Numele date romanilor in izvoarele medievale

Numele date romanilor in izvoarele medievale

In mod paradoxal, multe popoare sunt cunoscute cu mai multe nume in aria in care traiesc. Astfel, germanii se numesc pe sine Deutschen, dar francezii ii numesc Allemands, italienii Tedeschi, englezii Germans, romanii nemti, maghiarii nametok iar slavii utilizeaza termeni similari celor roman si maghiar, care, de altfel, au origine slava.

Maghiarii s-au numit intodeauna pe sine magyarok, dar strainii i-au numit Hongrois (francezii), Hungarians (englezii), vengri (slavii), unguri (romanii) etc. De fapt, maghiarii au nume dublu, deoarece numele date lor de catre straini deriva din acelasi termen.

Polonezii au fost numiti de catre romani, in trecut, lesi iar de catre maghiari lengyelok. Exemplele ar putea continua cu albanezii, grecii, evreii, olandezii etc. De regula, popoarele au cate doua nume, unul intern, dat de ele insele, si altul extern, dat, in forme relativ apropiate, de catre straini. Nici romanii nu fac exceptie de la aceasta regula. Astfel, ei s-au numit pe sine, intotdeauna, rumani sau romani, termen derivat direct din latinescul Romanus. Prin aceasta, romanii au pastrat si cu ajutorul numelui lor amintirea Romei - care le-a pus pentru vecie pecetea latinitatii - si au ramas singurii, cu exceptia micului grup al romansilor din Elvetia de azi {Raetia romana), care au facut acest lucru. Dar amintirea Romei la romani nu a ramas doar formala si nu s-a facut doar prin nume, ci si prin constiinta romanitatii. Inca in evul mediu, romanii, prin anumite elemente din randul lor, au pastrat convingerea ca ei se trag din romani, ca stramosii lor au venit de la Roma (din lumea romana), o data cu imparatul Traian25. Ulterior, savantii ridicati din randul romanilor, dar nu numai ei, au alaturat acestei convingeri traditionale o teorie stiintifica, argumentata. Cert este ca marii cronicari romani ai secolului XVII (Grigore Ureche, Miron Costin, stolnicul Constantin   Cantacuzino) nu au avut nevoie sa apeleze la anjstii italieni sau la altii pentru a afla ca romanii sunt de origine romana, deoarece s-a demonstrat ca acesti umanisti talieni, calatori straini s.a. au aflat tot de ta reprezentantii romanilor care era originea celui mai rasaritean popor romanic.

Cum au ajuns romanii sa pastreze acest nume cu rezonanta atat de apropiata de numele romanus, in vreme ce toate marile popoare romanice occidentale l-au pierdut? Nu este usor de raspuns la o astfel de intrebare. Totusi, pastrarea numai pentru romani a etnonimului romanus a prilejuit specialistilor desco­perirea catorva explicatii: 1) necesitatea populatiei romanizate de la Dunarea de Jos de a se delimita si prin numele sau de barbarii inconjuratori; 2) prestigiul civilizatiei si al Imperiului Roman care se afla in spatele denumirii de romanus, 3) credinta romanilor ca mai sunt parte a Romei, prin legaturile cu Imperiul de Rasarit si chiar prin apartenenta temporara, sub aspect politic si religios, la acest imperiu; 4) absenta unor state barbare durabile in centrul si sud-estul Europei de la care sa se fi putut crea etnonime noi, ca in Apus (de tipul francez, lombard, burgund, catalan etc.)26. De curand, o cercetare aplecata nu doar asupra etnonimului roman, ci si asupra adjectivului romanesc si adverbului romaneste a adus in atentie noi explicatii pertinente27. Autorul observa ca izolarea comunitatii romanice rasaritene a dus la ruperea legaturilor cu limba latina culta si la lipsa unei opozitii intre latina scrisa si latina vorbita. In Apus, opozitia lingua latina (limba de cultura) lingua romana (limba populara) a fost restabilita, cu precadere prin Renasterea carolingiana, dar nu s-a mentinut mult, in locul ei, in Gallia, aparand o alta opozitie, anume intre lingua latina (limba bisericii si a culturii) si lingua francisca (limba populatiei romanice si a francilor romanizati). Practic, in tot occidentul Europei, prezenta limbii latine ca limba de cultura a determinat comunitatile lingvistice romanice sa renunte la expresia lingua romana si sa recurga la alte denominari. in plus, in Occident a aparut si nevoia de delimitare, deoarece erau mai multe popoare romanice, care nu mai puteau revendica, in paralel, pentru sine, notiunea de romanus. in Romania de Rasarit nu a existat o asemenea situatie, deoarece comunitatea romanica de aici nu avea in preajma alti romanici de care sa trebuiasca sa se diferentieze si, de la sfarsitul secolului IV, nu a mai suferit vreo influenta din partea limbii latine de cultura. Lingua romana vorbita in Rasarit - limba populara - nu va mai suferi nici o influenta din partea latinei bisericesti sau savante in evul mediu.

