Istoria evreilor

ISTORIA EVREILOR

INCEPUTUL SECOLULUI XX

Repet intrebarea mea din lectia precedenta:

Ce va aduce evreilor rusi secolul XX?

Noul tar, Alexandru III, are o pozitie foarte clara fata de evrei . Se va purta cu ei astfel incat o treime vor emigra, o treime se vor boteza si o treime vor muri. Aceeasi politica a fost urmata si de fiul sau, Nicolae II, care s-a urcat pe tron in 1894. Deci, incepand din 1881 si pana la revolutia din 1917, evreilor li s-au aplicat asa-numitele Legi din mai (1892) prin care:

-li se interzice dreptul de a locui la tara, de a detine pamant sau proprietati in mediul rural;

-li se interzice sa mai fabrice si sa practice comertul cu alcool, ceea ce era pentru multi ocupatia de baza;

-se limiteaza numarul elevilor si studentilor evrei prin faimosul 'numerus clausus';

-aproape toti evreii stabiliti in Moscova sunt obligati sa paraseasca orasul, in decurs de cateva zile;

-limita de asezare este iarasi restransa, creand aglomeratiile de evrei din Galitia, Crimeea, - de asemenea interpretata ca o directa descendenta din imperiul kazar.

In timpul domniei lui Nicolae II au reinceput atacurile bazate pe asa-zisa fabricare a azimei de Pesah cu sange de copil crestin, la ultimul dintre aceste procese (Kiev, 1912) fiind martor tatal regretatului Dr. Moses Rosen, z.l. Scandalul international suscitat de acest proces a obligat tribunalul tarist sa dovedeasca falsitatea marturiilor acuzarii. In aceeasi perioada au aparut faimoasele 'Protocoale ale inteleptilor Sionului' (1905), fals al Ohranei tariste, menit sa-i prezinte pe evrei ca parte dintr-un urias si nociv complot international ce vrea sa puna stapanire pe intrega lume.

Daca mi se mai poate ingadui o digresiune, pentru care va cer scuze, caci eu trebuie sa va prezint istorie si nu intamplari din viata de zi cu zi, - as vrea sa va povestesc cum, invitata fiind sa prezint etnia noastra la intalnire de femei bucurestene, de toate varstele si categoriile sociale, o tanara draguta si cocheta m-a intrebat daca este adevarat ca evreii folosesc sange de copil crestin la fabricarea azimei. Aceasta s-a intamplat in 1998, si nici una din cele circa 200 de persoane prezente nu s-a aratat indignata sau deranjata de intrebare.

In ce priveste 'Protocoalele inteleptilor Sionului,' de la revolutie incoace au fost de nenumarate ori retiparite si se pot gasi de vanzare la multe chioscuri si tarabe. Exista si tari in care legislatia pedepseste propagarea ideilor sovine si xenofobe, deci speram ca vor apare si la noi asemenea legi.

Aceasta propaganda, legile discriminatorii si frecventele pogromuri izbucnite in putinele localitati care le mai erau accesibile i-au afectat puternic pe evreii rusi. Guvernul tarist conta pe aceasta politica pentru a-si atinge scopul: evreii sa emigreze, sa treaca la ortodoxie sau sa moara.

Trei au fost intr-adevar urmarile acestei politici, dar nu cele sperate de guvernul rus. In sanul populatiei evreiesti au aparut trei curente care-i indemnau:

a)sa emigreze

b)sa lupte pentru renasterea statului stramosesc

c)sa adere la miscarile revolutionare ruse.

Haideti sa le analizam putin.

a)Intre 1881 si 1914, aproximativ 2 milioane de evrei au parasit Rusia, indreptandu-se in special spre Statele Unite, dar si spre Anglia, Canada, Argentina, Africa de Sud si tarile Europei Occidentale. Nepotii lor sunt aceia care ne ajuta astazi, pe noi cei din Europa de Est. Ei trimit nu numai bani prin JOINT, dar si delegatii de medici, carti, voluntari care sa predea educatie iudaica. Datorita lor, batranii nostri nu cersesc pe strazi, iar tinerii se bucura de un sprijin nevisat macar de altii.

b)Evreii ramasi in Rusia nu mai gasesc ajutor si indrumare la rabinii si conducatorii comunitatilor lor. Unii dintre ei isi indreapta speranta spre tara stramosilor. Pornit la inceput ca un curent al burgheziei, sionismul castiga teren in randul muncitorilor evrei astfel ca, intre 1881 si 1914 pornesc spre Palestina circa 50 mii de tineri pioneri cu convingeri socialiste.

c)Cautand o cale de salvare, unii dintre evreii rusi sunt atrasi de noile curente filozofice, de la populism agrarian la socialism. Cel mai important dintre partidele marxiste evreiesti a fost Bund-ul (Asociatia muncitorilor evrei din Lituania, Polonia si Rusia), infiintat in 1897. Bund-ul cere pentru evrei drepturi cetatenesti, institutii proprii, posibilitatea dezvoltarii culturale. Totodata organizeaza greve printre muncitorii evrei si, dupa pogromurile de la Chisinau, organizeaza brigazi de aparare.

