Evolutia Chinei in perioada interbelica

Evolutia Chinei in perioada interbelica

Revolutia din 1911 a condus la inlocuirea vechiului "Imperiu de Mijloc" cu Republica. Intre 1913-1916, in China s-a instaurat o dictatura militara.

Din punct de vedere economic, industria chineza nu exista, mai dezvoltate fiind doar industria textila si comertul extern.

La conferinta pacii, China a fost considerata  tara semicoloniala, marile puteri detinand in aceasta zona sfere de influenta. La Versailles, marile puteri au cedat interesele Germaniei din zona, Japoniei. Aceasta a provocat miscarea din 4 mai 1919, inceputa ca o manifestatie patriotica a studentilor din Beijing carora li s-au alaturat burghezia si muncitorii. Timp de doua luni , au avut loc manifestatii de strada, greve si boicotarea produselor japoneze. Miscarea a sporit audienta Kuomintang-ului, partid nationalist si reformist, intemeiat de Sun Yat-sen. La 4 mai 1919, cativa tineri intre care si Mao Zedong, au creat Partidul Comunist.

La sfarsitul primului razboi mondial doua guverne pretindeau ca conduc China, unul in N recunoscut de marile puteri - guvernul de la Pekin si unul in S cu sediul la Canton, guvern condus de Sun Yat-sen, seful Kuomintang-ului. Cea mai mare parte a Chinei era guvernata de seniori ai razboiului - dųjun-ii, adevarati tirani, care se imbogateau cu ajutorul taxelor. Dupa anul 1920, evolutia Chinei a fost marcata de activitatea a patru mari personalitati: Sun Yat-sen, Chiang Kai-shek( Jiang Jieshi, Cian Kai-si), Mao Zedong, Deng Xianoping.

Dupa razboi, Sun Yat-sen a incercat sa se debaraseze de japonezi si occidentali prin relatii cu URSS, acre a trimis tehnicieni la Canton si a primit la Universitatile din Moscova, studenti din China. s-a produs astfel, o apropiere intre comunisti si Kuomintang.

In anul 1925 cand Sun Yat-sen a murit, el reusise sa creeze in S un stat solid. Conducerea a fost preluata de Chiang Kai-shek. In iulie 1926 armatele lui au lansat un atac asupra zonelor de N, fiind sustinut de tarani si muncitori. In aprilie 1927, el a rupt relatiile cu URSS, actionand cu duritate impotriva comunistilor. La Shanghai si la Canton, numerosi comunisti au fost arestati si impuscati. Aceasta a determinat retragerea in zonele rurale a comunistilor. In 1928 Chiang Kai-shek a reusit sa controleze intreaga China, sprijinindu-se pe Kuomintag si armata.  Dupa a ceasta data, Chiang Kai-shek a trecut la adoptarea unor masuri pentru dezvoltarea industriei.

Pentru Hadrianus, pacea era idealul absolut, cel care merita toate eforturile pentru a fi atins, atat din punctul de vedere al Imperiului, cat si al fericirii si bunastarii intregului neam omenesc. Idealul domniei lui Hadrianus a fost pax imperii. Hadrianus a fost, cum bine se stie, strans asociat marelui program politic al lui Traian, atat la frontiera dunareana, cat si la cea orientala. Pe acest considerent, era de asteptat ca noul imparat sa duca mai departe obiectivele marelui sau predecesor. Tocmai de aceea, surpriza a fost cu atat mai mare cand Hadrianus a initiat o noua politica, complet diferita. El a revenit, practic, la politica anterioara lui Traian, renuntand la principiul ofensiv si revenind la cel defensiv: 'Dobandind domnia, indata a cautat sa restabileasca traditia de odinioara si s-a straduit sa pastreze pacea pe tot cuprinsul imparatiei'[35]. Din aceste cauze, Hadrianus a renuntat la razboaiele de mare anvergura, care erau o imposibilitate din unghiul de vedere al resurselor economice, sociale, demografice ale Imperiului. Pentru noul imparat, apararea Imperiului putea fi mult mai bine asigurata doar prin organizarea mult mai eficienta si mai adecvata a defensivei.

