Migratia celtilor si prima epoca a fierului

Migratia celtilor si prima epoca a fierului

De mai mult timp s-a observat ca intre aparitia in Hexagon a populatiilor carora autorii de la mijlocul primului mileniu inainte de Hristos le spuneau "celti' si inceputul prelucrarii fierului exista o anumita sincronizare. Daca, dupa parerea unanima a specialistilor, in sec. al III-lea i.Hr., prima mare civiliza'ie europeana din nordul lumii mediteraneene a fost o civilizatie celtica si daca ea este caracterizata prin dominatia fierului, care capata acum diferite intrebuintari, schimbarile perioadei trebuie urmarite cu o deosebita atentie, ca un fenomen capital al istoriei originilor Frantei.

Gratie fierului pur, meteoritic, inca din mil. al III-lea se realizau unele obiecte de lux din fier. Adevarata metalurgie a fierului a fost inventata insa la mijlocul mil. al II-lea in Orient. Fierul pur nu avea valoarea practica si era departe de a avea duritatea si celelalte calitati ale bronzului. In timpul dominatiei hittite in Asia Mica, intre sec. al XV-lea si sec. al XIII-lea `.Hr. s-a gasit probabil un mijloc de durificare a sa. Fierul putea fi prelucrat prin ciocanire la rece, incalzit pe un foc de carbune de lemn care ii oferea continutul de carbon necesar, iar dupa ce era reincalzit putea fi calit. Procedeul a fost aplicat pentru obtinerea unuia dintre cele doua cutite gasite in Cipru, datate cu aproximatie la 1200 i.Hr. si considerate ca fiind cele mai vechi obiecte de fier otelit cunoscute pana acum. Astfel, duritatea fierului a devenit de patru ori mai mare decat a bronzului. Intr-o scrisoare adresata unui suveran strain in jurul anului 1250 i.Hr., un rege hittit refuza rugamintea care ii fusese adresata, trimiterea unei cantitati de metal nou; scuza invocata este lipsa temporara, dar pentru consolare ii ofera un pumnal cu lama de fier. Asa s-a nascut ideea unui "secret de productie' hittit, care si-ar fi gasit sfarsitul doar catre 1200, o data cu distrugerea imperiului lor. Presupunerea nu este insa adevarata: in Liban, in apropierea palatelor regale s-au gasit ateliere de producere a fierului care datau din sec. al XIV-lea i.Hr.

Descoperirea siderurgiei a putut avea loc peste tot unde minereul de fier era utilizat ca fondant in cuptoarele de fuziune in care se producea arama. Cand era atins punctul de topire al fierului (la mai mult de 2000⁰), unul dintre produsele secundare era si fierul pur. Este probabil ca importanta acestuia sa fi fost observata imediat. Indiferent cum s-a intamplat, in sec. al XI-lea fierul era folosit in Grecia si Creta, in sec. al IX-lea in Italia de sud, in sec. al VIII-lea in zonele alpine deosebit de bogate in minereuri de cupru si de fier, ca si in Italia de nord. In functie de locurile unde erau produse, calitatea pieselor de fier era diferita, unele sunt faramicioase, in timp ce altele, desi foarte dure, au o elasticitate imposibil de obtinut in cazul bronzului. Prin reincalziri savant dozate si prin utilizarea unui nucleu de fier pur, foarte subtire, s-a reusit producerea unor sabii mai putin late si mai lungi decat cele de bronz (intre 115-120 cm in loc de 80-90 cm).

Armamentul superior apare incepand din sec. al VIII-lea in mormintele "aristocratice' din regiunile din nordul Marii Negre pana la est de Hexagon, la popoarele identificate, cu mai multa sau mai putina siguranta, cu scitii, ilirii si celtii. Este vorba de un eveniment istoric care a bulversat echilibrul fortelor politice, a facut posibila afirmarea celtilor si a influentat puternic structurile sociale. Aproape peste tot, stratificarea sociala aparuta in neolitic, chalcolitic si in epoca bronzului se adanceste in mod dramatic. Mormintele sefilor - tumuli ridicati peste camere mortuare de lemn - contin un armament superior, un car pe patru roti, adesea zabale si piese de hamasament. In cazul capeteniilor scite, caii trebuiau sa isi urmeze stapanii chiar si in mormant. Alaturi de "printi', razboinicii lor de elita erau singurii care aveau drept de decizie in razboi si utilizau calul, carul si armamentul de fier. Pe langa ei, restul oamenilor par sa fi devenit o cantitate neglijabila. Relatiile la mare distanta erau intretinute doar de aristocratie, de persoane care apartineau aceluiasi mediu elevat. Ele erau singurele care puteau sa acumuleze tezaure si care aveau acces la marfurile de import aduse din tinuturi indepartate. Tot aristocratia era si cea care aducea artisti si mestesugari straini pentru a-i invata pe autohtoni arta lor.