Ati observat ca datele de mai sus se refera la 1914, anul izbucnirii primului razboi mondial, care-i gaseste pe evreii rusi striviti din exterior de antisemitism si macinati din interior de conflictele dintre diversele miscari:

-Religiosii ii condamna pe bundisti pentru ateismul lor si pe sionisti pentru ca vor sa uzurpeze autoritatea lui Dumnezeu, readucand poporul in tara lui Israel fara interventie divina.

-Bundistii ii acuza pe liberali pentru ca ii sprijina pe conducatorii comunitatilor, incapabili sa mai indrume viata obstii, iar pe sionisti ii considera niste utopisti care impiedica formarea constiintei de clasa a proletariatului evreu.

-Sionistii demonstreaza ca bundistii n-au reusit sa usureze cu nimic povara sufocanta a antisemitismului.

Si iata ca izbucneste primul razboi mondial, iar evreii au ocazia sa se razbune pentru toate persecutiile la care au fost supusi. Cum credeti ca se razbuna? Declarand ca 'nimic nu-i va putea impiedica sa sara in apararea tarii lor natale', si astfel se numara in acel moment in armata tarista 600 mii de evrei. Ei spera ca devotamentul si lealitatea lor vor fi rasplatite, si ca li se vor acorda drepturi cetatenesti similare cu cele ale evreilor din Europa Occidentala. Dar Exista intotdeauna un dar. Guvernul tarist ii considera tradatori si ii transforma in tapi ispasitori pentru toate infrangerile sale. Intrucat lupta cu Puterile centrale (Germania si Austria) se duce chiar pe zona limitei de asezare, guvernul tarist alunga sute de mii de evrei din caminele lor necajite. Galitia, Lituania, Curlanda, Kovno, se golesc de evrei care se refugiaza in interiorul Rusiei si in orasele provinciilor poloneze. Numai in Varsovia se aciuiaza 80 mii de refugiati - ceea ce, adaugat la efectele razboiului, provoaca foamete si disperare.

Aceasta expulzare in masa are insa si doua parti pozitive. In primul rand, li se permite evreilor sa se stabileasca in toate centrele urbane cu exceptia Moscovei si a Sankt Petersburgului. Al doilea efect este infiintarea Comitetului evreiesc pentru ajutorarea victimelor de razboi (EKOPO). Membrii acestui comitet, incluzand multi bundisti si sionisti, vin acum in contact cu marea masa a evreilor dezradacinati si, pe langa ajutorul material pe care il ofera, nu pierd ocazia de a-si propaga diferitele ideologii politice care altfel nu ar fi avut ocazia de a se imprastia in mase.

In februarie 1917 imperiul tarist se prabuseste. Rusia devine o republica avand in frunte un guvern provizoriu care, curand dupa preluarea puterii, emite un decret prin care anuleaza toate discriminarile intre cetatenii rusi, indiferent de religie, crez sau nationalitate. Evreii au acces la orice functie si se gasesc evrei in toate partidele politice ale vremii, ce exceptia celor de extrema dreapta. Sionisti, bundisti, traditionalisti, toti viseaza realizarea unor idealuri, a unei autonomii culturale, si hotarasc sa convoace un congres al evreilor din intreaga Rusie pentru a prezenta guvernului provizoriu doleantele lor.

Preluarea puterii de catre bolsevici spulbera orice speranta legata de un asemenea congres.

PERIOADA INTERBELICA

Dupa destramarea imperiului tarist, multe regiuni cucerite de rusi isi recapata independenta, evreii din regiunile respective devenind supusii statelor nou infiintate. Astfel, din sase milioane de evrei rusi, trei milioane devin polonezi, o jumatate de milion devin letonieni, iar 2,5 milioane raman in Rusia. Soarta lor difera dupa tara in care au nimerit.

