari capabili sa care intre 100 si 150 kg, intr-un ritm de 20-25 km pe zi. in Galia merovingiana sunt insa de mai multe ori mentionati chiar si dromaderii, ei putand duce intre 250 si 300 kg. Din motive de securitate, transportul pe uscat se facea in caravane.

intr-o lume inca "romana', intalnim cei mai diversi negotia-tores. Evreii si sirienii, cei care intretineau legaturi de-a lungul Mediteranei, au cartiere proprii in Marsilia, Lyon si Paris. Ei aveau si dreptul de a purta sabie, iar cu ocazia intrarii solemne in Orl6ans a unui rege merovingian au format propriul lor cortegiu. !n timp ce la sfarsiml secolului al VI-lea un sirian din Bordeaux, Ruphron, risca sa isi piarda intreaga avere in favoarea unui episcop ruda cu Merovingienii, altul, Eusebius, a cumparat o functie epis-copala, asa cum faceau de obicei marii proprietari de origine ro-mana, terminandu-si viata intr-un mod demn, ca episcop al Pari-sului, si incercand chiar sa ridice si o serie de alti sirieni din randul clerului.

Un alt indiciu al influentei si bogatiei negustorilor il reprezinta un act regal prin care Clotar al II-lea a confirmat donatiile consi-derabile facute de un negotiator cu numele de Jean mai multor biserici din Paris. El era proprietarul unor domenii rurale si al unor imobile din oras. Ca si in epoca romana, puteau exista negustori specializad, ca in cazul unui comerciant din Lyon care vindea numai vin, sau a altuia din Trier care se ocupa doar cu comertul de sare.

0 alta specializare, comertul cu sclavi, cunoaste o deosebita in-florire in momentul instalarii arabilor in Spania, cand sunt vanduti anglo-saxonii, dar mai ales slavii facuti prizonieri in timpul unor adevarate razii la frontiera orientala. Etnonimul lor de sciavi, scla-vones, devine astfel sinonim - fiind si originea - cuvantului "sclav'. intalnirea celor doua curente ale cornertului de sclavi se facea la Verdun, unde pana in secolul al X-lea au existat experti ai co-mertului cu Spania musulmana, mai ales evrei poligloti. Verdun-ul este mentionat ca un oras comercial dm secolul al VI-lea, cand la cererea episcopului, regele Austrasiei, Theudebert I, a oferit locui-torilor un imprumut de 7000 de solidi - o suma foarte mare -pentru a ajuta dezvokarea comertului lor; un fel de politica eco-nomica.

Problema capitalului necesar pentru comertul la mare distanta este rezolvata prin imprumuturile facute de la rude si chiar de la clienti. Faptul ca negustorii puteau sa obtina si sa inchirieze vase fluviale este deosebit de importanr, asa cum este si faptul ca multi dintre ei nu lucrau pe cont propriu, ci erau in serviciul regelui, al granzilor, al bisericilor si chiar al manastirilor. "Negustorii pala-tului' erau deci succesorii celor care ii aprovizionau pe imparatii din secolele al IV-lea si al V-lea. Mai putin independenti, ei erau mai bine protejati, fiind avantajati si de faptul ca, apartinand fis-cului, nu mai trebuiau sa plateasca drepturi vamale. La aceasta se adauga si solvabilitatea clientilor lor de la curte, interesaci doar de produse de lux: matase, stofe pretioase, mirodenii, bijuterii, parfu-muri. Episcopii, familiile senatoriale si aristocratia de provincie reprezentau de asemenea o piata de desfacere importanta, intr-o Galie care, dominata de cei bogati si putemici, nu isi pierduse gustul pentru lux. Asa-numitii potentes formau o lume aparte, deasupra celor desemnati prin termenul de pauperes, denumire care nu are insa semnificatia de "sarac'; cuvantul era folosit in cazul oamenilor liberi care traiau dm munca lor, erau lipsiti de privilegii, de clientela si de influenta, dar puteau la randul lor sa aiba si ei servitori sau sclavi.

Alaturi de produsele de lux nu lipseau nici marfurile comune -in cantitari mai mari - ca sarea, ceara, uleiul, graul, camea sarata, pestele si chiar un sos de peste, liquamen. in secolul al V-lea ma-nastirea Saint-Claude din muntu Jura trebuia sa isi procure sarea din Mediterana, accesul la salinele mai apropiate din Lorena fiind amenintat de incursiunile alamane. Conditiile de viata din Galia merovingiana erau mai bune, aceasta cunoscand in secolele VI-VII o inflorire intrerupta abia in jur de 700 de disensiunile inteme si de incursiunile arabe.