Potrivit lui Hadrianus, acest obiectiv putea fi atins prin intrunirea a trei elemente fundamentale: diplomatia, reorganizarea armatei, perfectionarea limes-ului.

Pentru Hadrianus, unul dintre instrumentele esentiale pentru mentinerea pacii era o armata bine intocmita si gata oricand sa intre in actiune. Imparatul era constient ca nu putea crea noi legiuni in conditiile unei situatii financiare dintre cele mai delicate, asa cum fusese ea lasata de catre Traian.

Dat fiind ca sporirea numarului de unitati militare era imposibila, Hadrianus a trebuit sa apeleze la alte metode. 'Programul' lui militar urmarea obtinerea unui maximum de rezultate cu un minimum de efort financiar. Acest program se intemeia pe doua principii fundamentale: 1. ameliorarea sensibila a calitatii armatei, in conditiile mentinerii acelorasi efective; 2. intarirea organizarii defenisvei a frontierelor cu scopul de a compensa - prin fortificatii - insuficienta numerica a armatei romane, intr-un cuvant, generalizarea sistemului limes-ului.

Organizarea militara, asa cum era ea conceputa de catre Hadrianus, era in stransa legatura cu politica externa a Imperiului, ea reflectand directiile esentiale ale acesteia. Identitatea lor rezulta atit din analogia de programe si metode, cat si din formularea si promovarea lor de catre una si aceeasi persoana: Hadrianus, imparatul-calator care voia sa faca singur totul, care voia sa fie prezent pretutindeni[36].

Imparatul cunostea foarte bine armata romana si era, de asemenea, foarte bine cunoscut de generali si de soldati, datorita stralucitei sale cariere, marilor sale succese militare, participarii sale eminente la campaniile traianice si marilor comandamente militare si civile detinute. Datorita sistemului organizarii marelui stat-major imperial, care 'rotea' ofiterii superiori si generalii, si Hadrianus, sub Domitian, Nerva si Traian, a avut ocazia de a cunoaste marile armate ale Imperiului si de a fi cunoscut de ele. Astfel, viitorul imparat a avut, cum am aratat mai sus, diferite comenzi militare in cadrul tuturor celor trei mari armate ale Imperiului: de la Rhin, Dunare si Eufrat.

Ajuns imparat, Hadrianus, care-si iubea soldatii si vedea in ei principalul sprijin al politicii sale, va veghea continuu cu mare luare-aminte la apararea intereselor lor. Cum aratam deja, lungile sale calatorii de-a lungul si de-a latul Imperiului erau, in acelasi timp si serioase si severe inspectii ale armatelor. Aceleasi exigente erau impuse si guvernatorilor provinciilor, reprezentantii imparatului in administratia civila si la comanda diverselor armate.

Reformele militare ale lui Hadrianus urmareau, cum subliniam anterior, realizarea unei armate solide, bine instruita si echipata, gata oricand sa intre in actiune si care sa compenseze prin calitate ceea ce pierdea prin cantitate.

Daca Traian a marit numarul legiunilor de la 28 la 30, Hadrianus revine la vechiul efectiv, desfiintand doua legiuni: a IX-a Hispana, cantonata in Britannia si a XXII-a Deiotariana din Egipt.

Sporirea efectivelor militare sub Hadrianus se realizeaza, astfel, prin crearea unui mare numar de unitati auxiliare de o factura cu totul noua: numeri, unitati de cavalerie si infanterie usoara sau mixte, cu efectiv variabil (de regula, cinci sute de soldati), deosebit de mobile, recrutate din randul neamurilor de la frontiere. Ele luptau cu armele lor 'nationale', cea ce sporea coeziunea lor interna. Multe dintre aceste unitati aveau o destinatie bine determinata: trupe de cercetasi, numite exploratores. Alaturandu-le vechilor unitati auxiliare, alae et cohortes, Hadrianus constituia, astfel, corpuri militare mixte.

O alta chestiune foarte importanta asupra careia s-a aplecat imparatul priveste recrutarea. Se stie ca recrutarea armatei romane a evoluat de la principiul recrutarii teritoriale din timpul lui Augustus la cel al recrutarii regionale, manifestat sub Flavieni.