In LITUANIA, declarata independenta in februarie 1918, se creeaza un Minister al Afacerilor Evreiesti, se alege un Consiliu National Evreiesc si se instituie un sistem de autoguvernare. Clerul si grupurile nationaliste nu vad cu ochi buni aceasta realizare si, in 1924, acest minister este desfiintat. Orice urma de autonomie nationala evreiasca dispare in decembrie 1926 cand puterea este preluata de extrema dreapta care dizolva parlamentul tarii si instituie un regim totalitar.

POLONIA, care si-a recapatat independenta in urma tratatului de la Versailles (1919), avea o populatie de 30 milioane locuitori, dintre care 4,5 milioane ucrainieni, 3 milioane evrei si 700 mii germani, ce trebuiau sa beneficieze de drepturile minoritatilor, garantate prin acelasi tratat.

Astfel, evreii trebuiau sa se bucure de drepturi civile, politice si legale egale cu ale celorlalti cetateni, sa aiba propriul sistem de invatamant si posibilitatea de a respecta Sabatul.

Practic, intr-o Polonie saracita de razboi si cu agricultura la pamant, evreii nu numai ca au impartasit greutatile economice ale celorlalti cetateni dar, ca de obicei, au fost facuti vinovati pentru ele. S-a introdus numerus clausus in invatamant, s-a interzis accesul evreilor in slujbele de stat, atat in administratie cat si in industrie, s-au boicotat intreprinderile evreiesti, si - cand asta n-a mai fost de ajuns - au reinceput pogromurile.

Comunitatea evreiasca era, la randul ei, impartita intre cele trei curente amintite mai sus - bundisti, sionisti si ortodox religiosi (Agudat Israel) - care se combateau intre ele si erau fara aparare in relatiile cu ne-evreii.

Cu toate acestea, viata intelectuala a evreimii poloneze a fost infloritoare in aceasta perioada, nu numai prin vestitele sale scoli rabinice, dar si prin numeroasele sale publicatii si lucrari literare, majoritatea in idis, altele in poloneza sau in ebraica.

Inainte de a ne intoarce in Rusia pentru a vedea care a fost soarta celor 2 + milioane de evrei ramasi acolo, trebuie sa va previn ca ceea ce s-a intamplat atunci acolo a determinat si mai influenteaza inca soarta evreilor acum aici.

Am sa va rog de aceea sa deveniti foarte atenti la cele ce va voi povesti mai departe.

PERIOADA DE DUPA STALIN

Cum a afectat moartea lui Stalin soarta evreilor din Europa de est? In primul rand, i-a scapat de la moarte pe medicii evrei din Moscova. Ca prin miracol, adevarul a iesit la iveala, calomnia a fost demascata, evreii au scapat de deportare in Siberia. S-ar putea face o paralela intre aceste evenimente si cele care ne-au lasat sarbatoarea de Purim, dar suntem prea aproape de aceste intamplari, inca nu au avut timp sa se infiripeze legende. Sau poate epoca noastra este prea pragmatica pentru a crede in minuni, pentru a crea noi sarbatori.

Dupa euforia primului moment s-a constatat ca moartea lui Stalin nu a schimbat cu nimic politica antisemita a guvernului sovietic care si-a atins apogeul cu ocazia Razboiului de sase zile din 1967. In acel moment, cu exceptia Romaniei, toate tarile satelit au rupt relatiile cu Israelul. Pe toate caile, se propagau ideile cele mai fantastice:

* evreii si israelienii, colaboratori ai Germaniei naziste si neo-nazisti

* Israel, stat imperialist

* sionistii, o 'coloana a 5-a' (coloana a V-a: retea de spionaj germana infiltrata in Franta in preajma celui de-al doilea Razboi Mondial) pe teritoriul tarilor socialiste

* organizatiile evreiesti internationale - forte oculte reactionare si atotputernice

* iudaismul, religie ce pretinde genocidul si inrobirea celorlalte popoare - dupa cum se expune in lucrari ca 'Iudaism si sionism' de Trofim Kiciko, 'Atentie: Sionism!' de Iuri Ivanov si multe altele.

In fata acestui val de antisemitism, evreii au avut de ales intre doua atitudini: sa accepte conditiile din Uniunea Sovietica, profitand de ceea ce le putea oferi aceasta societate sau sa lupte pentru a emigra, in Israel sau in vest.

