Aparitia si trasaturile istoriografiei
Istoriografia nu constituia la Roma o stiinta exacta, ci era literatura,
istorie evenimentiala, dar si comedie umana, care descifra mesajele trecutului,
in esenta, cum s-a aratat, istoriografia romana reprezenta discurs asupra
trecutului1.
Dar cand si cum a aparut istoriografia in literatura latina? Scrierea istoriei
a emers tarziu, ia sfarsitul secolului al lll-lea i.e.n., cand poezia dispunea
de anumite state de serviciu si cand comedia plautina incepuse sa-si realizeze
stralucitele ei performante. Acelasi pragmatism, care ii determinase pe romani
sa nu abordeze istoriografia, sa faptuiasca acte glorioase si nu sa scrie
despre ele, i-a impins in cele din urma s-o asume, sa scrie opere istorice. Mai
multe motive concrete i-au decis pe romani sa-si nareze istoria. in primul rand
Roma tindea sa se deschida unor moravuri si discursuri mentale noi, cum am
aratat in capitolele anterioare. insa romanii considerau ca trebuie conservata
esenta vechilor moravuri sau macar o parte din ea si ca trebuiau elogiati cei
ce le ilustrasera. in al doilea rand, unii aliati italici ai Romei ezitasera sa
sprijine Roma, in cursul celui de al doilea razboi punic, sau chiar tradasera
in vremea invaziei lui Hannibal. Era asadar necesara cimentarea patriotismului
italic si trebuia afirmata suprematia Romei in interiorul peninsulei, ca dat
mai vechi decat timpurile propriu zis istorice, in al treilea rand, trebuia
combatuta propaganda cartagineza si antiromana in lumea elenistica, in fata
publicului mediteraneean. Mai multi istorici greci din Sicilia imbratisasera
cauza punica si o sustinusera activ in operele lor. in al patrulea rand,
romanii insisi erau surprinsi de reusita lor istorica, de masiva expansiune a
cetatii lor si isi puneau intrebari asupra obarsiei ce o aveau, cautau oglinda
virtutilor italice .
De fapt chiar din conditiile si motivatia aparitiei istoriografice decurg
anumite trasaturi ale artei scrierii istoriei - pentru ca este vorba de o arta
-, trasaturi, care se mentin multa vreme. Le vom enumera si chiar numerota: 1)
vocatia educa-tiv-patriotica si moralizatoare. inca inainte de reflectiile lui
Cicero asupra istoriei, de fapt istoriografia era o 'calauza' sau o
'educatoare' a vietii, o magistra uitae, iar scriitorii stabileau un
diagnostic asupra trecutului; 2) romanocentrismul, ca sa-l numim astfel, adica
ideea fundamentala, promovata de aproape toti istoricii Cetatii, ca romanii
constituiau un popor ales, centrul universului, 'cel dintai popor,
princeps populus, cum va spune Titus Livius. Operete istoriografice vor
cuprinde mai ales istoria Romei si a Italiei, sortite insa a fi dominate de
catre romani; 3) spiritul partizan, nu numai in favoarea Romei, ci si a
anumitor factiuni si familii - precum Fabia, Claudia, cea a Scipionilor - de
care erau legati primii istorici; 4) tendinta nu spre adevarul absolut, ci
catre verosimilitate si integritate in prezentarea faptelor, care tinea seama
de concordantele intre feluritele marturii, utilizate de istoriografi; 5)
antropocentrismul, conceptia ca omul isi faureste istoria. Chiar impactul
destinului si al zeilor se exercita prin intermediul modelator si modificator
al omului; 6) coloratura puternic literara, necesara convingerii si educarii,
coloratura datorata retoricii si poeziei; 7) autonomia stilistica, deoarece, in
pofida retorizarii, istoricii privilegiau un stil specific in majoritatea
speciilor, practicate de ei, indiferent de optiunile stilistice ale oratorilor
si poetilor. Multa vreme istoricii au operat cu un limbaj arhaizant, greoi, pe
care Cicero il va critica; dar Salustiu il va transforma si il va folosi cu o
arta stralucita.
Istoriografia romana ca federatie de specii literare
intr-adevar, istoriografia romana constituia o federatie de 'genuri',
'genres', cum zic francezii; dar noi am spune mai degraba in
romaneste o federatie de speeii, de forme literare. Aceste specii si-au avut
arhetipurile lor, atat latine, cat si grecesti. Deocamdata le putem enumera
stcaracteriza pe scurt.
Romanii au scris, in diverse etape istorice, 'anale', annales, sau
analistica. De fapt analele narau pe scurt anumite evenimente mai vechi, la
care in principiu autorii lor nu putusera asista (SERV., Ad Verg. Aen., 1, v.
