Marius si reforma armatei romane

Marius si reforma armatei romane

Decaderea elementului taranesc in masura sa asigure baza de recrutare pentru armata romana devenea un fapt deosebit de grav care presupunea o solutie imediata.

Gracchii incercasera sa refaca potentialul uman si economic al taranimii prin legi agrare, dar au esuat. In aceste conditii, in care nu s-a gasit pamant pentru a se asigura loturi pentru toti cei aflati in nevoie, singura solutie ramane incalcarea principiului de baza a constituirii armatei romane. Intrucat romanii nu au vrut sa incalce complet principiul esential ca armata este o militie nationala, au ales o solutie originala. Autorul ei, Gaius Marius, un homo novus celebru prin victoriile lui in razboiul iugurthin din 112-106 i.Hr., prin victoriile asupra cimbrilor din 113, 105, 101 i.Hr. Razboiul iugurthin a aratat nu numai coruptia din senatul roman, ci si insuficienta organizarii militare romane.

Marius nu a reformat numai sistemul de recrutare, ci si tactica romana. A introdus ca unitate tactica cohorta (500/1.000 soldati), a intarit disciplina si a introdus masuri importante in instructia si echipamentul trupelor. Pentru a mentine trupa activa intre campanii, Marius ii pune pe sodati sa execute lucrari de fortificatii. De exemplu, in ceea ce priveste echipamentul, a constatat ca modul in care soldatii isi purtau echipamentul era primejdios in timpul unui atac prin surprindere si a dispus ca tot echipamentul purtat de un soldat sa fie strans la un loc si purtat intr-o singura legatura, cu un toiag pe umar. In momentul unui atac, aceasta era aruncata si soldatii intrau in formatie imediat.

Revenind la esenta reformei lui Marius, trebuie subliniat ca ea consta in modificarea bazei de recrutare. In armata romana serveau cetateni romani proprietari, care asi procurau singuri echipament. Numarul lor s-a diminuat datorita pauperizarii taranimii, crescand numarul proletarilor lipsiti de proprietate. Marius apeleaza la acestia pentru a completa trupele. La terminarea serviciului militar, care era platit printr-o solda, soldatul roman primea un lot de pamant. In felul acesta, s-a stabilit o noua relatie intre comanda militara si cea politica. Armata romana incepe sa devina astfel o armata profesionista. Ea nu este o armata permanenta, cum va fi in timpul Imperiului. Se ajunge insa la periculoasa posibilitate ca un homo novus, care are calitati militare, sa ajunga in fruntea statului. Noul sistem de recrutare ridica, de asemenea, o alta problema, cea a aprovizionarii armatei si a inzestrarii soldatilor cu pamant. In felul acesta, se stabileste intre comandantul militar si soldati o legatura speciala de o alta natura decat aceea dintre consul si cetateanul-soldat. Noul soldat roman este mai departe un cetatean roman, el nu si-a pierdut simtul civic, dar, fiind lipsit de orice fel de proprietate, va deveni solidar cu generalul-comandant, intrucat acesta ii asigura nu numai prada de razboi, ci si lotul de pamant la sfarsitul serviciului mlitar. Aceasta noua situatie socio-militara va genera noi consecinte socio-politice, intrucat se ajunge la realitatea inedita ca un homo novus sa aiba o clientela mult mai eficienta, fiindca e militara. In acest sens, K. Christ sublinia ca la monarhia militara (Principat) s-a ajuns nu numai datorita ambitiei liderilor militari, ci si datorita noii structuri a armatei, care mai devreme sau mai rarziu a facut din armata cel mai important factor politic.

Aceste doua fenomene se inscriu in cadrul larg al conflictelor socio-politice din epoca de dinaintea revolutiei romane. La suprafata, aceste tulburari reprezentau confruntarea dintre optimates si populares[1]. Optimats sunt reprezentantii aristocratiei romane, respectiv gruparea cea mai influenta din ordo Senatus. Populares reprezentau acea grupare nobiliara care sustinea ca apara drepturile poporului.