Acesta din urma avea, dupa cum bine se cunoaste, destule inconveniente. Datorita legaturilor ei foarte puternice cu regiunile de unde era recrutata, armata isi pierdea mobilitatea, unul din factorii de mare succes militar ai Imperiului, care putea disloca, in caz de pericol, legiuni, vexilatii ori corpuri auxiliare din oricare provincie oriunde era nevoie[37].

In afara acestui pericol de ordin militar, mai era si unul politic. Se nastea primejdia ca Imperiul sa aiba mai multe armate: gallo-germanica, dunareana, orientala, egipteana ori africana mult prea profilate. Recrutarea regionala - tocmai prin relatia foarte stransa intre armata si regiunea de unde era recrutata - pregatea drumul spre separatismul politic, pe care-l vom vedea manifestandu-se in cursul anarhiei militare din secolul al III-lea d.Hr.

Dar acest gen de recrutare mai ascundea si un alt pericol, poate nu mai putin important. Armata romana avea sa capete tot mai mult caracterul unei armate alcatuite din elemente rurale, ceea ce atragea importante consecinte asupra functionarii Imperiului si chiar asupra evolutiei civilizatiei romane in general.

Toate aceste primejdii si incoveniente ii erau bine cunoscute lui Hadrianus. Imparatul a considerat, insa, ca ele atarna mai putin in raport cu simplificarea sistemului de recrutare si, mai ales, cu avantajele economice aduse de principiul recrutarii regionale.

Pentru a mari aceste avantaje, Hadrianus a extins acest principiu la scara intregului Imperiu si, mai mult decat, l-a inlocuit, practic, cu sistemul recrutarii pur locale, generalizat pentru legiuni, cu unele exceptii doar, datorate ratiunilor de securitate[38] si extins la aproape la toate unitatile auxiliare. In ceea ce priveste armata Italiei - pretorienii, cohortele urbane - recrutarea ei a ramas aceasi ca si pe timpul lui Augustus, adica pe baza principiului regional, respectiv dintre italici.

Calitatea armatei romane a fost al doilea obiectiv major al reformelor militare ale lui Hadrianus. In acest sens, el va lua o seama de masuri privitoare la durata serviciului militar si la sistemul avansarilor atat pentru trupa cat si pentru ofiteri. In ce priveste trupa, Hadrianus veghea cu mare strasnicie la pastrarea efectivelor reale, verificand mai ales capacitatea militara a fiecarui soldat[39].

Intr-o armata in care nu existau ofiteri superiori de cariera decat in mod cu totul exceptional, ofiterii inferiori, centurionii, aveau un rol esential. De aceea, Hadrianus a acordat o importanta cu totul deosebita regulamentelor militare privitoare la numirea si avansarea acestora, la conditiile de capacitate fizica si psihica pe care centurionii trebuiau sa le indeplineasca[40]. Proceda la fel si in cazul tribunilor, veghind ca in aceste importante pozitii sa nu ajunga decat oameni remarcabili si cu necesara experienta.

Importanta si valoarea acestor regulamente militare privitoare la corpul ofiterilor au fost atat de mari incat ele au ramas multa vreme in vigoare[41], numele lui Hadrianus fiind mentionat in secolul IV, alaturi de cele al lui Augustus si Traian.

Daca Hadrianus facea multe pentru soldat, in schimb ii si cerea mult: capacitate mare de efort militar si o severa disciplina. A luat masuri de restaurare a rigorii firesti a instructiei militare si a vietii sobre din castrele romane. Astfel, a ordonat distrugerea sufrageriilor fastuoase, a porticurilor, a grotelor artificiale si a gradinilor de agrement[42]. Controla cu mare atentie utilizarea fondurilor militare, deplasarile inutile din cazarmi, fiind, dupa Augustus, imparatul care a contribuit cel mai mult la mentinerea disciplinei militare, care slabise datorita neglijentei predecesorilor[43]. A emis monede cu legenda Disciplina Augusti si a fost primul imparat care a introdus in armata cultul divin al disciplinei militare.