Productia fierului se amplifica. Incepe o a doua epoca a fierului. Fara a tine cont de problematica legata de stil si de tehnica, folosirea fierului incepe sa se generalizeze. Si in cazul armelor, productia "de masa' implica o anumita "democratizare'; apar acum primele arrnate care reunesc un numar mare de oameni complet inarmati. Intr-un fel sau altul, "hoplitii' atenieni din sec. al VI-lea, invingatorii persilor, au fost imitati peste tot.

Schimbarile militare, politice, institutionale si sociale pe care le observam chiar si in afara lumii "cetatii antice' sunt insotite adesea de o considerabila crestere demografica. Daca existau in continuare capetenii puternice si o aristocratie foarte bogata, numarul oamenilor cu o anumita dare de mana crestea continuu. Fenomenul are loc incepand din sec. al V-lea si al IV-lea, momentul expansiunii celtilor. Ei pot fi urmariti gratie informatiilor destul de sigure pe care le putem desprinde din operele autorilor antici, dar si gratie unui inventar arheologic bogat si omogen, caruia i-a fost dat numele de "La Tene'. Denumirea provine de la cea a unei asezari importante de pe malul N-E al lacului Neuchatel (Elvetia), pe una din caile de comunicatie care asigurau legatura dintre valea Rinului si cea a Ronului. Zona de extindere a culturii corespunde in mare cu cea ocupata de celti. In Europa, a doua epoca a fierului, cuprinsa cu aproximatie intre 450 si 50 i.Hr., este cea a civilizatiei celtice. Intr-un moment de decadere relativa, dar si de consolidare, ea a pus bazele unei "Galii' puternic celtizate.

Din pacate, pentru perioada precedenta nu dispunem de informatii comparabile. Autorii care ii mentioneaza pe celti nu ne sunt de ajutor, iar informatiile arheologice si cele lingvistice - de exemplu numele de locuri si de ape - nu corespund, asa cum se intampla in cazul celei de-a doua epoci a fierului. Avansand in timp, putem observa doar ca trecerea de la prima civilizatie a fierului la cea Latène se face in mod pasnic in zonele cele mai occidentale, adica estul Hexagonului si mai ales in Champagne. Ca urmare, oamenii care traiau acolo inaintea celei de-a doua epoci a fierului pot fi considerati celti. Pe ansamblu, pentru prima epoca a fierului si in special pentru locul care i-a dat numele - Hallstatt (in Austria, Salzkammergut) - situatia insa nu corespunde. Hallstatt era un centru siderurgic alpin situat pe unul din drumurile ambrei si beneficia, dupa cum o indica si numele, de zacaminte de sare foarte importante. La Hallstatt si in imprejurimi abundenta minereului si a apei, existenta padurilor pentru obtinerea carbunelui de lemn ofereau toate conditiile pentru producerea unui fier de calitate. Aici s-au sapat mai mult de o mie de morminte si s-au descoperit multe sabii lungi de fier cu un model asemanator sabiilor de bronz, care erau si ele prezente la Hallstatt. Situl a permis delimitarea pentru ansamblul mobilierului de fier a doua perioade: Hallstatt I sau timpuriu (pana la 650) si Hallstatt II sau tarziu (cu aproximatie de la 650 la 450). Se pare insa ca ele nu fac parte din lumea celtica, ci dintr-o zona dominata de iliri, popor de limba indo-europeana, din care mai exista astazi unele urme in Albania. Insusi numele care desemneaza fierul in limba celtica, isar, si care a fost imprumutat apoi si de germani, provine dintr-un cuvant iliric, isarno (ne gandim si la hidronimele "Isar' in Bavaria si "Isere' in Franta). Oricum, celtilor li se atribuie doar expansiunea occidentala a civilizatiei hallstattiene, mai putin extinderea sa spre rasarit, care este la randul sau considerabila.