373), riguros, pe ani si in ordine strict cronologica. Arhetipul a fost exclusiv
roman si a rezidat in cronica pontificala, in analele alcatuite de sefii
religiei romane. O alta specie a fost 'istoria', historia - dar
termenul era adesea utilizat la plural - in inteles restrans, caci acest cuvant
putea dobandi la istoricii romani patru sensuri. Se infaptuia in realitate o
naratie, intr-o ordine cronologicaMmai libera, a unor evenimente la care
istoricul putuse lua parte (SERV., Ad Verg. Aen., 1, v. 373), adica o cronica a
unor fapte mai recente. Arhetipul era grecesc. De asemenea, consideram specie
literara si istoriografica specifica res gestae, literalmente 'fapte
petrecute', cand aceasta sintagma era intrebuintata tot intr-un inteles
mai restrans. Ne referim la o cronica a unor evenimente recente, dar care
cuprindea si o evocare, mai mult sau mai putin ampla, a faptelor mai vechi,
deci o 'arheologie'. Se adauga istoria universala, care infatisa
istoria lumii, in vreme ce specii istoriografice anterioare narau istoria
Romei. Aceasta specie a aparut tarziu, in secolul I i.e.n. si a fost slab
reprezentata in peisajul istoriografie roman. Desigur arhetipul trebuie cautat
tot la greci. Toate aceste specii implicau o istorie panoramica, prezentau
evenimentele continuu, continuo, cum s-ar spune in latineste.
Au existat insa si alte specii de istoriografie. Ne referim la epitoma,
breviar, compendiu, rezumat al evenimentelor istorice, care sunt prezentate
concentrat, foarte succint, operand 'pe alese', carptim, dupa o
formula salustiana, ce va fi mentionata mai jos. De fapt epitoma putea actiona
atat 'pe alese', intrucat efectua o selectie, cat si continuo,
deoarece evoca o masa de fapte infatisate in fluxul lor necontenit. Arhetipul
trebuie cautat in relatarile scurte, condensate, ale anumitor evenimente,
relatari care figurau in arhivele magistratilor. Alte specii istoriografice
zugravesc faptele istorice numai 'pe alese', in virtutea unei
selectii, si nu intr-o maniera panoramica. De pilda monografia, care fusese
intens practicata de greci si era consacrata unui grup de evenimente bine determinate,
selectate din trecut. Memoriile sau autobiografia implicau nararea de catre
autor a propriei vieti sau doar a unor evenimente din existenta lui.
Arhetipurile sunt de cautat in literatura greaca, la 'nivelul buletinelor
victoriilor realizate de regii elenistici, hypomne'mata, si al autobiografiilor
justificative. Dar si la Roma ar fi putut inspira aceasta specie istoriografica
notele memorialistice afisate de pontifi si commentarii, darile de seama si
rapoartele magistratilor, notele si instructiunile date ulterior de imparati.
in sfarsit o ultima specie istoriografica o reprezenta biografia, nararea
vietii unui alt personaj decat autorul, personaj care se distinsese in viata
politica sau culturala. Arhetipurile erau numeroase, caci la greci precedasera
biografia encomiile, laudele 'biografice' sau
'prebiografice', aduse invingatorilor la jocurile sportive, la
diverse intreceri in general. Biografiile ele insele se dezvoltasera in
peisajul literaturii elenistice. Dar si romanii cunoscusera, cum am mai vazut, specii
de literatura orala, care evocau viata unor personaje, neniile, laudatiile
funebre, carmina conuiualia, epitafele de toate tipurile, ca si arborii
genealogici ai familiilor nobile.
Totusi aceste specii se intalnesc destul de rar in stare pura. Uneori in
aceeasi opera se amalgameaza tipare caracteristice mai multor specii
istoriografice, dintre care unele tind sa se impuna in masura mai mare decat
altele. in orice caz contactele intre specii au fost totdeauna fertile. De
altfel, am constatat ca se configura o baza comuna ilustrata de trasaturile
generale ale istoriografiei. Multe dintre speciile, mai sus mentionate, au fost
'inventate' sau create la sfarsitul secolului al ll-lea i.e.n. sau in
cursul veacului urmator. Este cazul res gestelor, historiei, istoriei
universale, epitomei, biografiei, memoriilor. Mai vechi sunt analele, care
inaugureaza de fapt activitatea istoriografica, si monografia 3.
Cele dintai anale au fost de altfel redactate in greceste, dar de autori
romani. Au intervenit doua motive in favoarea optiunii pentru dulcea limba a
Helladei. in primul rand limba prozei era inca foarte rudimentara, intrucat,
cum am aratat, romanii nu aveau inca in proza experienta, pe care incepusera
s-o dobandeasca in poezie. in al doilea rand trebuia combatuta in fata
publicului mediteranean mai ales greco-elenistic, propaganda activa,
procartagineza si antiromana, pe care o intreprindeau de mai multe decenii
anumiti istorici greci din Sicilia. Pe de alta parte publicul roman cultivat
cunostea limba greaca. Primii analisti, pe care ii anima un puternic suflu
patriotic, au exploatat in favoarea cauzei romane datele vulgatei referitoare
la primordiile Romei, ca si legendele anumitor ginti celebre. Din primele
cronici istorice, alcatuite in limba greaca si ulterior in latina, nu s-au
pastrat decat fragmente.
Fabius Pictor si analistii de limba greaca
Creatorul, inuentor, al analisticii, 'parintele istoriografiei
latine', cum il numesc unii cercetatori moderni, a fost Quintus Fabius
Pictor, participant ia cel de al doilea razboi punic. Acest analist nu numai ca
avea o bogata experienta a faptelor istorice recente, ci, in plus, cunostea
temeinic arhivele gintii Fabia, cronica pontificala si poemul lui Naevius.
