Conferinta de la Cannes

Conferinta de la Cannes

Conferinta s-a deschis la 6 ianuarie. Delegatia franceza a fost condusa de Briand; cea engleza de Lloyd George; Italia, Belgia (si Japonia au trimis, de asemenea, delegati. Statele Unite aveau un observator. Chiar din prima zi s-a ajuns la un acord privind convocarea unei "conferinte economice" la inceputul lui martie, privind principiile care trebuia aplicate pentru reluarea comertului cu Rusia sovietica. Lloyd George i-a remis lui Briand, la 11 ianuarie, un proiect de pact de garantie. Dar adevarata problema pusa de Conferinta de la Cannes era aceea a atitudinii franceze. Briand il avea impotriva sa pe presedintele Republicii, Millerand, si pe unii ministri, mai ales pe Barthou, ministrul de Razboi, si pe Doumer, ministrul de Finante. Intre Cannes si Paris s-a derulat o apriga controversa, incepand din 7 ianuarie, Millerand i-a adresat lui Briand un memoriu, invitindu-1 sa nu faca nici o concesie in privinta reparatiilor si sa nu-i convoace la Cannes pe delegatii germani insarcinati sa discute despre problema reparatiilor. Aceasta problema depindea de comisia de reparatii, singurul organism interaliat calificat. Millerand nu voia ca aceasta sa fie desfiintata in avantajul Consiliului Suprem Interaliat, mai ales ca germanii au fost invitati ca membri ai acestuia; sa nu invite Rusia sovietica la conferinta economica fara ca ea sa fi acceptat anumite conditii. Astfel, Millerand a insistat pe aspectul negativ - concesiile franceze - si parea a omite aspectul pozitiv, oferta de garantii din partea englezilor. Surprinzator, Briand si-a dat demisia, cu toate ca ar fi reusit sa obtina o majoritate in ramera. La scurt timp, la 14 ianuarie, a fost constituit un cabinet sub directia lui Poincare cu Barthou in functia de vice-presedinte al Consiliului. Poincare, partizan al unei politici opuse aceleia a lui Briand, a fost pus in fata deciziilor luate la Cannes: conferinta economica fusese convocata la Genova; Rusia sovietica fusese invitata, ca si Germania; in plus, negocierile au fost initiate pe baza principiului tratatului de garantii franco-englez.

Poincare i-a adresat lui Lloyd George un memo­randum in privinta proiectului pactului. Se solicita ca acesta sa nu fie un pact de garantii unilaterale, ci un tratat de aliante in care cei doi parteneri sa fie plasati pe picior de egalitate. Ar fi vrut sa adauge tratatului o conventie militara (pe care Lloyd George o respingea) si ca pactul sa fie in vigoare mai mult de zece ani, sa garanteze frontierele de est ale Europei, ceea ce contrazicea pozitia englezilor; in sfarsit, Poincare cerea ca acordul sa actioneze in caz de agresiune germana nu numai asupra teritoriului francez, ci si asupra zonei demilitarizate a Germaniei. In februarie Poincare si Lloyd George s-au intalnit la Boulogne, dar intrevederea nu a dus la nici un rezultat. Dupa Conferinta de la Genova si Tratatul germano-rus de la Rapallo, Poincare, la 11 mai, a considerat ca a venit momentul de a relua negocierea, dar seful Foreign Office, lordul Curzon, era bolnav, iar inlocuitorul sau, Balfour, a subordonat aceasta negociere solutionarii celorlalte probleme conexe. Esecul era definitiv.