Hadrianus a cautat sa sporeasca superioritatea armatei sale si prin superioritatea tactica si tehnica a trupelor Imperiului. Si aici a fost un inovator, introducand importante modificari in armamentul individual in artilerie si cavalerie.

Avand experienta campaniilor sale orientale, Hadrianus a creat o importanta cavalerie cuirasata. In ceea ce priveste infanteria, imparatul a rupt vechea traditie instituita de Marius de a lupta organizata pe cohorte, revenind la mai vechiul sistem al falangei. A introdus armamentul greu la vechile corpuri auxiliare. Pentru cavalerie, dupa modelul parthilor, sarmatilor ori celtilor, a introdus noi regulamente.

Hadrianus cerea celor in drept rapoarte detaliate asupra efectelor noilor reforme introduse. Dezvoltand un asemenea raport, Arrianus a redactat cunoscuta sa Tactica, in anul 136.

Armata romana, astfel reorganizata, era supusa de catre Hadrianus unei instructii dintre cele mai dure si intene: 'isi instruia soldatii ca si cum razboiul ar fi fost iminent'[44].

Comandamentul armatei romane nu a fost nici el ignorat de catre Hadrianus. De la Traian a mostenit un stat-major general cu totul exceptional, alcatuit din generali de mare valoare si experienta dobandite in campaniile traianice.

Chiar daca patru dintre cei mai mari generali ai lui Traian, fosti consuli, Palma, Celsius, Nigrinus si Lusius Quietus, au fost executati la inceputul domniei lui Hadrianus sub banuiala de complot, valoarea acestui comandament a ramas, totusi, la un nivel superior. Ar putea fi amintiti, de exemplu, doi alti mari generali, care s-au ilustrat din plin sub Hadrianus: Minucius Faustinus Iulius Severus, din ordinul senatorial, care a fost legatus Augusti pro praetore in Britannia si apoi comandantul armatei din Palestina unde a reprimat rascoala iudeilor, dar mai cu seama Q. Marcius Turbo, din ordinul ecvestru, prietenul si omul de incredere al imparatului. Sub Traian a reprimat rascoalele din Egipt si Palestina, iar sub Hadrianus pe cele din Mauretania. Pentru a-i rasplati meritele si a-i spori autoritatea, el fiind membru doar al ordinului ecvestru, acesta din urma i-a acordat titlul onorific de praefectus Aegypti si a creat pentru el un comandament militar exceptional pentru cursus honorum roman: Turbo guverna doua provincii deodata: Pannonia si Dacia ! In sfarsit pentru meritele sale la Dunarea de Jos, Turbo devine praefectus praetorio[45].

Comandamentul este unul dintre cele mai importante elemente compensatorii ale deficientelor rezultate din aplicarea recrutarii locale. In acest sens, deci, Hadrianus a pastrat caracterul strict roman al comandamentului intregii armate imperiale. Generalii si ofiterii superiori erau recrutati, ca si mai inainte, din randul senatorilor si al cavalerilor, iar cei inferiori dintre italici si cetatenii romani din provinciile occidentale cele mai romanizate.

Prin urmare, in acest context al diferentierii progresive a armatei, comandamentul ramane elementul ei cel mai important de unitate si rezerva cea mai solida a procesului de romanizare.

Ca urmare a acestui complex de reforme, Hadrianus a reusit sa obtina o armata bine instruita, perfect antrenata, gata oricand sa intre in actiune militara directa.

Aceasta profunda reforma militara a facut din Hadrianus, dupa cum spuneam mai sus, unul dintre cei mai mari reformatori ai Imperiului, astfel incat nu numai sub Severi, dar si la sfarsitul secolului al IV-lea, institutiile militare hadrianice erau in fiinta, fiindu-le aduse doar usoare modificari in timpul lui Constantin.

Desigur ca opera militara a lui Hadrianus are destule puncte slabe si avem in vedere in primul rand, recrutarea locala ale carei pericole ascunse vor aparea la lumina in timpul imparatilor-soldati din secolul al III-lea.