La sfarsitul celui de al doilea razboi punic, a alcatuit o opera analistica,
Intitulata probabil 'Actiunile romanilor', din care s-au pastrat
aproape treizeci de fragmente. Aceste anale incepeau cu sosirea lui Enea in
Italia, cu regii albani si romani, inclusiv Romulus. Ultimul fragment conservat
se refera la batalia de la Trasimen (217 i.e.n.), castigata de Hannibal asupra
romanilor. Fabius Pictor riposta propagandei procartagineze, exalta faptele
Romei si ale Fabiilor, ginta careia apartinea, intr-un stil, care a fost
caracterizat drept teatral. invedera un anumit interes pentru moravurile
diferitelor popoare.
Lucius Cincius Alimentus, fost prizonier al lui Hannibal, constituie al doilea
analist roman. S-au conservat sapte fragmente din analele sale, redactate in
greceste, ca si mai multe aluzii la ele. Cincius Alimentus se referea de
asemenea la Romulus si la inceputurile legendare ale Romei. Filoelen, el nu era
un partizan al Fabiilor, ci al gintii Claudiilor.
Dar Cincius Alimentus fusese magistrat roman. Este semnificativ faptul ca toti
primii analisti aveau experienta gestiunii Cetatii. Istoriografia, la
inceputurile sale, exprima gandirea si experienta oamenilor politici si
militarilor de prima importanta. insusi fiul Africanului si tatal adoptiv al
lui Scipio Aemilianus, numit si el Publius Cornelius Scipio, a scris anale in
limba greaca. Se pare ca acest analist prefigura aparitia historiei, ca specie
istoriografica, dat fiind ca insista asupra celui de al doilea razboi punic.
Pentru a anihila propaganda antiromana intreprinsa de istoricul elen
Antisthenes din Rodos, care, prin intermediul unui personaj al lui, generalul
roman Poiiblios (desigur Scipio Africanul), profetiza zdrobirea Romei de o mare
coalitie a Orientului elenistic, alcatuiesc, in vremea lui
Terentiu, anale in limba greaca doi fosti magistrati si senatori romani, Aulus
Postumius Albinus si Aulus Acilius Glabrio, din operele carora ne-au ramas
fragmente.
Primii istoriografi de limba latina
Cato incepuse sa scrie istoriografie in limba latina, cum vom vedea mai jos.
Diversele grupuri politice romane de presiune, indeosebi cele traditionaliste,
aveau nevoie de exaltarea trecutului pentru propaganda lor. Pe de alta parte,
adversarii Romei fusesera invinsi in Orient, de acum inainte pratic dominat de
romani, iar publicul elenistic putea si trebuia sa citeasca texte compuse in
limba latina. Evantaiul speciilor istorice se deschide aproape brusc, in vreme
ce istoriografii imprumuta de la Cato procedeul discursului, cuvantarii
atribuite personajelor din operele lor, ca si o limba aspra, arhaizanta, stangace,
in mare masura inca bazata pe parataxa. Limbajul primilor istorici de limba
latina este de factura net expresionista. Se constituie astfel, in virtutea
autonomiei stilistice a istoriografiei latine, o limba standard a analistilor
si chiar a altor istorici, dar nu si a unor memorialisti si biografi. Totodata
sporeste sensibil interesul istoricilor pentru eruditie, pentru institutii si
problemele sociale.
Masiv inraurit de Cato s-a vadit afi Lucius Cassius Hemina, autor de annales,
in cel putin cinci carti, care se extindeau de la intemeierile asezarilor
Italiei pana in 146 i.e.n. S-au pastrat aproape patruzeci de fragmente care
evidentiaza, pe langa interesul pentru fundarea altor orase decat Roma,
preocupari pentru dezvoltarea moravurilor, pentru religie si chiar etimologie.
Lexicul si structura frazelor comporta o limpede coloratura arhaizanta. Mai
rapid sunt relatate inceputurile Romei de catre Lucius Calpurnius Piso Frugi,
exponent al unei familii plebeiene, familie care dobandise relativ recent accesul
la consulat. Opera lui Piso, Annales, in sapte carti, din care au ramas
fragmente, cuprindea legende amuzante, precum cele relative la Romulus, insa si
un pregnant cult al virtutilor strabune. Piso practica si el o limba
arhaizanta, greoaie si uscata.
in vremea Gracchilor *, traiesc si scriu alti analisti, influentati de Polibiu
si asadar preocupati de decelarea cauzelor profunde ale fenomenelor. insa si
acesti cronicari s-au exprimat intr-o limba arhaizanta si stangace si au fost
doar simpli povestitori, cum ii va califica mai tarziu Cicero. S-au ilustrat ca
analisti Gaius Sempronius Tuditanus, consul in 129 i.e.n., autor de anale, care
prezentau abundent inceputurile legendare ale Romei, Gnaeus Gellius si Gaius
Fannius. Analele lui Gellius contineau cel putin treizeci si trei de carti si
denotau de asemenea preocupari intense pentru relatarea legendelor stravechi.