Inainte de Hitler, antisemitismul rasist nu actionase vizibil in Germania, desi el exista intr-o cantitate deloc neglijabila. Acesta era mult mai puternic si influent in tari precum Rusia Tarista, Romania sau Monarhia Habsburgica si statele ei succesoare, in special Polonia, Slovacia si Austria. Germania inainte de 1933 era inca un stat bazat pe domnia legii, in care evreii dobandisera un succes economic remarcabil, erau bine integrati in societate, se bucurau de drepturi egale si contribuiau in mod decisiv la cultura modernista a natiunii germane.[7]

Insa in 1933, odata cu venirea lui Hitler la putere, situatia s-a schimbat in mod dramatic. Sperantele unei normalitati s-au dovedit a fi in van, fiind distruse de recesiunea economica din Germania anilor 1927, si de colapsul financiar al Europei Centrale din 1931. Principalii beneficiari ai crizelor economice si politice declansate au fost Hitler si Partidul Socialist. Succesul devastator al partidului nu s-a datorat programului antisemitist radical, ci neputintei partidelor politice existente in Germania de a gasi o solutie crizelor economice care bantuiau tara, si iluziei elitei conservatoare ca poate exploata popularitatea lui Hitler pentru a restaura un regim autoritar, conservator, dar nu fascist, in Germania.  Asadar, fragmentul de electorat care a votat pentru nazisti a facut asta ca o reactie disperata la dezastrul economic si ca o inertie politica, pe care Steven Beller o vede ca pe un "colaps al modernitatii insesi."[8]

Radacinile antisemitismului extrem si ale ideologiei national-socialiste a partidului au fost identificate in vechea Austrie, in Viena, unde Hitler a trait o perioada de timp nefericita din adolescenta lui. Hitler s-a mutat la Munich in 1913 si s-a inrolat in armata germana in timpul razboiului, razboi ce i-a cauzat rani fizice si traume. Intors in Munich, el a devenit un orator de strada, propagand retorica unui nationalism extrem si a unui antisemitism rasial care il preocupasera inca de cand locuia in Viena. In inchisoarea din Landsberg, Hitler a scris "Mein Kampf", facand clar antisemitismul sau radicalist si devenind favoritul dreptei radicale. Odata eliberat din temnita, si-a reluat pozitia de lider al partidului, insa Hitler a devenit o figura importanta in politica germana numai odata cu crizele sfarsitului anilor 1920, iar implicatiile agendei national socialiste au devenit evidente abia in 1933, dupa acapararea puterii.[9]

Odata ajunsi la putere, Hitler si conducerea nazista au demolat rapid toate institutiile politice din Gemania, si s-au impotrivit puternic oricarei opozitii. Au incercat deasemenea sa implementeze politicile lor antisemite, dar acestea nu au avut prea mare succses la inceput, astfel ca primii ani ai guvernarii naziste nu au fost imposibili pentru evrei. Aceasta pentru ca Hitler era interesat de opinia publica nationala si internationala. Chiar si atunci cand a fost institutionalizat rasismul, prin legile de la Nuremberg din 1935, exista putina violenta fata de evrei. Totusi, Hitler avea grija sa isi exprime cele mai violente idei antisemite in discursuri publice. Intre timp, legislatia si politica discriminatorie impotriva evreilor, inclusiv "arianizarea" proprietatilor evreiesti, cresteau treptat.[10]

Autoritatile au continuat sa creasca nivelul de violenta impotriva evreilor, "calibrand" politicile antisemite astfel incat sa fie acceptate de populatie. Primul val de violenta in Europa Centrala a avut loc in "nou-anexata" Austrie, un centru puternic al antisemitismului. Autoritatile naziste locale ale Vienei anului 1838 -orasul cu cea mai numeroasa populatie de evrei-  au luat initiativa de a-i evacua pe evrei din apartamentele lor, concentrandu-i in unitati mai mici si mai ostile. Apoi, a fost propus un alt pas pentru eliberarea unui mai mult spatiu: construirea unei tabere de concentrare inafara orasului. Inainte ca aceasta sa poata fi construita, o alta solutie a fost propusa si implementata: imbarcarea evreilor si trimiterea in Polonia ocupata. [11]

Cu toate acesetea, majoritatea istoricilor sunt de acord cu faptul ca razboiul impotriva evreilor nu a fost scopul principal al regimului in primii ani ai celui de-al Treilea Reich. Dar cand al Doilea Razboi Mondial si-a atins punctul culminant, germanii au fost infundati in noroiul si zapada Rusiei, iar pe masura ce victoria parea sa se transforme in infrangere, nazistii au ordonat "solutia finala" a "problemei evreiesti", precum si actiuni crude impotriva altor grupuri sociale si