In cadrul politicii dusa de populares, se afla si problema socii-lor (aliatii italici ai Romei) pe care Gracchii au sesizat-o in toata gravitatea ei, dar au fost impiedicati sa o rezolve.

Tulburarile din epoca mariana sunt un exemplu semnificativ pentru ilustrarea complexitatii crizei in care se afla Republica romana. Angajata in razboaie de expansiune si consolidare a stapanirii in bazinul mediteranean, Roma incearca sa faca fata unei situatii in continua schimabare cu vechile cadre constitutionale ale Republicii clasice.

Expansiunea teritoriala si avantajele care decurgeau din aceasta duc la cresterea bogatiilor de impartit, iar limitarea constanta a accesului la magistraturi pentru un grup restrans din randul optimatilor a dus inevitabil si la polarizarea clasei politice romane. Popularii depun eforturi staruitoare pentru a sparge monopolul politic al optimatilor, pentru a cea un nou cadru constitutional in care sa se integreze si apoi sa guverneze enormul teritoriu deja cucerit.

In cadtul acestei confruntari s-au creat anumite situatii in care homines novi au ajuns la cele mai inalte demnitati, precum consulatul. Gaius Marius, de obarsie modesta, a ajuns un reputat comandant militar si s-a inrudit cu gens Iulia, sotia sa fiind matusa lui Caesar.

Marius s-a distins sub Scipio Aficanus Minor in raboiul din Spania de la Numantia, si apoi in razboiul african impotriva lui Iugurtha. A dobandit succese stralucite impotriva cimbrilor si teutonilor, pe care i-a infrant definitiv in 103-101 i.Hr. Pentru aceste merite, el a fost ales consul de 6 ori la rand, ceea ce era impotriva lex Villia annalis din 180 i.Hr., care reglementa cursus honorum.

Prin reformele militare, el a revolutionat nu numai tactica romana, dar si intreaga societate si viata politica, daca avem in vedere consecintele reglementarilor sale. Pentru a consolida pozitia sa, acest homo novus, care nu avea legaturi familiale, clientela, a trebuit sa-si gaseasca aliati, si acestia vor fi popularii. Este dificil de surprins care era natura acestor raporturi, cat de atasat era Marius de populari. Oricum, intr-o prima faza, el a conlucrat cu acestia, fiind un element deosebit de activ si de pretios pentru partida populara, datorita "clientelei militare", care incepuse sa se creeze in jurul sau.

Optimatii au avut de suportat in aceasta perioada a succeselor lui Marius socul infrangerilor. Reprezentantii lor, respectiv Quintus Servilius Caepio si Gnaeus Metellus, au fost infranti in razboiul cu Iugurtha si cimbrii. Ei au fost judecati si exilati sub imperiul psihozei navalirii cimbrilor si teutonilor.

In 104-99 i.Hr., tribuni plebis au fost Lucius Appuleius Saturninus si Caius Servilius Glaucia, care erau activi si porniti inpotriva optimatilor. Ei vor colabora impreuna cu succes si il vor sustine pe Marius in eforturile lui de a obtine fonduri pentru soldatii demobilizati. Astfel, va fi votata o lex agraria care prevedea improprietarirea veteranilor lui Marius in Africa, urmand ca fiecare soldat sa primeasca cate un lot de 100 de iugare (103 i.Hr.).

In 100 i.Hr., in urma victoriilor lui Marius impotriva germanicilor, invingatorul este ales pentru a 6-a oara consul. Saturninus obtine al doilea tribunat, iar Glaucia, praetura. Ei vor reuti sa impuna o noua lex agraria pentru intemeierea de colonii si atribuirea de loturi veteranilor. Marius putea desemna un numar de cetateni romani pentru aceste colonii ce trebuiau fondate in Sicilia, Macedonia, Gallia si Achaia. totodata, este votata in 100 i.Hr. si cunoscuta si controversata lex de piratis persequendis, care in realiate s-a numit lex de provinciis praetoris, care organiza Chersonesus Caenic ca apartinand de provincia Macedonia si reglementa de asemenea problema piratilor, regii Egiptului, Syriei, Ciprului si Cyrenei fiind obligati sa acorde asistenta in acest sens.