Fannius activase initial ca partizan al Gracchilor, dar
* Pentru a prezenta unitatea genului istoriografie si a avea o imagine completa
a evolutiei inceputurilor lui, ilustrate de autori, din operele carora nu
dispunem decat de fragmente, vom depasi limitele secventei istorice tratate
aici (pana in 133 i.e.n.) si vom prezenta opere de scriitori care au trait si
publicat la sfarsitul secolului II i.e.n. si in veacul urmator. sfarsise prin a
abandona cauza lor. Analele sale traduceau optica politica a
'popularifor' moderati, care militau pentru anumite reforme
favorabile plebei.
Concomitent Lucius Caelius Antipater incearca sa continue stradaniile lui Cato
si alcatuieste o monografie consacrata celui de aJ doilea razboi punic. Din
cele cateva zeci da fragmente conservate, rezulta efortul de a colora naratia,
de a-i conferi patos, ca si recursul lai digresiuni vibrante. Antipater este
totusi inca un arhaizant.
Dezvoltarea Istoriografiei preclasice
Cum am aratat, aproape brusc emerg noi specii istoriografice, dupa incheierea
gestei politice a Gracchilor. Astfel Publius Sempronius Asellio, nascut pe la
160 i.e.n., fost militar, ruda si prieten al Gracchilor, scrie 'Carti ale
lucrurilor infaptuite', Rerum gestarum libri, din care s-au conservat
fragmente, h esenta, Asellio inaugureaza, intr-o opera in patruzeci de carti,
specia res gesteior. Dupa o relativ scurta 'arheologie', Asellio
trece, de la cartea a doua sau a treia, la prezentarea istoriei contemporane.
Dar in ce mod? Discipol al lui Cato si Polibiu, Asellio reproba metodologia
analistilor, comparata de el cu cea a povestilor pentru copii, si afirma
interesul sau pentru cauzalitatea profunda a fenomenelor, pentru consilium,
'planul' sau scopul faptelor savarsite (fragmentele l-2). Istoricul
crede ca numai in acest fel poate fi cu adevarat impulsionat patriotismul
roman. Concomitent el polemizeaza cu Antipater si respinge nararea patetica a
faptelor. Fara indoiala, astfel cronica istorica devine mai profunda, dar
Asellio se exprima si el arhaizant, tern si greoi.
Totodata, sub impactul personalizarii vietii politice romane, al afirmarii
pregnante a unor mari personalitati, care nu avusesera cum sa se impuna inainte
de Gracchi, apar si memoriile. Care este insa inuentor-u memorialisticii?
insusi Gaius Gracchus, tribunul reformator al plebei. Dar, din memoriile sale
nu ni s-au pastrat decat doua fragmente. Curand se afirma si alti memorialisti.
Marcus Aemilius Scaurus (162 - dupa 90 i.e.n.), aristocrat ruinat si fost
general in razboiul purtat de romani impotriva lui lugurtha, redacteaza trei
caiti de memorii, unde isi justifica o existenta mult discutata si exalta,
intr-un stil cenusiu, arhaizant, vechile virtuti romane. S-au pastrat
fragmente, ca si din memoriile lui Publius Rutilius Rufus (156-87 i.e.n.),
Socratele roman, cum a fost numit, orator, jurist si om politic. A scris
'Despre viata sa', De uita sua, in cei putin cinci carti A polemizat
cu Scaurus si a demascat uneltirile tesute impotriva sa, care ii pricinuisera
exilarea de la Roma Practica o limba arhaizanta si efectueaza incursiuni intr-o
istorie mai veche a Romei. Un alt literat si om politic, Quintus Lutatius
Catulus (150-87 i.e.n), in memoriile sale, incearca sa-si scoata in evidenta
succesele inregistrate in timpul razboiului desfasurat impotriva cimbrilor si
teutonilor, umbrite, dupa parerea sa, de catre Marius.
Un rol deosebit in expandarea memoriilor l-a jucat vestitul om politic si dictator
Lucius Cornelius Sulla Felix De fapt, prin opera sa 'Comentarii despre
faptele proprii', Commentarii de rebus sws, Suila se erijeaza in al doilea
inuentor al speciei, orientate acum spre politica majora. Din fragmentele
pastrate si din alte date, rezulta ca acest memorii, in douazeci si doua de
carti, se extindeau pana la moartea lui Sulla, caci ultima secventa se
datoreaza unui libert al autorului.
Totodata Sulla abandoneaza stilul arhaizant, care nu va mai marca in viitor
scriitura memoriilor, Pierderea textului acestor memorii este deosebit de
regretabila.
In acelasi timp Lucius Cornelius Sisenna, mort in 67 i.e.n., literatul care a
introdus la Roma 'novelele* grecesti, creaza historia, ca o cronica a
evenimentelor recente. Historiae, cum se numea opera sa, probabil extinsa pe
douazeci si patru de carti, prezenta, fara 'arheologie', perioada 9l-78
i.e.n. Din cele 137 de fragmente conservate rezulta ca Sisenna exalta
personalitatea si infaptuirile lui Sulla. Personajelor li se atribuie discursuri
si indeobste scriitura lucrarii reliefeaza gustul umorului si al pitorescului,
inclinarea spre un patos de factura asianista. Stilul arhaizant, dar colorat si
relativ slefuit, al lui Sisenna pregateste elaborarea unei scrieri cu adevarat
artistice a istoriei.