Acest lucru se bazeaza pe faptul ca orizonturile culturale ale "Hallsttatului' tarziu si "La Tène' pot fi surprinse doar intr-o perioada relativ tarzie. Unii eruditi considera ca celtizarea Galiei a avut loc nu doar partial, ci si foarte tarziu, incepand din sec. al VI-lea, si doar in regiunile rasaritene. Exista insa o incompatibilitate cu informatiile obtinute pe cale lingvistica. Forma cea mai arhaica a limbii celtice care a supravietuit in Irlanda si in Scotia - numita aici Goidels - apare foarte timpuriu in Insulele Britanice si in Peninsula Iberica, in timp ce in aria continentala a civilizatiei Latène celtii vorbesc limba mai evoluata a bretonilor. Fenomenul presupune trecerea populatiei de limba celtica de-a lungul Hexagonului catre Peninsula Iberica si Insulele Britanice inainte de sosirea celtilor care reprezentau culturile Hallstatt si La Tène. Textele grecesti de la mijlocul mileniului vorbesc de altfel despre existenta in Peninsula Iberica a "celtiberilor' ca despre un lucru cunoscut din vechime; emigrand in peninsula, celtii s-au stabilit in partea rasariteana si chiar si in cea sudica, amestecandu-se cu iberii. Or, nu numai ca civilizatia Hallstatt este putin mai tarzie, dar, cu exceptia Cataloniei, nici nu a atins peninsula.

Ca urmare, primii celti au ajuns in Europa occidentala si mai ales in Hexagon inca din sec. al IX-lea sau al VIII-lea, inainte de inceputul dezvoltarii culturii Hallstatt. Aria de cuprindere a primei epoci a fierului nu corespunde insa neaparat cu limitele celtizarii Hexagonului. Daca primii celti sau "proto-celti' de la care se mai pastreaza unele urme lingvistice nu sunt "hallstattieni', este intarita teza conform careia limba celtica a fost adusa fie de oamenii mormintelor tumulare din epoca bronzului, fie de purtatorii civilizatiei "campurilor de urne'. In concluzie, civilizatia Hallstatt pare sa fi fost initial intr-o mare masura straina celtilor.

Se pune aici nu numai prcblema originii populatiilor din partea estica a Hexagonului in perioada Hallstatt, ci si cea a paturii aristocratice de la inceputul primei epoci a fierului. Primele capetenii din teritoriul hallstattian al lumii celtice - cel pe care Albert Grenier il compara cu "un fel de regat al Austrasiei preistorice' - au fost probabil, cel putin in parte, alogeni. Este posibil ca "cimerienii', oamenii de limba indo-europeana veniti din Caucaz, sa fi influentat profund chiar si situl de la Hallstatt, si probabil chiar si regiunile aflate mai la vest. In izvoare se spune despre celti ca erau oameni inalti, ceea ce nu se potriveste insa cu locuitorii Hexagonului si s-a sustinut ca urmare ca anticii i-ar fi confundat pe celti cu germanii. Arheologia a confirmat textele antice: scheletele capeteniilor depuse in tumulii hallstattieni depasesc 1,80 m. Venceslas Kruta constata prudent ca deocamdata "nu exista nici o dovada indiscutabila a apartenentei etnice a celor care sunt numiti «printii» primei epoci a fierului'.

Se pare, deci, ca dupa mai multe generatii, "substratul' pre-celtic si celtic al populatiei Hexagonului a format un ansamblu din ce in ce mai omogen, celtizand o aristocratie intarita probabil si de unele elemente alogene mai mult sau mai putin importance. Celtii care apar in obiectivul istoriei in a doua epoca a fierului nu au fost niciodata o rasa, dar au devenit totusi un popor cu o singura limba si cu o singura civilizatie.

Care este insa teritoriul pe care sunt raspanditi "hallstattienii', considerati predecesorii imediati ai celtilor din La Tène? In epoca Hallstatt, spre deosebire de spadele de bronz, cele de fier nu se gasesc nici in Insulele Britanice, nici in zona aquitana, nici intre Sena inferioara si linia care uneste Meuse si cursul superior al raurilor Aisne si Marna. Ele nu apar nici in Armoricum, unde nu s-a impus nici civilizatia La Tène, dar sunt in schimb frecvente la N si la S de Dunarea superioara, pe valea Neckarului si mai ales a Mainului, in Alsacia, in Champagne si in numar mare in Franche-Comté si Bourgogne, cu o prelungire prin Berry catre Poitou. Spre deosebire de sabiile de bronz  pe care avem toate motivele sa le consideram marturiile unei expansiuni mai vechi, cele de fier raman relativ rare in campia Saone-Ron, existand in schimb cateva in Auvergne si Roussillon.