Dintre cei multi care si-ai acceptat soarta, mai mult de jumatate aveau studii superioare si trebuie mentionat faptul ca evreii au constituit al doilea grup etnic, dupa rusi, ca numar de cercetatori stiintifici cu doctorat. Ei s-au straduit din rasputeri sa fie inglobati in populatia inconjuratoare, fara diferentieri. In anii'70, evreii aproape abandonasera idish-ul pentru limba rusa. Toata dorinta lor de asimilare nu le-a folosit insa prea mult; au fost mereu tratati cu suspiciune si tinuti departe de viata politica si de serviciile securitatii.

Evreii care n-au mai putut si n-au mai vrut sa suporte atmosfera de antisionism, masca oficiala pentru antisemitism, s-au zbatut pentru a emigra. Dar cortina de fier nu era numai un simbol. Din 1948 pana la moartea lui Stalin, nici un evreu n-a parasit Uniunea Sovietica. Dupa 1953, in scopul reintregirii familiilor, s-a permis din cand in cand plecarea unor varstnici sau infirmi. Dupa 1960, numarul de emigrari aprobate anual a fluctuat in functie de evenimentele internationale - Razboiul de sase zile in 1967, destinderea razboiului rece intre SUA si URSS, razboiul de Iom Kipur in 1973, Conferinta pentru drepturile omului de la Helsinki, 1975, Razboiul din Afganistan, 1979). Sprijinul evreimii mondiale nu I-a putut ajuta pe evreii rusi sa capete viza de iesire din tara. Ei au trebuit sa lupte singuri si au facut-o prin toate mijloacele: petitii, greva foamei, demonstratii - la care autoritatile au raspuns cu puscarie, exil, pierderea slujbelor, represiunea brutala a manifestantilor.

Aceeasi situatie, cu mici variante, s-a repetat in toate tarile satelit ale Uniunii Sovietice.

O schimbare spectaculoasa a situatiei acestor tari, precum si a cetatenilor lor evrei, s-a datorat politicii de glasnost si perestroica a lui Mihail Gorbaciov. Reformele sale au avut pentru evrei urmari diferite.

Pe de o parte, antisemitismul oficial a fost condamnat, victimele epurarilor lui Stalin au fost reabilitate, s-a asigurat posibilitatea practicarii religiei si dezvoltarii culturii evreiesti pe teritoriul Uniunii Sovietice, s-au reluat contactele cu asociatiile evreiesti internationale. S-au reluat relatiile cu statul Israel. Paradoxal, desi acest climat liberal ar fi trebuit sa reduca numarul cererilor de emigrare, acesta a crescut de la circa 10 mii in 1988 la peste 150 mii in 1990, iar in prezent exista in Israel o aliah rusa de aproape un milion de locuitori. Acest fapt se datoreste in mare parte valului de antisemitism popular al partidelor de extrema dreapta care s-a raspandit in toate tarile Europei de est si care, de la Marea Baltica la Marea Neagra, pune sub semnul intrebarii existenta putinilor evrei aflati inca astazi in aceasta regiune care, nu demult, adapostea o mare parte din evreii lumii.

Pe de alta parte, situatia economica a fostelor republici sovietice a contribuit de asemenea la dorinta de emigrare a multora dintre cetatenilor lor.

PREZENT si VIITOR

In ultimii patru ani numarul locuitorilor evrei a mai scazut inca, fie prin deces, fie prin emigrare. Practic, numarul lor nu numai ca s-a redus numeric fata de perioada antebelica, dar fata de numarul total al locuitorilor acestor tari, ei reprezinta un procent total neglijabil. Cei ramasi sa infrunte conditiile economice vitrege din tarile est-europene sunt fie prea batrani prea a lua viata de la capat, fie prea legati de radacinile lor natale pentru a se stramuta. Pentru populatia majoritara a tarii respective, prima categorie este ceva neglijabil, pe cale de disparitie; a doua aduce de obicei o contributie utila la economia si cultura tarii respective.

Si atunci, va intreb pe voi, prieteni, care ar trebui sa fie atitudinea acestor tari fata de minusculele ei comunitati evreiesti? Nu stiti? Atunci cititi articolul lui Michael Safir, 'Antisemitism fara evrei'(1993). Iar daca nu-l gasiti, sau nu intelegeti semnificatia acestui titlu, atunci cititi ziarul 'Romania Mare'. Sau urmariti tarabele de carti pe care se lafaie 'Mein Kampf', 'Protocoalele inteleptilor Sionului', cartile lui Roger Garaudy si altele similare. Aceasta este, dupa unele explicatii, urmarea democratiei. Exista tari, care se considera tot democrate, unde aceste carti sunt considerate incitare la ura iar autorii si distribuitorii lor sunt pedepsiti prin lege.