Eforturi in acelasi sens, adica in vederea scoaterii istoriografiei din
preistoria ei, a depus si Quintus Claudius Quadrigarius, care continua practica
analisticii. in douazeci si trei de carti, din care s-au pastrat cateva zeci de
fragmente, unde se staruie asupra unor evenimente mai recente, Annales ai lui
Quadrigarius contureaza apologia Romei si a lui Sulla. Desi arhaizant,
Quadrigarius se exprima intr-un stil colorat, pe ritmuri poetice. Dar cum scriu
ceilalti analisti? Valerius Antias, izvor privilegiat al lui Tftus Livius, se
exprima intr-un stil cenusiu, arhaizant, cum reliefeaza cele cateva zeci de
fragmente conservate din opera sa foarte ampla, Annales, in cel putin saptezeci
si cinci de carti. Aceste anale se intind'de la 600 i.e.n. pana la moartea lui
Sulla, pentru a evidentia elogiul virtutilor strabune, pe baza reproducerii, de
altfel necritice, a vechilor legende. Lucius Lucceius este numele altui
analist, a carui cronica ajunsese pana la epoca lui Sulla.
in specia res gestelor se ilustreaza Gaius Licinius Macer. in vreme ce cei mai
multi istoriografi asumau punctul de vedere patrician si afpoi aristocratic,
cand interpretau istoria romana, Macer, fost tribun al plebei, apara optica
popularilor. Conceptiile sale rationaliste rezulta si din 'arheologie',
situata, intr-o forma concentrata, la inceputul acestor res gestae. intr-adevar
Macer conferea o interpretare rationalista mitului lupoaicei primordiale, care
i-ar fi alaptat pe Romulus si Remus. Stilul sau, destul de colorat, implica abandonarea
partiala a arhaismelor.
Totodata Marcus lunius Brutus (85-42 i.e.n.), celebrul cezaricid, se manifesta
ca inuentor-ul eprtomei. Brutus a abreviat analele lui Gaius Fannius, in ceea
ce Cicero a calificat ca 'epitoma Fanniilor', epitoma Fannianorum (Ad
Att., 12, 5, 3), in 47 i.e.n. Mai tarziu, in 45 ie.n. sau chiar anterior,
Brutus a intocmit si o epitoma a monografiei lui Caelius Antipater (CIC, Ad.
Att, 13, 8) si se pare ca proiecta sa-l abrevieze, sa-l 'epitomeze',
si pe Polibiu. Prin urmare gusturile lui Brutus par sa fi fost suficient de
eclectice. Se exprima intr-un stil sobru si selecta mai ales faptele cu adresa
moralizatoare. in orice caz, epitoma se structureaza, in opera sa, la nivelul
unui rezumat destul de mecanic al unei singure lucrari istorice anterioare. in
acelasi timp, personalizarea crescanda a vietii politice favorizeaza
expansiunea biografiei. Pe urmele lui Varro, inuentor-u speciei, alcatuiesc
biografii de personalitati ilustre Titus Ampius Balbus si Gaius Oppius, iar
Marcus Tullius Tiro, libert si secretar al lui Cicero, prezinta viata marelui
scriitor si om politic 4.
Oratoria si dreptul
in secolul al ll-lea i.e.n., s-au afirmat mai multi oratori importanti, ca
Scipio Africanul, Laelius, prieten cu Scipio Aemilianus si personaj al dialogurilor
ciceroniene, si Servius Sulpicius Galba, stramos al imparatului cu acelasi
nume. Ulterior au stralucit mai cu seama Tiben'us si Gaius Gracchus. Acesti
oratori trebuiau sa cunoasca dreptul, amplu comentat de diferite personalitati
politice, care porneau, in analizele lor, prin excelenta de la Legea celor
douasprezece table.
Cato cel Batran. Viata
Cel mai semnificativ prozator roman preclasic este insa Cato, supranumit cel
Batran, care a trudit din greu sa-si construiasca opera intr-o proza inca atat
de rudimentara. De altfel, Cato este singurul prozator preclasic din care ni
s-a conservat o opera integrala.
Viata lui Marcus Porcius Cato, supranumit Censorul, datorita rigorii morale
atestate cu prilejul exercitarii uneia dintre magistraturile pe care Ie-a
asumat, sau cel Batran, cel 'mai in varsta', Maior, in opozitie cu un
omonim al sau din secolul I i.e.n., care ii era de altfel descendent, ne este
bine cunoscuta. Diverse izvoare ne-o prezinta; printre ele se remarca un dialog
ciceronian si mai multe biografii, precum cele ale lui Cornelius Nepos, Plutarh
si a unui anonim, care figureaza intr-o culegere consacrata barbatilor ilustri
ai Romei. Cato s-a nascut in 234 i.e.n., la Tusculum, si intr-o familie
plebeiana de proprietari mijlocii de pamant. Supranumele de Cato este pus in
legatura cu vocabulul sabin catus, 'inteleptul', care i s-a acordat.
Cato a fost un 'om nou', homo nouus.