In egala masura, insa, Hadrianus nu poate fi considerat singurul responsabil pentru alegerea acestei formule. El se confrunta, in fond, cu mereu vechea si noua problema a raportului extrem de sensibil dintre resurse si necesitati: Imperiul avea nevoie de o armata mai mare, dar nu avea forta economico-financiara suficienta pentru a si-o asigura. Ori Hadrianus a cautat modalitatea de a rezolva aceasta imposibilitate intr-o maniera cat mai eficienta si mai convenabila pentru Imperiu: o reorganizare flexibila a armatei romane. O misiune cu atat mai dificila cu cat, se stie bine, resursele Imperiului fusesera greu puse la incercare prin politica externa ofensiva a lui Traian. Adus in situatia de a se adapta unei situatii de recesiune, Hadrianus a trebuit sa intreprinda inca o reforma majora, menita sa sustina politica sa externa defensiva: generalizarea si perfectionarea sistemului de fortificatii, cunoscut sub genericul de Limes.

Limes-ul - in acceptiunea curenta, data de istoricii moderni - exista, desigur, si inainte de Hadrianus, sistemul fiind initiat, fara indoiala, de catre Flavieni. La acea data, el era reprezentat de sectoare ale frontierelor romane aparate artificial si care, in viziunea imparatilor romani, aveau un dublu rol: militar si vamal-economic[46]. In prelungirea politicii sale de renuntare la expansiune, Hadrianus nu putea fi decat favorabil dezvoltarii unui sistem in care el vedea un element suplimentar de consolidare a politicii externe defensive, singura politica, in conceptia lui, pe care o mai putea promova Imperiul. In acest sens, imparatul a actionat pe doua planuri. In primul rand, a generalizat sistemul, iar in al doilea rand a procedat la consolidarea lui prin ameliorararea dispunerii fortificatiilor si la inlocuirea vechilor materiale: lemnul si pamantul cu piatra.

Necesitatea unui limes in Britannia era absolut evidenta dupa reculul produs aici la sfarsitul domniei lui Traian si datorita abandonarii pozitiilor avansate din Scotia. Acest limes trebuia sa protejeze provincia romana Britannia de atacurile populatiilor caledoniene din nord. Inca in anul 79 i.Hr., Agricola[47], inaintea marii sale ofensive in Caledonia, a construit o sosea strategica, protejata de o linie de burgi bine intarite, de la vest (golful Solway) la est (gura raului Tyne), adica regiunea cea mai ingusta a insulei. Amplasamentul era dintre cele mai favorabile, intrucat doua vai convergente, cea a raului Irthing, afluentul Edenului si cea a raului Tyne, consolidau, natural, fortificatia romana. In plus, Teppermoor Hill, de cca 250 m, constituia un punct ideal de supraveghere a miscarilor inamicului.

La inceputul domniei lui Hadrianus, fortificatiile au fost refacute, iar limes-ul deschis al lui Agricola, destinat a fi baza unei ofensive ulterioare in Caledonia, a fost inlocuit printr-unul inchis, expresie a politicii sale defensive[48]. Intr-o prima faza, Hadrianus a construit un vallum de pamant, care lega intre ele diferitele castella, fortificatie care nu avea prea mari pretentii defensive. Apoi, in cursul calatoriei sale din Britannia din anul 122, el a reluat si completat acest limes incipient, adaugandu-i un zid continuu de piatra. Pana la incheierea acestuia, a fost realizat un zid din glii de pamant inierbat, avand un fundament din piatra fasonata. Marea linie de aparare a fost incheiata in anii 126-127, avand o lungime de cca 118 km. In forma sa finala, linia fortificata hadrianica era compusa din trei elemente esentiale, conexe intre ele. Direct in fata dusmanului, la nord, se afla zidul de piatra, lat de 2-3 m si inalt de 5-6 m, precedat de un sant larg de 7-12 m si adanc de 3-5 m. In spate, spre sud, urma un vallum, precedat si el de un sant, inalt de 5-6 m, construit cu pamantul extras din sant. Acest vallum era prevazut, pare-se, cu o palisada. Al treilea element era constituit dintr-un sistem complex, asezat la oarecare distanta de primele doua linii, alcatuit din cca 17 castella, din cca 24 burgi si din cca 320 mici turnuri, toate ocupate de trupele destinate apararii frontierei. Castella, care erau 'cazarmi' permanente, erau dispuse de-a lungul liniiilor fortificate la o distanta de cca 6,5 km unul de altul. Construite in obisnuita forma rectangulara cu colturile rotunjite, castella aveau o suprafata cuprinsa intre cca 1,2-2 ha, fiind inconjurate de un zid de incinta intarit, desigur, cu un sant. Burgi, dispuse intre castella si construite odata cu zidul de piatra, se aflau la distanta de 1.000 de pasi unul de altul, fiind construite si ele in forma rectangulara, dar mult mai restranse decat castella: cca 18 m de la E la V pe cca 15 m de la S la N. In sfarsit, micile turnuri, erau asezate intre burgi si aveau o suprafata de cca 3,6 m pe 3 m, jucand rolul unor posturi de paza. O sosea strategica, paralela cu intregul front, asigura comunicarea rapida intre diversele unitati militare carora le era incredintata apararea frontierei.