Desigur, aceasta atitudine fata de minoritatile evreiesti nu poate fi generalizata. Nu toti locuitorii tarilor respective pot fi considerati antisemiti, nici vorba. Exista printre ei nenumarati oameni admirabili, avem printre ei multi prieteni adevarati. Dar deobicei acestia nu ies in fata, nu se manifesta atunci cand concetatenii lor evrei sunt calomniati sau amenintati. Iar tacerea acestora mi se pare mai dureroasa decat loviturile murdare, mai periculoasa decat insasi amenintarea. Iar amenintarea nu se adreseaza numai minoritatii evreiesti, ea se adeseaza insasi acelei tari, caci cine ataca azi evreii, maine va calca in picioare toate libertatile acelui popor, nu numai pe evrei. Este o lectie pe care istoria a predat-o tuturor popoarelor, in special celor din Europa de est, si nimeni n-ar trebui sa o uite.

Cand batranii din micile comunitati est-europene vor pieri, in 10, 15 sau 20 de ani, vor mai fi evrei in aceasta regiune a lumii? Aici unde timp de veacuri si-a dus traiul marea masa a populatiei evreiesti din lume, va mai avea cineva grija de urmele culturale ale trecerii sale, muzee, sinagogi, cimitire? Iar daca evrei nu vor mai exista, oare antisemitismul va pieri? Iar daca nu va pieri, cum va dainui? Sub ce forma? Sau antisemitismul este un sentiment necesar, iar evreii sunt numai un pretext pentru acest sentiment - un sentiment care sa scoata la iveala tot ce a mai ramas animalic, primitiv, irational, in oamenii al caror nivel de evolutie n-a atins inca treapta pe care o numim 'civilizatie'. Si in acest caz, evrei nemaifiind, iar purtatorii acestor sentimente trebuind sa si le manifeste intr-o forma sau alta, cine vor fi 'evreii' de maine? ce nume vor purta? Iar 'antisemitismul' se va numi tot asa, pentru pastrarea unei indelungate traditii, sau va avea alt nume?

Cate intrebari la care cei din generatia mea nu vor afla raspunsul!

POPULATIA EVREIASCA IN FOSTU LAGAR SOCIALIST

ALBANIA - Dupa alungarea evreilor de catre inchizitie, in sec. XV, isi gasesc refugiu in Albania un grup de evrei sefarzi din Spania, Portugalia si Sicilia. La cei 204 evrei recenzati in 1930 se aduga refugiati din Germania si Austria, apoi din Croatia si Serbia. Desi populatia locala s-a purtat frumos cu evreii, vreo 400 refugiati au fost deportati in lagare de exterminare unde jumatate din ei au pierit. In timpul dictaturii ce a urmat, evreii au fost complet rupti de viata culturala si religioasa, precum si de orice legatura cu lumea exterioara. In 1991, aproape toata comunitatea evreiasca - peste 300 persoane -a facut aliah. In 1996 mai existau vreo 25 evrei la Tirana.

BOSNIA-HERTEGOVINA - Comunitatea evreiasca a fost de asemeni formata initial din evrei sefarzi, alungati de inchizitie, la care s-au adaugat ulterior si evrei askenazi din Europa centrala. Din cei 14.000 evrei care traiau aici inainte de razboi, majoritatea au fost ucisi de trupele SS si de fascistii locali. Dupa razboi, comunitatea evreiasca s-a refacut, impartasind viata populatiei iugoslave din perioada respectiva. Dupa destramarea Iugoslaviei, in 1990, majoritatea evreilor au facut aliah.

BULGARIA - Prezenta comunitatii evreiesti in aceasta tara dateaza inca din perioada romana. Numarul lor a crescut succesiv prin sosirea evreilor alungati de inchizitia spaniola la sfarsitul sec. XV, apoi a altor refugiati din Europa Centrala. Cei 50.000 evrei sefarzi care traiau in Bulgaria la inceputul razboiului au fost salvati de la deportare prin interventia energica a populatiei bulgare, in frunte cu clerul, intelectualitatea si regele. Au pierit insa in lagarele de exterminare evreii din Tracia si Macedonia, provincii ocupate de Bulgari in timpul razboiului. Imediat dupa razboi a facut aliah 90% din populatia evreiasca, circa 42.500 persoane.