Dupa cum o declara intr-un discurs, Cato a ostenit intens in tinerete pe mica
'mosie', pe care i-o lasase mostenire tatal sau 5. Si-a format de
fapt un supraeu puternic dezvoltat pe baza cenzurarii severe a impulsurilor,
care trebuie sa fi fost si ele destul de viguroase. Dupa batalia de la Cannae
(216i.e.n.), s-a angajat ca simplu soldat in armata romana, in care s-a distins
iute, incat cu prilejul luptei de la Zama a ajuns sa detina un anumit post de
comanda. in 199 i.e.n., Cato devine edil al plebei si incepe o cariera a
demnitatilor, care culmineaza cu exercitarea consulatului in 195 i.e.n. Devenit
adversar inversunat al Scipionilor, Cato determina in mare parte exilarea
voluntara a Africanului. De asemenea Cato era ostil reformelor sociale, Censor
in 184 i.e.n., Cato dobandeste o reputatie deosebita, datorita luptei acerbe pe
care o initiaza impotriva luxului. BatraneSea lui Cato este marcata de
combaterea neinduplecata a aristocratiei deschise spre noile moravuri si de
impotrivirea fata de expansiunea in Orient, de unde considera ca se importau
deprinderi pernicioase, ostile traditiilor romane. Legenda spune ca n-a invatat
limba greaca decat la batranete. Totodata Cato isi incheia orice discurs,
indiferent de tema abordata, printr-un apel la distrugerea Cartaginei.
Dar cum arata Cato? Era viguros, roscat, cu ochii verzi. I s-a nascut un fiu,
din a doua casatorie, abia in 154 i.e.n., adica la optzeci de ani. Este tocmai
vorba de bunicul lui Marcus Porcius Cato, supranumit din Utica, senator stoic
din secolul I i.e.n. A murit in 149 i.e.n., la varsta de optzeci si cinci de
ani si in plina activitate complexa.
Despre agricultura
Opera literara a lui Cato a fost destul de bogata. Ea rezida in numeroase
discursuri, dintre care antichitatea cunostea 150, dar noi astazi nu dispunem
de fragmente decat din 80 de cuvantari. Cato a scris si precepte adresate
fiului sau, cu privire la medicina, arta militara, oratorie, o monografie
istorica si un tratat de agricultura.
Ni s-a conservat tocmai acest tratat, numit 'Despre agricultura' sau
'Despre cultivarea ogorului', deci De agricultura, cateodata mentionat si
sub titlul De re rustica. Aceasta lucrare, inceputa de autor la batranete, cand
depasise simtitor varsta de saptezeci de ani, constituie, mai degraba decat un
tratat de agronomie, un jurnal rustic, in care autorul isi noteaza impresiile,
cu scopul de a stimula gustul romanilor, indeosebi al proprietarilor mari si
mijlocii de pamant, pentru cultivarea ogoarelor. in prefata, Cato precizeaza ca
stramosii 11 laudau 'pe un barbat bun, spunand ca e taran si bun
cultivator' (De agr., praef., 2); apoi adauga ca din 'tarani se ivesc
si barbati foarte vigurosi si osteni foarte zelosi' (De agr. praef., 4).
Oe fapt la Roma literatura tehnica' - apreciata, cum am aratat in
introducere, tot ca sector al literaturii beletristice - a fost multa vreme
axata pe tratatele de arhitectura si de economie rurala. Acest fenomen ni se
pare semnificativ, deoarece romanii, pragmatici, intretineau un adevarat cult
al pamantului, al hinterlandului agricol. Pentru ca ei erau de fapt
esenjialmente citadini, iar satele faceau parte totdeauna din sfera oraselor.
Pe de alta parte, in cursul secolului al ll-lea i.e.n., economia rurala se afla
in plina expansiune. Grecii oferisera modelele unor tratate de agronomie,
destul de specializate, in vreme ce lucrarile romanilor asupra economiei rurale
erau indeosebi destinate consultarii cotidiene de catre cei interesati ti aveau
deci aplicatii practice toarte clare. Cato scria tocmai in perioada subsecventa
razboaielor punice, devastatoare pentru Italia, cand de altfel micit
proprietari de pamant, obliga)! sa poarte indelungi razboaie, pe arte
teritorii, incep sa fie ruinati. S? dezvoltau nu numai* marile proprietati, ci
si exploatarile rurale medii, de 50-l00 ha., senispeciatizate, mai Ies in
viticultura ti olivicultura, si lucrate cu sclavi.
Oar cum se prezinta compozitia tratatului catonian despre agricultura? Exegeza
moderna dezbate aprig aceasta problema. Unii cercetatori cred. ca actuala
structurare nu i se datoreaza lui Cato, ci este posterioare redactarii
tratatului. Se opineaza ca intreg materialul poate fi grupat in o suta saizeci
si doasto suta saptezeci de capitole. Dİ fapt numai o treime, aproximativ
saizeci de capitole, implica orauteirfica agronomie. O alta treime priveste
gestiunea unui domeniu agricol, mai cu seama conduita fata de sclavi, iar
ultima treima se refera la probleme marunte, diverse retete medicale,
confectionarea maturilor, remediile impotriva colicilor etc.
Editorii mai recenf ai tratatului Despre agricultura opineaza ca textul lui nu
constituie o opera inchegata, ci un ansamblu de note, de fise, in staret bruta.
Se poate considera ca autorul intreprinsese efortul de a-si pune in ordine
fisele sau notele, dar ca probabil decesul l-a impiedicat sa-si termine
organizarea materialului. De altfel nu posedam incheierea lucrarii. De aceea
credem ca acest tratat a fost editat dupa moartea Jui Cata;
Prin urmare, in forma actuala a tratatului, dupa introducere (cap. l-7),
urmeaza o secventa tehnica (cap. 8-22) si calendarul conceput de asemenea in
termeni de agronomie si subdivizat in functie de anotimpurifcap. 23-53).