Dintre produsele cu un rol aparte in cadrul comertului intem nu trebuie uitat vinul produs in special pe domeniile marilor pro-prietari laici si ecleziastici. Sfantul Remi pomeneste in testament de o vie plantata "de mana sa'; iar Sfantul Germain, episcop de Paris, a pus si el sa se planteze o vie. Podgoriile din Galia s-au extins deci si catre nord, iar butoaiele de vin mentionate in comert puteau fi exportate catre nord-est si din regiunea pariziana.

Vesmintele si tesaturile merita la randul lor o mentiune speciala: s-a presupus chiar existenta unei astfel de industrii, existand si o serie de informatii in acest sens. A fost continuat pur si simplu sistemul roman al "gineceelor', unde femeile lucrau impreuna. in Provence, in secolul al VI-lea este atestata producria unei cantitati importante de postav de calitate inferioara. in 661, Clotar al III-lea permite manastirii Corbie sa cumpere din Provence, fara a plati impozit, materiale pentru sutanele calugarilor. Productia de lana si m era destul de larg raspandita, mai ales pe domeniile regale.

Singurii care apar in texte sunt bogatii, putemicii, sfintii si ser-vitorii lor. Bineinteles, o minune i se putea intampla si unui ne-voias, dar rolul celor umili era cel mai adesea cel de a contribui la sanctificarea bogatilor care puteau da de pomana. in mare, in com-paratie cu perioada Imperiului Roman Tarziu, in perioada mero-vingiana nu s-a schimbat nici stratificarea sociala si nici baza eco-nomica a marii mase a populatiei din Galia. Astfel, de exemplu, in dreptul popoarelor germanice, partea care se referea la "sclavii' romani s-a adaptat la realitatile romane si la dreptul roman. Statutul social liber sau servil era stabilit prin nastere; categoriile intermediare erau create prin acordarea unei libertati personale insotite totusi de o anumita obligatie fata de stapan, situatie ce se intalnea mai ales pe domeniile bisericii. Fiecare categorie sociala a popoarelor barbare a stabilit foarte de timpuriu legaturi cu cores-pondenta sa din randul populatiei indigene si asa s-a creat una din bazele coeziunii noilor entitati politice. La inceput, dreptul de a elibera sclavii a apartinut regelui, apoi granzilor si mai ales Bise-ricii, care trebuia sa ii elibereze in conformitate cu "legea' dupa care traia, adica dreptul roman. Astfel, in secolele VI-VII ei puteau sa devina "cetateni romani', civis romanus, expresie care nu era semnul unei identitati "nationale', ci al uneia sociale.

Despre proportia grupurilor "nationale' si sociale, raportate la totalul populatiei, nu se poate spune nimic sigur. Pentru regiunile din nord, pana la Sena, unde moda de inhumare a francilor este adoptata de o mare parte a populatiei indigene, se presupune ca numarul francilor nu a depasit zece procente, ceea ce este oricum infim. Ca unnare a saparii unui mare numar de cimitire s-a putut observa existenta unui "rip galo-belgo-franc' (P. Perin), caracte-ristic pentru nordul si nord-estul Galiei si definit prin originea sa galo-romana. in consecinta, in centrul Galiei- nu si in partfle orientale - "fenomenul franc' are mai mult conotatii politice si sociale decat o influenta etnica, necropolele fiind mai mult un indicator al modului de a trai si de a muri decat al apartenentei etnice a populatiei sau al originii sale.

In nordul Galiei influenta dreptului franc este foarte mare. Acesta a fost fixat foarte de timpuriu prin primele versiuni ale "legii salice', iar procedura s-a francizat gratie "adunarilor^' comi-tale, cel mai tare schimbandu-se in domeniul dreptului penal si al "daunelor' platite in functie de "valoarea' omului omorat sau ranit (Wergeld'). in domeniul dreptului privat, al schimbului de bunuri mobile si imobile, influenta a fost mai slaba, iar dreptul roman a fost acceptat si de cei de origine germanica; evolucia sa a fost diversa, conducand in cele din urma la "cutumele' de mai tarziu.

Deosebit de importante sunt formele de asociere, singurul mod de intrajucorare si singura posibilitate existenta in atara celei de supunere in schimbul protectiei. Mult timp s-a crezut ca este vorba de o contributie pur gennanica, ale carei efecte pot fi observate in cadrul comunitatilor taranesti, de exemplu in folosirea in deval-masie a bunurilor comune - "acareturi' - ale satului. S-a desco-perit insa (O.G. Oexle) ca formele atat de bogate de asociere si de intrajutorare ale grupurilor profesionale, dezvokate mai ales in orase de societatea romana si galo-romana, nu au disparut, ele fiind radacinile directe ale asa-numitelor conjurationes, gtfdoniae, confratriae, fratiile si ghildele mentionate in perioada carolingiana de arhiepiscopul Hincmar de Reims. in Galia, viata comunitara se dezvolta si prin inmultirea bisericilor in satele cele mai importante;