Perioada Hallstattului tarziu este caracterizata de producerea pumnalelor de fier, un fel de sabii scurte care erau probabil deja adaptate pentru a fi folosite de grupuri de soldati mai compacte si mai numeroase. Informatiile arheologice sunt deosebit de clare, pumnalele se intalnesc in sudul Dunarii, aria lor de raspandire depasind cu putin cursul Lechului. Se regasesc masiv si in regiunea izvoarelor Dunarii, la N de lacul Konstanz si in actualul Würtemberg, pe cursul superior al Neckarului. Alte regiuni privilegiate sunt partea de N a Elvetiei, Franche-Comté, Bourgogne, si - cu o densitate depasita doar in Würtemberg - Champagne, pe cursul mijlociu si superior al Marnei. Mentionam de asemenea aparitiile grupate din Alsacia de N si cateva puncte in trecatorile alpine si in Italia de nord.

Nu exista nici o indoiala: teritoriul coincide cu cel ocupat de celti in perioada La Tène, iar noi suntem in posesia unui autentic element celtic. De aceea, este foarte interesant faptul ca in perioada din jurul anilor 500 i.Hr. si probabil si putin mai tarziu, pumnalele Hallstattului tarziu sunt puternic reprezentate in Languedoc, cu prelungiri in Catalonia si Baleare, ca si in bazinul aquitan. Totul corespunde unei expansiuni celtice in Gasconia - ajunsa pana in Pirinei - despre care avem si alte dovezi.

Herodot scria catre 450 i.Hr.: "Istrul (Dunarea) isi are izvorul in tara celtilor'; apoi adauga: "Celtii sunt vecinii kynesienilor, care sunt in apus ultimul popor din Europa'. Citata adesea, informatia despre "Celtia' de la N de liguri pare sa fie doar o compilare tardiva a lui Stefan din Bizant, ea fiind doar atribuita lui Hecateu din Milet (I500 i.Hr.). Astfel, fragmentul din Herodot ar rarnane prima consemnare sigura a celtilor, el confirmand si datele rezultate din descoperirile arheologice. Pe de alta parte, numele de "kynesieni' ar trebui sa se bucure de mai multa atentie pentru ca apartine probabil unui popor stabilit in Hexagon, la vest de celti, un popor care a disparut apoi intr-o Galie celtizata.

Cele mai importante situri descoperite si cercetate pentru perioada Hallstattului tarziu se afla in Würtembergul actual, in N Elvetiei, in muntii Jura (Camp-de-Chateau, langa Salins) in Bourgogne (Vix langa Chatillon-sur-Seine), pe platoul Langres si in Champagne. La Hochdorf, in apropiere de Stuttgart, s-a descoperit de curand mormantul unui "print' care masura 1,89 m in inaltime si avea cam 40 de ani la nivelul anilor 550 i.Hr. Printre piesele foarte bogate din camera mortuara se gaseau si fragmente de stofa de matase brodata sau cu desene. Pe calea relatiilor comerciale se puteau procura pentru privilegiati diferite obiecte de lux, care veneau dintr-un Orient legat prin intermediul drumului matasii mai departe cu Extremul Orient. Piesele ajungeau pana aici fie pe calea Dunarii, fie prin Mediterana occidentala.

Se cunosc tezaurele surprinzatoare pe care le-au scos la iveala sapaturile facute in imprejurimile Vixului si la Heuneburg, `n apropiere de Sigmaringen. Caracterul primei mari civilizatii celtice nu poate fi inteles decat in contextul relatiilor sale cu lumea mediteraneana si orientala, lumi care mai tarziu au exercitat asupra celtilor o atat de mare atractie. Subliniem mai intai ca centrul lumii celtice nu corespunde nici cu Hexagonul si nici cu viitoarea Galie, ci se afla pe cele doua maluri ale Rinului superior pi mijlociu, in Franta de est, in Germania de nord si in Elvetia, fapt atat de bine exprimat de Gustave Dupont-Ferrier in doua formure surprinzatoare: "Nu toti galii erau in Galia' si "In acelasi timp, in Galia nu erau doar gali'.