In ceea ce priveste dispunerea legiunilor, in Britannia constatam o abatere de la regula generala: castrele legionare[49] sant asezate foarte departe de limes, Explicatia sta in existenta triburilor foarte razboinice din Tara Galilor (Wales), Silurii si Ordovices, dar si in intinderea foarte mica a frontierei, care, astfel consolidata, putea fi usor fi aparata, intr-o prima faza, doar de catre unitatile auxiliare.

Limes-ul Germaniei si al Raetiei a fost preluat de Hadrianus de la Domitian si Traian, el aducand putine inovatii. In forma sa hadrianica, limes-ul germanic se intandea pe o lungime de 300 km de la Hönningen, pe Rhinul mijlociu, pana la Lauriacum (Lorch), unde incepea limes-ul raetic. Parasind malul drept al Rhinului, trecea Muntii Taunus, pe care-i inconjura de la est la vest, cobora la Main, pe care-l atingea aproape de Hanau. De aici incolo, Mainul forma el insusi limes-ul pana la nord de W rth, de unde, de la sud de Main, limes-ul redevenind fortificatie artificiala, strabatea Odenwald si atingea Neckar la Wimpfen, de unde urmandu-i valea pana la Walheim, de unde, luand-o spre sud-est, atingea Lauriacum, punctul initial al limes-ului raetic. In ceea ce priveste traseul limes-ului, Hadrianus nu a adus inovatii capitale, el pastrand, in general, liniile fixate de catre Domitian. Astfel, la nord de Main, linia defensiva dintre Oberflorstadt si Kesselstadt a fost inlocuita cu o alta mai exterioara de cca 30 km, de la Oberflorstadt la Grosskrotzenburg. De notat ca, aici, el a introdus un element inedit in constructia limes-ului: nu a mai tinut seama, precum predecesorii sai, de conditile naturale, ci a urmat un t

Insa, in zona centrala a Chinei si in sudul rural, incepand din 1927 s-a remarcat Mao Zedong, ca principal organizator al sovietelor rurale. Intr-o zona agrara Kiangsi, unde locuiau 10 milioane de chinezi, Mao Zedong a proclamat in decembrie 1931 Republica Chineza.  Chiang Kai-shek a trimis forte importante impotriva lui Mao. Increderea populatiei rurale in politica comunistilor a crescut in 1932, cand Mao a declarat razboi Japoniei. In 1933 Chiang Kai-shek a lansat o puternica ofensiva impotriva comunistilor, fapt ce l-a determinat pe Mao sa initieze din octombrie 1934-1935 o impresionanta repliere a comunistilor. Cunoscuta sub numele de "marsul cel lung" miscarea s-a concretizat intr-un mars al comunistilor pe o distanta de 12000 km, timp in care au avut loc numeroase confruntari cu Kuomintang-ul. Mao a reusit instaurarea capitalei la Yenan, in bazinul Shenzi. De aici continua atacul impotriva Japoniei.

In 1937, Japonia a atacat China. In septembrie 1945 comunistii chinezi au reustit sa-i invinga pe japonezi alungandu-l totodata si pe Chiang Kai-shek. Mao devine unicul conducator al Chinei.