Intervin apoi compartimentele neagronomice, unde autorul se ocupa de
organizarea domeniului agricol, de indatoririle proprietarului si ale
vechilului, de pozitia cea mai buna a mosim, de modul in care se seamana
ogoarele si se ingrijesc boii etc. Abunda, cum am aratat mai sus, diversele
retete medicale. Cato recomanda vinul ca remediu impotriva sciaticei, iar in
capitolele 156-l58 schiteaza un 'imn' al verzei (brassica), pe care o
considera cea mai buna si cea mai utila leguma, excelent remediu impotriva
constipatiei, diareei, insomniei, artitrismului, surzeniei, migrenelor,
maladiilor cardiace si hepatice etc; anumite idei sunt destul de frecvent
reiterate, intrucat elaborarea literara si stilistica este deficitara. Fraza
este stangace constituita, incarcata, de repetitii, indeobste bazata pe
parataxa si pe neglijarea sintaxei. Unele capitole consista in interminabile
enumerari si prevaleaza stilul sententios, cel al preceptelor, fundat pe
utilizarea ampla a conjunctivului hortativ si a imperativului. Scriitura
catoniana implica de fapt stilul unui 'om de afaceri', pentru care
timpul costa bani. De aceea s-a afirmat ca in realitate Cato a fost unicul
prozator 'pur* al Romei, care evita orice conotatie poetica6.
Elogiul agriculturii, inchipuit ca testament spiritual al stramosilor, formeaza
motivul generator al intregului text. Dar mesajul catonian este intors spre
necesitati practice, spre obtinerea celui mai bun randament agricol. Sau,
altfel spus, acest mesaj, bazat pe experienta personala a autorului, presupune
o psihologie de om de afaceri, conservator, dar lucid, atent la nevoile cele
mai pragmatice 7. in textul catonian, proprietarul spune vechilului, indeobste
el insusi sclav: 'dupa ce sclavii au cazut bolnavi, se cuvine sa nu li se
prea dea de mancare' (De agr., 2,4). Acelasi vechil, uilicus, trebuie
'sa vanda la pret bun untdelemnul; sa vanda vinul, graul care prisoseste;
bon batrani, vitele betege, lana, pieile, caruta veche, fiarele vechi, sclavul
batran, sclavul bolnav si orice altceva prisoseste sa vanda' (De agr., 2,
7). Un proprietar de pamant, adauga Cato, trebuie sa vanda si nu sa cumpere.
Sclavul nu constituie pentru autor decat o simpla unealta vorbitoare.
In definitiv Cato ilustreaza tranzitia de ta mentalitatea plugarului marunt la
cea a proprietarului instarit de pamant, posesor al unei psihologii economice
de sef de intreprindere agricola, menita comercializarii si nu subsistentei.
Partizan al extinderii viticulturii si oliviculturii, Cato accepta dezvoltarea
tehnologiei agricole elenistice, care preconiza mutatii esentiale in cultivarea
pamantului *.
Alte opere
Este posibil ca Despre agricultura sa fi fost conceputa ca parte integranta a
unei enciclopedii destinate fiului autorului. Oricum in fragmente din
preceptele adresate fiului Marcus' apar idei interesante si revelatoare
pentru mentalitatea lui Cato. intr-un asemenea fragment, Cato interzice
consultarea medicilor greci, care ii considera barbari pe romani APLIN., Nat.
Hist., 29, 7). in sfarsit, intr-un fragment celebru, Cato defineste astfel
oratorul: 'oratorul este, fiule Marcus, un barbat bun, priceput sa
vorbeasca'8. De asemenea a ramas ilustra exortatia lui Cato de a se acorda
prioritate absoluta subiectului, materiei si nu stilului: 'stapaneste
subiectul, vorbele vor urma', rem tene, uerba sequentur. Vigoarea incisiva
caracterizeaza si discursurile lui Cato sau fragmentele ramase din ele. in
aceste fragmente, mesajul masiv, percutant, este promovat intr-un stil care
incepe sa asume subordonarea, sa diminueze utilizarea Juxtapunerii, a
parataxei.
* in perioada redactarii tratatului De agricultura, Saserna, tatal si fiul,
scriau o alta lucrare de economie rurala. Ulterior, in secolul I i.e.n.,
Tremelius Scrofa, agronom inzestrat cu o mentalitate 'moderna', va
preconiza specializarea agricola stricta si agricultura rationala, centrata pe
tehnologie innoita si pe calcul, pe randament. intre timp se tradusese in limba
latina tratatul de agronomie datorat cartaginezului Mago, tratat care echivala
cu o enciclopedie agricola, cu o adevarata 'Biblie' pentru agronomi.
Toate aceste lucrari nu ni s-au pastrat.
Originile
Dar Cato a fost si primul istoriograf roman de limba latina si totodata
iuen-ior-u monografiei istorice. Am subliniat de altfel mai sus meritele sale
in aceasta privinta. intr-adevar Cato a alcatuit, in sapte carti, monografia
'Originile', Origines, in principiu consacrata obarsiei asezarilor si
populatiilor italice. Din aceasta monografie ni s-au pastrat relativ numeroase
fragmente.