CROATIA - Primii evreii care s-au stabilit aici au sosit impreuna cu trupele romane. Croatilor care au ocupat regiunea abia in sec. VII, intemeind un regat in sec. X, I-au alungat pe evrei din Croatia si Slavonia la mijlocul sec. XV. Intoarcerea lor a fost posibila doar la sfarsitul sec. XVIII, sub domnia dinastiei habsburgilor. In perioada dintre cele douas razboaie mondiale traiau in Croatia circa 20.000 evrei. Dupa invazia germana (1941), Croatia a devenit un stat semi-independent, aliat cu Germania. In urmatorii patru ani, evreii au fost deposedati de toate bunurile lor, majoritatea dintre ei fiind deportati. Putinii supravietuitori reintorsi au creat dupa razboi o comunitate putin numeroasa al carei numar s-a restrans sim mai mult prin emigrari in Israel.

CEHIA - Evrei veniti din Germania, Ungaria si Imperiul Bizantin au alcatuit in Praga o comunitate deja mentionata in documente din sec. XI, celbra pentru viata sa culturala si monumentele sale. Incepand cu persecutiile si crimele Cruciatilor, evreii trec prin perioade alternative de persecutii, alungari din tara, si relativa toleranta. Inceputul sec. XX ii gaseste in mare parte asimilati, jucand un rol de seama in arta, stiinta, industria si comertul tarii. Cu toate acestea, 85 % din populatia evreiasca, au pierit in holocaust. Supravietuitorii reintorsi au incercat sa recladeasca o viata comunitara asemanatoare celei dinainte de razboi, dar a cest lucru s-a dovedit imposibil in conditiile unui regim comunist. Din1948 pana in 1996 au facut aliah circa 24.000 persoane.

AU ADUS EVREII COMUNISMUL IN ROMANIA?

Este adevarat? Au adus evreii comunismul in Romania si apoi au emigrat, lasand marea masa a romanilor sa sufere si sa rabde jugul si jalea, in timp ce ei se lafaiau pe alte meleaguri?

Haideti deci sa ne intoarcem in 1944, la data de 23 august, cand Romania s-a alaturat aliatilor, aducandu-si contributia la infrangerea Germaniei hitleriste. Sau, ca sa nu particularizam, sa ne gandim la Europa de est, dupa sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial. Intr-o lume saracita si indoliata, ramasitele holocaustului isi cauta un loc in societate. Cei ramasi pe loc sunt inca speriati de spaima deportarii, de saracia anilor de somaj, munca fortata, stramutari fortate, foame, mizerie. Putinii supravietuitori ai lagarelor de concentrare -denumire eleganta a realitatii - lagare de exterminare - isi cauta viata dinainte, familie, prieteni, bunuri parasite in graba la plecare. Toti evreii sunt marcati, fizic si moral, de lunga si greaua incercare prin care au trecut. Vor sa uite, tind spre normalitate, spre bucurii si suferinte la scara normala, nasterea unui copil, moartea unui batran de moarte naturala, examene, munca pentru painea cea de toate zilele.

Dar cum sa supravietuiasca pana vor ajunge la aceasta 'normalitate' care pentru cei mai multi din ei pare un vis irealizabil? Mizeria lor fizica si morala le va permite sa treaca peste aceasta perioada? Si atunci a venit ajutorul, din partea evreilor pe care soarta i-a ferit de holocaust, evreii din Lumea Noua. Cu fonduri stranse de ei, organizatia umanitara JOINT a reusit sa solutioneze cele mai disperate nevoi de hrana si medicamente ale supravietuitorilor. In 1946, bugetul JOINT pentru operatiunile din intreaga lume se ridica la peste 53 milioane de dolari, din care 86% au fost cheltuiti in Europa, in special in lagarele pentru refugiati. Au fost ajutate mai mult de 180 000 persoane in Germania, mai mult de 120 000 in Ungaria, 65 000 in Polonia, 42 000 in Austria, si peste 200 000 in Romania, respectiv jumatate din populatia evreiasca a tarii din momentul respectiv.

Cum au fost tratati acesti supravietuitori de catre populatia majoritara a tarilor respective? Iata cateva exemple.

In Polonia, in primii trei ani de dupa razboi au avut loc pogromuri la scara mare. In Slovacia, in perioada 1945-1948 s-au inregistrat serioase tulburari anti-evreiesti, la Presov, Topolcany si Bratislava. In Ungaria au fost omorati trei evrei la Kundamaras, in 1946.

Referat: Lucrare scrisa la dendrologie Proiect: Nivelul organizarii teritoriale - teritoriu, teritorialitate si organizare in invelisul geografic

In Cehoslovacia antebelica, evreii se identificasera in general cu limba si cultura vechilor nationalitati conducatoare - germana in partea ceha, maghiara in partea slovaca. Dupa razboi, supravietuirorii evrei au fost asimilati acestor nationalitati, evreii supravietuitori fiind tratati la fel de aspru ca hitleristii cotropitori.