o intalmm si m "atelierele' biseridlor, dar si in randul clerului, unde ideea vietii in comun apare pentru prima data in 535 la conciliul de la Clermont. Se cunosc de asemenea si asociarii ale negustorilor sau in cadrul altor meserii. Toate reprezinta deci pre-lungirea unui concept ce exista deja in cadrul societatii galo-romane. Negura deasa care despartea "Antichitatea' de "Evul Mediu' a disparut, ea datorandu-se doar ignorantei noastre din trecut, si nu incapacitatii oamenilor epocii.

Taranii si "colonii' erau oameni fara putere. Daca nu erau pro-tejati de stat sau de Biserica, ei erau lasati pe mana acelor potentes care inca din perioada romana - prin intennediul agentilor asezati pe intinsele lor domenii - reprezentau pentru ei puterea publica. Majoritatea taranilor din Galia merovingiana se aflau intr-o as.tfel de situatie. Conditiile lor de viata, sociale si economice, nu se schimbasera de loc. Marea proprietate continua sa existe si era detinuta de aceleasi familii galo-romane, in domeniul puterii pu-blice regele preluand locul imparatului.

Cu metode de exploatare a pamantului adaptate diferentelor regionale, sistemul a ramas in mare tot cel schitat pentru Imperiul Roman Tarziu; rezerva stapanului se pastreaza, iar oamenii isi im-parteau in continuare munca intre aceasta si "propriile' lor paman-turi. Nord-estul a beneficiat de o anumita redresare dupa devas-tarile din secolele precedente si mai ales aici, dar si in alte regiuni, numarul micilor gospodarii aflate in mainile oamenilor liberi a ramas destul de mare.

De altfel, cele doua forme de proprietate nu se exclud una pe alta. Proprietatile celor bogati sunt adesea raspandite, compunan-du-se din bucati eterogene de marimi inegale, rezultat al partajelor succesorale, al schimburilor care aveau ca scop marirea moste-nirilor. Izvoarele mai bogate ale perioadei carolingiene ne vor permite sa revenim asupra economiei agrare si asupra vietii oamenilor, a caror nesiguranta, saracie si slabiciune in fata bolii si a lipsurilor au fost adesea subliniate. Trebuie facuta insa o deose-bire intre zone si perioade. in Galia merovingiana nu au fost doar lipsuri, iar o anumita indestulare nu a fost intotdeauna straina nici chiar oamenilor de conditie mai modesta. Rezervorul uman de care a beneficiat un cuceritor cum a fost Carol cel Mare a dezvaluit forta relativa a unei populatii rurale pentru care momentele cele mai dificile nu au fost in timpul Merovingienilor, ci in cel al Caro-lingienilor.

intr-o Galie merovingiana cu mai mult de o suta de centre ur-bane si sute de centre rurale care in secolul al VII-lea au cunoscut o crestere de populatie, este greu de apreciat nivelul demografic. La aceasta se mai adauga si socurile putemice provocate de epide-miile de ciuma venite din Mediterana in secolul al VI-lea - au atins Provence si culoarul Ron-Saane - si la sfarsitul secolului al VII-lea.

Lumea merovingiana este bogata si diversificata. Aici exista si Parisul, oras infloritor, cu poduri incarcate de pravalii "a la romaine'. Cea mai mare parte a populatiei traia pe malul stang unde exista opt din cele treisprezece necropole merovingiene descoperite pana acum in oras. Parisul era inconjurat de mai multe manastiri si de mai mult de douasprezece fiscuri regale. Aici exista cel mai activ atelier monetar dupa cel din Marsilia si, tot aici, vedem cum incepe omamentarea cu miniaturi a pergamentelor cartilor, o arta noua dezvoltata in special in marile abatii Luxeuil, Fleury, Chelles, Corbie, Saint-Denis, toate intemeiate de Merovin-gieni si baza a renasterii carolingiene. Este cunoscuta putemica abarie Ligug^ care a emis o moneda de aur, iar la sfarsitul seco-lului al VII-lea avea o biserica cu absida mare si pardoseala emai-lata dupa traditia romana. in cimitirul merovingian de la Herou-villette (Calvados) exista mormantul unui razboinic depus in jur de 540 si insotit si de unekele sale de fierar si aurar. Mormintele capeteniilor france se gasesc in mici biserici intemeiate de ei, laca-suri care aveau in acelasi timp si rolul unor centre de evanghe-lizare, asemeni locurilor de cult prevazute cu absida de pe dome-niile contemporanilor lor galo-romani. Importanta unor astfel de monumente pentru continuitatea reUgioasa si artistica a fost foarte adesea "uitata'.