Astfel, dupa marturia unor calatori straini medievali, romanii au pastrat cu mandrie numele de romanus si amintirea Romei.

Strainii i-au numit intotdeauna pe romani, pana in secolul XIX, vlahi sau cu un cuvant derivat ori inrudit cu acesta. Denumirea de vlah vine, se pare, de la numele unui trib celt - Volcae - amintit de Caesar28. De aici, termenul a trecut la germani, insemnand in germana veche roman sau gal romanizat. Termenul a fost preluat apoi de slavi, la care a ajuns sa aiba sensul de strain, de neslav de limba romanica. Pana la urma, oricat de variata a fost seria formelor sale, notiunea desemna aceeasi realitate etnica, anume un popor de origine romana. Pentru zona sud-est europeana, unde exista un singur popor de origine romanica, romanii, este evident ca el a ajuns sa desemneze direct acest popor. insa statornicirea numelui de vlah acordat romanilor in izvoare latine nu s-a facut pe cale occidentala, ci prin Bizant29. Bizantinii desemnau cu numele de Blachoi numai ramura orientala a romanitatii europene, iar apoi numai pe romani, pe care autorii bizantini i-au cunoscut dintru inceput si direct. De la bizantini, termenul acesta referitor la romani a patruns in sursele latine occidentale: in secolul XI, Analele de la Bari se refera la participarea vlahilor din Imperiul Bizantin la o expeditie imperiala in Sicilia30. Cu alte cuvinte, in constiinta latina culta occidentala, termenul a patruns cu referire la romani si s-a pastrat apoi acest sens.

Termenul a capatat, in timp, diferite variante, dar realitatea etnica acoperita este aceeasi, anume romanii. Exemple de variante: Balcho/sau Vlahoi la bizantini, vlahi la slavii meridionali, volohi la slavii de rasarit, valachi, in lumea latino-catolica apuseana, blach la maghiari, la care, in limba vorbita devine olah, Bloch la sasii din Transilvania31 , Hac, ulah, oulagh la popoarele orientale etc. Cu timpul, rareori, termenul a ajuns sa insemne si ° '5/CAsau crestin, tocmai fiindca romanii erau crestini si, in parte, astori, dar acestea sunt sensuri secundare, aflate mereu in ata directa cu sensul primar, etnic al cuvantului.

Aparitia termenului Blac, Vlah etc. in surse referitoare la bazinul inferior al Dunarii si la Carpati marcheaza, cu siguranta, intrarea in memoria colectiva a poporului roman ca noua entitate etnica. S-a remarcat, pe buna dreptate, ca aparitia unui nume nou pe tabelul popoarelor marcheaza momentul desprinderii unui nou neam dintr-o comunitate mai mare si ca originea denumirii date de vecini trebuie cautata intotdeauna in sanul poporului nou aparut, ca ea oglindeste caracteristici ale cadrului geografic si istoric ori trasaturi spirituale ale poporului respectiv - limba, credinta, obiceiurile, numele cu care membrii unui neam se desemneaza pe sine etc.32

In cazul romanilor, este evident ca a contat originea lor romana si modul cum se denumeau pe sine. Intr-un fel, termenul de Valachus aplicat romanilor reprezinta o traducere a numelui de roman, pentru uzul international. Bizantinii, slavii si, mai tarziu, maghiarii au aflat direct ca romanii se denumeau pe ei insisi cu un termen ce deriva din romanus, ca pastrau constiinta romanitatii si atunci le-au aplicat numele potrivit.

Recapituland, observam ca romanii au doua nume: cei de roman, cu care s-au denumit intotdeauna si exclusiv ei insisi, si cel de vlah, cu care i-au denumit strainii. Termenul de vlah a avut un sens generic, de popor romanic, si un sens special, aplicat exclusiv poporului roman. Acest din urma sens s-a impus si raspandit prin filiera bizantina, deoarece bizantinii au folosit numele de Blachoi numai cu referire la mostenitorii romanitatii orientale - romanii. De la bizantini, termenul a trecut in sursele 'atine occidentale in aceeasi forma ca-n greceste - Blachi. De aceea si sursele latine din jurul anului 1000 si de la inceputul rniieniului II, cand folosesc acest termen (cu variantele sale) si au iri atentie bazinul inferior al Dunarii si zona carpatica, se refera sxclusiv la romani.