Una din provinciile acestei tari, Rutenia subcarpatica, a fost anexata de Uniunea Sovietica ca pret pentru eliberarea tarii de sub ocupatia nazista. Potrivit acordului incheiat intre Cehoslovacia si URSS, persoanele de etnie ceha sau slovaca puteau cere repatrierea in Cehoslovacia. Toata populatia evreiasca din regiune, aproximativ 12 000 de supravietuitori, si-a manifestat dorinta de repatriere. Dar intrucat inainte de razboi ei se declarasera etnici evrei, guvernul cehoslovac nu a vrut sa le acorde dreptul de repatriere. Unii au fost trimisi inapoi de la granita, mai mult de jumatate au fugit in zonele de ocupatie americana din Germania, doar o parte din ei au primit permisiunea de a se stabili in Cehoslovacia.

Ce s-a intamplat in URSS, am vazut in lectia precedenta.

In primii ani de dupa razboi, viata evreilor din Europa de est a fost influentata de doi factori politici.

Primul a fost ocupatia sovietica. Trupele sovietice aveau ordin sa nu faca discriminari intre etnii, ceea ce inseamna ca uneori nu se faceau deosebiri intre evrei si nazisti, pe de o parte, iar pe de alta parte, ca si restul populatiei, evreii erau supusi jafului si violului la scara mare. Am discutat mai sus despre politica ambigua a Uniunii Sovietice fata de evrei . Pe de o parte, pentru prima oara in aceasta parte a lumii, constitutia le asigura egalitate deplina in fata legilor. Pe de alta parte, orice manifestare de atasament fata de cultura, traditia sau religia evreiasca erau considerate manifestari periculoase de nationalism burghez reactionar. URSS a ajuns astfel sa ocupe Europa de Est fara o pozitie ideologica clara fata de evrei.

Al doilea factor care a influentat viata evreilor in aceasta perioada a fost ostilitatea populatiei locale fata de evrei, sentiment adanc inradacinat inca inainte de ocupatia nazista. Aceasta atitudine se datora atat bisericii care monta populatia impotriva 'ucigasilor lui Cristos', cat si ideologiilor nationaliste de extrema dreapta, aparute in perioada interbelica ca rezultat al framantarilor sociale si economice.

Dupa 1945 un alt factor a contribuit la exacerbarea sentimentelor antisemite: relatia privilegiata dintre evrei si comunism. Intr-adevar, daca armatele hitleriste n-ar fi fost alungate din tarile est-europene de catre armata sovietica, evreii care inca mai traiau in aceste tari ar fi ajuns cu totii in camerele de gazare ale Auschwitzului. Constienti de asta, evreii i-au salutat pe rusi ca pe eliberatori si salvatori. Au salutat armata care le-a salvat viata, dar inseamna oare asta ca au salutat modul de viata pe care vroia sa-l impuna conducerea acestei armate?

Inainte de a raspunde la aceasta ultima intrebare, sa ne intoarcem in 1945. Noii conducatori comunisti impusi de rusi erau impartiti, in general, in doua categorii: comunisti 'interni', care ramasesera in tara in perioada interbelica si care adesea participasera la rezistenta antinazista, si cei 'externi', care petrecusera ultimii ani in exil, - marea majoritate in Uniunea Sovietica. Dat fiind pericolul la care erau expusi in timpul ocupatiei naziste, comunistii evrei faceau in cea mai mare parte din a doua categorie. Intrucat cei din exil beneficiasera de o instruire ideologica intensiva in URSS si stabilisera contacte in cadrul ierarhiei sovietice, Moscova avea mare incredere in ei si, in faza initiala a regimului comunist, li s-au oferit posturi importante in cadrul noilor guverne. De exemplu, Ana Pauker, ministru de externe in Romania. Astfel, imediat dupa razboi, in constiinta populatiilor majoritare, evreu si comunist insemna practic acelasi lucru.

Chiar daca existau evrei in cateva posturi cheie ale noilor guverne impuse de sovietici, marea majoritate a evreilor nu erau comunisti. Erau mult prea preocupati de agonisirea traiului si lupta pentru reintrarea in normalitate pentru a dori sa faca politica. Iar simpatiile lor politice nu se indreptau catre comunisti, ci catre partidele social-democrate, liberale, sioniste. Aceasta masa de evrei a ramas fara aliati in problemele care ii priveau direct - in ipoteza ca ar fi avut vreodata aliati.