Bogaria mentionata contrasteaza in mod surprinzator cu sara-cia, mizeria si depresia - in sens economic si psihologic - descrise de autorii ce repeta cliseele din timpul umanistilor, in realitate acestia neputand sa stie mare lucru, ei confundand scrierile carolingiene cu cele romane. Ei nu puteau sa inteleaga faptul ca datorau cunoasterea literaturii antice scribilor carolingieni, iar inaintea lor celor merovingieni. Cercetarile actuale si descoperirile arheologice prezinta francezilor una din perioadele cele mai vii ale istoriei lor. Greseala celor care au ironizat atat de tare aceasta perioada poate fi scuzata de pierderea celei mai mari parti a monumentelor si a documentelor. Din mai multe sute de mii de acte scrise - doar pentru o numire episcopala era nevoie de sase scrisori, iar cea mai mica schimbare de proprietate era inre-gistrata - au supravietuit doar o suta de originale. 0 intamplare fericita ne-a pastrat cateva documente contabile de la sfarsitul secolului al VII-lea de la Saint-Martin din Tours. Ele demonstreaza faptul ca textele asemanatoare cerute de Carol cel Mare de la bise-rici nu reprezinta decat o reintroducere a modului de administratie roman si merovingian. Documentele de la Tours ne ofera mai mult de noua sute de nume descifrabile de persoane - plus cantitatea precisa in grau, secara, orz si ovaz datorata de fermieri.

Cu o majoritate zdrobitoare, numele intalnite in documente sunt gerinanice, ceea ce demonstreaza doua lucruri: in primul rand faptul ca francii puteau fi si ei simpli fermieri si, in al doilea rand, ca la nord de Loara, in jurul anului 600, toata lumea putea sa poarte nume france, mare parte dintre ele devenind peste timp franceze: Amulf, Albert, Oudri, Boson, Robert, Evrard, Gilbert, Lambert, Lfonard, Guibert

Atunci au fost puse fundamentele economiei rurale, ce va putea fi observata mai bine in secolele urmatoare, cele ale Bisericii cu si-noadele sale din cadrul diocezelor si cu "clericalizarea' vietii reli-gioase, cele ale evanghelizarii Galiei si a tarilor vecine, fundamen-tele simbiozei romano-celto-germanice si ale unei regalitati puter-nice care a sfarsit prin a deveni franceza. Aceasta nu este nici o pe-rioada "ingrata' si nici "infantila' in sens peiorativ, ci o perioada plina de viata, de-a lungul careia s-au pastrat traditiile antice - in-clusiv limba latino-romana - si au aparut altele noi.

Catre sfarsitul secolului al VII-lea Galia a trecut prin transformari decisive, printre care pe primul loc se afla declinul regiunilor sudice. Comertul sirian si evreiesc se mentinuse in continuare intr-o Mediterana dominata inca din timpul lui lustinian de flota imperiala. in 656, Egiptul a fost definitiv pierdut, arabii ocupand in cele din urma toata Africa septentrionala si, in 711, Spania vizigota, concentrandu-si apoi atacurile si catre sudul Galiei. in cele din urma arabii au ajuns sa controleze vestul Mediteranei, un semn in acest sens fiind faptul ca, in jur de 670, papirusul importat din Egipt inceteaza sa mai fie utilizat de Merovingieni, actele fiind redactate de atunci inainte pe pergament. In timp ce evreii au ramas, sirienii au disparut, fiind absorbiti de populatia Galiei. Un rol de prim-plan a fost jucat atunci de saxonii din Anglia si de frizonii pe care ii intalnim pana la Marsilia.

Declinului Marsiliei si Arles-ului ii corespunde deci inflorirea nordului si nord-estului. Din punct de vedere economic, centrul de gravitatie al Galiei s-a deplasat catre Paris, catre Neustria unde abatia Saint-Denis a fost imbogatita gratie unui targ - numit mai tarziu "Lendit' - care domina comertul Austrasiei cu Anglia, loc unde se schimbau marfuri cu anglo-saxonii, cu frizonii, dar si cu Maasn-icht-ul si Duurstede. Numeroasele manastiri iniemeiate de regalitatea din Neustria si de majordomii palatului din Austrasia au reprezentat in regiunile lor - unde au reinnoit vocatia cerea-liera - tot atatea centre economice care au atras o populatie nume-roasa, o piata de desfacere in crestere. 0 adaptare asemanatoare sufera si moneda; pana acum de aur (solidus sau triens), ea a fost inlocuita printr-o moneda de argint, considerata mult timp o inovatie carolingiana dupa un model anglo-saxon.