De fapt titlul este valid mai ales pentru primele trei carti, redactate catre
168 i.e.n. si publicate ca o prima transa a monografiei. Ele trateaza despre
fundarile oraselor italice si abunda in explicatii etnologice. Emerg preocupari
clare pentru evidentierea identitatilor romana si italica. Cartea a patra
inaugureaza a doua sectiune a monografiei, debutand de altfel cu o noua
prefata. insa in aceasta sectiune cercetatorii moderni au deslusit doua
compartimente, rezervate primul cartilor a patra si a cincea si al doilea
cartilor a sasea si a saptea. intreaga sectiune secunda a fost publicata in 149
i.e.n. Nici in aceasta sectiune nu s-a operat cu metodele istoriei panoramice,
deoarece Cato a continuat sa procedeze 'pe alese' si sa conceapa
expansiunea romana ca rodul si prelungirea virtutilor fondatorilor. in aceasta
sectiune, Cato prezinta al doilea razboi punic si alte campanii militare romane
pana la cea intreprinsa de Servius Sulpicius Galba in Hispania.
Istoriograful nu recurge la metodele unei cronologii riguroase, comparabile
celei a analistilor, criticate de altminteri in fragmentul 77. Analistii se
refera, spune autorul, la pretul graului, la eclipse, ca in tabulele afisate de
pontifi. Or Cato prefera studierea institutiilor. intr-adevar fragmentele
ramase ilustreaza interesul lui Cato pentru moravurile unor populatii
neitalice, cum erau cele hispanice. Interesant este ca, in ciuda
antielenismului sau, Cato ii considera pe sabini ca descendenti ai spartanilor
(fragmentele 6; 50-51).
in realitate 'pamantul italic', terra Italia, constituie structura
generatoare a Originilor. Patriotismul italic vibrant anima intensiv textul
catonian; dar, fara indoiala, Roma constituie centrul Italiei indragite de
Cato. in acest mod Cato raspunde orizontului de asteptare al proprietarilor
italici si romani, legati de 'obiceiul stramosilor', mos maiorum, de
traditiile austere. Istoricul se opune nobililor, nu fiindca erau aristocrati,
ci intrucat unii dintre ei se transformasera in purtatorii de cuvant ai
moravurilor elenizante, care, printre altele, preconizau la Roma acceptarea
puterii sau macar influentei exercitate de anumite personalitati ilustre. Cato
militeaza asadar pentru concordia sociala, insa si pentru un republicanism
consecvent, total. Eroul sau aproape mitic este Republica, de fapt terra
Italia, organizata de ea. De aceea, cand relateaza campaniile militare romane,
Cato nu mentioneaza numele nici unui general roman. in Originile nu apar decat
doua nume proprii: cel al elefantului Syrius si al unui tribun militar, un
simplu ofiter, Caedicius. Adevaratul erou, adevaratul cuceritor este poporul
Italiei si mai ales al Romei, incat generalii nu sunt decat slujitorii lui.
In acelasi timp, Cato se invedereaza, cum am aratat, ca primul istoric roman,
care introduce discursul personajelor ca procedeu caracteristic istoriografiei
latine. Practica un stil sobru, sever, elevat, insa intemeiat pe o sintaxa
arhaica. Vocabularul sau este de asemenea arhaizant, dar recurge la anumite
ornamente retorice si imprumuta unele cuvinte din lexicul poetilor, in special
din cel al lui Ennius. Ca toti arhaizantii, Cato apeleaza frecvent la asonante
si la aliteratii. Si in Originile Cato repeta anumite cuvinte si utilizeaza
parataxa, desi in masura mai redusa decat alti arhaizanti. Este evident ca
prozatorul asuma gustul asprimii, asimetriei si ingrosarii duetului liniar,
acuzarii unor detalii9. Ceea ce il inscrie pe o directie limpede expresionista,
cea practicata de curentul Naevius-Plaut-Cato-Accius.
Concluzii despre Cato
Autorul Originilor constituie asadar o personalitate complexa si pregnanta. Om
politic si scriitor, Cato ni se dezvaluie ca un conservator lucid, am spune
luminat, care accepta tehnologiile noi ale vremii si exalta nu numai Roma, ci
si intreaga Italie. Bun jurist, agricultor, militar si orator, Cato se opune, in
numele traditiilor strabune, nu numai reformelor sociale, ci si moravurilor
noi, mentalitatii Scipionilor si aristocratilor eienizanti, influentei grecesti
in general, considerate de el drept corupatoare. Desigur prozatorul blameaza
Grecia elenistica si nu vechea Sparta. De asemenea el este un republican
consecvent, nu numai fanatic, ci si feroce. Scriitor arhaizant, stangaci, inca
rudimentar, Cato se declara preocupat exclusiv de substanta mesajului. Cato cel
Batran sau Maior a devenit ulterior pentru romani simbolul autoritatii elevate,
vechilor mentalitati, cateodata chiar al unui conservatorim marginit. Dar in
acest caz a intervenit un metatext care a ocultat luciditatea catoniana. Totusi
Cato a fost intotdeauna respectat de romani si de alte popoare.