Unii istorici considera ca in aceasta lege trebuie sa vedem intentia de a se constitui un mare comandament pentru Marius in Orient, care sa-i fie acordat dupa iesirea din consulat in 100 i.Hr. Acest comandament ar fi fost in legatura cu inceperea unui razboi impotriva lui Mithradates VI Eupator, care se afla in plina expansiune in Asia, incercand sa supuna Comagene, Galatia, Bithynia.

Aceste speculatii sunt interesante, dar nici in textul legii si evenimentele ulterioare nu se vede intentia Romei de a incepe un razboi impotriva lui Mithradates. De cealalta parte, din textul legii nu reiese nici intentia Romei de a continua ofensiva in regiunea traco-getica a Pontului Euxin, intrucat legea nu prevede intarirea armatei Macedoniei, ci dimpotriva. In buna parte, legea a ramas fara obiect, intrucat asemenea comandament nu s-a infiintat. Razboiul lui Mithradates va incepe 10 ani mai tarziu, si va fi inceput nu de Marius, ci de Sulla.

In 100 i.Hr., in timpul alegerii pentru magistraturile anului urmator au avut loc mari tulburari, lupte de strada, decretarea de catre Senat a starii de asediu printr-un senatus consultum ultimum. Decretul prevedea ca Marius, consul in functiune, trebuia sa restabileasca ordinea. El nu a avut curajul unei lovituri de stat, si si-a asediat prietenii, Saturninus si Glaucia, intariti pe Capitoliu, infrangand rezistenta acestora.

Situatia politica a lui Marius este compromisa, intrucat el era oricum in afara cercului optimatilor, iar prin actiunea sa sunt rupte si legaturile cu popularii. El va parasi Roma, plecand intr-o legatio privata in Orient, intalnindu-se cu Mithradates (Plutarch, Marius, 31). In 99 i.Hr., Marius se adreseaza lui Mithradates cu o brutalitate naucitoare: "Rege, sau esti mai puternic decat romanii, sau executa in tacere ce ti se porunceste".

Iesirea din viata politica a lui Marius, pentru moment, nu a dus la calmarea situatiei, intrucat criza nu depinde de prezenta unei persoane sau a alteia. Un alt aspect al ei, problema socii-lor, va apare cu toata violenta pe scena politica.

Razboiul social

Criza a izbucnit in momentul in care tribunus plebis, M. Livius Drusus, a incercat sa abordeze aceasta problema. Ales tribunus plebis in 91 i.Hr., el nu parea ca va crea vreo problema optimatilor. El va reda Senatului trubunatele care fusesera anterior acordate de catre Gracchi cavalerilor pentru a rezolva procesele de repetundis. Adopta mai multe leges: frumentaria, agraria, colonia.

A devenit revolutionar cand a incercat sa acorde sociilor dreptul de cetatenie romana. A incheiat cu ei o  coniuratio intarita printr-un juramant solemn. Drusus a inaugurat astfel o interesanta practica constitutional-politica pe care o vom intalni la sfarsitul Republicii si in timpul Imperiului: juramantul unei comunitati fata de un lider.

Actiune alui Drusus provoaca reactia optimatilor care l-au asasinat, abrogandu-i toate legile. Rezultatu asasinarii lui Drusus a fost bellum sociale, desfasurat intre anii 91-89 i.Hr. La sfarsitul acestui razboi in urma caruia Italia a fost pustiita, problema sociilor a fost rezolvata in ultima instanta in sensul dorit de acestia cu anumite limite, dar care au subliniat, inca o data, lipsa de orizont a clasei politice romane.

Rezultatele razboiului social au fost formulate in 3 legi: lex Iulia de civitate sociis danda, in 90 i.Hr., acorda cetatenia romana tuturor comunitatilor romane ramase fidele; lex Pautia Papiria, din 89 i.Hr., acorda cetatenia pentru fiecare italic de la sudul Padului care se anunta praetorului peregrin, in termen de 60 de zile de la data legii; lex Pompeia de Transpadanis in 89 i.Hr., acorda ius Latinum pentru transpadani (la nord de Pad).