Un exemplu in acest sens este problema deosebit de controversata a restituirii proprietatilor evreiesti, atat cele comune, cat si cele individuale, confiscate ca urmare a legilor rasiale din timpul razboiului. Locuintele acestor oameni fusesera ocupate de localnici care refuzau sa le restituie. In Polonia, si nu numai, cativa evrei care isi recuperasera casele si atelierele pe cale legala, le-au parasit din nou in urma amenintarilor primite. In Ungaria, presa comunista ii indemna pe evrei sa dea dovada de intelegere si sa imparta apartamentele cu ocupantii curenti. In Cehoslovacia, cererile de restituire au fost pe neasteptate respinse, cu motivatia ca:

'Declaratia comunitatilor evreiesti se bazeaza pe un principiu gresit. Nu apara interesele cetatenilor evrei, ci apara interesele personale ale capitalistilor. In cazul in care comunitatile de evrei ar continua tot asa, ele ar comite cele mai grave erori posibile. Cerem cetatenilor de religie mozaica sa decida daca sunt de acord atunci cand reprezentantii lor ii conduc spre clasa dusmanilor muncitorilor uniti.'

Curand evreii au descoperit ca se formase o alianta intre dreapta si stanga pentru a li se opune in problema restituirii bunurilor lor. Cei de dreapta se opuneau din motive antisemite; comunistii, din dorinta de a nu-i imbogati pe cei pe care-i considerau membri ai fostei 'clase de inavutiti'.

Politica economica a comunistilor i-a afectat pe evrei mai direct si mai profund decat pe oricare alt grup etnic. Evreii din statele Europei de est se ocupau in principal cu meserii liberale, ca aceea de doctor sau de avocat, cu cabinete proprii. Erau mici meseriasi, cu ateliere proprii, sau mici negustori, cu dughene proprii. Erau bancheri sau industriasi.

Intre 1945 si 1950, in tarile satelit ale Uniunii Sovietice, s-au nationalizat pe rand toate bunurile personale. In ce priveste fostele profesiuni liberale, regimul comunist le-a ingreunat activitatea impiedicandu-i pe acesti specialisti sa-si mai castige existenta. Multi avocati evrei au fost exclusi din barou. Tinerii intampinau din nou restrictii la admiterea in facultati, - o varianta noua a principiului de numerus clausus, bazat de data aceasta nu pe originea rasiala sau religioasa, ci pe originea sociala. Iar meseriile majoritatii populatiei evreiesti, amintite mai sus, le asigurau aproape tuturor 'o origine nesanatoasa', 'un dosar prost'. Multi evrei 'capitalisti' au fost dati afara din casele lor. Bancheri, industriasi, au fost arestati, in Ungaria chiar deportati, si au ramas muritori de foame.

Pe masura ce comunistii si-au extins controlul asupra tuturor aspectelor vietii in Europa de est, evreii au mai descoperit ca institutiile comunitatii lor au fost infiltrate si in final preluate de simpatizanti comunisti - proces care reprezenta - la scara redusa - transformarile care afectau societatea ambianta. Pana in 1950, nu numai organismele reprezentative, dar si institutiile evreiesti auxiliare, cum ar fi ziarele, sinagogile, scolile si teatrele au fost inchise sau obligate sa se supuna 'directivelor'de stat si de partid. In Romania au fost nationalizate, in 1948, 122 de scoli si biblioteci evreiesti.

Sionistii au fost arestati si torturati ca sa-si recunoasca participarea la 'comploturi impotriva statului'. Abia acum se descopera in arhive procesele verbale ale interogatoriilor la care au fost supusi. Cruzimea si rafinamentul acestor torturi nu fac obiectul prezentului curs.

In Romania, s-a infiintat in iunie 1945 un Comitet Democratic Evreiesc format din comunisti si social-democrati. In foarte scurta vreme, comunistii au indepartat conducerea asigurata de evrei, preluand controlul organizatiilor de evrei si al bunurilor comunitare. Au trebuit sa fuga din tara atat sef-rabinul Alexandru Safran, azi sef-rabin al Genevei, cat si Dr. Wilhelm Filderman a carui viata fusese dedicata salvarii comunitatii evreiesti in timpul razboiului.

Povesti similare se pot istorisi despre toate tarile fostului lagar socialist.

Aceste evenimente aveau loc pe fundalul inrautatirii situatiei evreilor in URSS. Pentru a zdruncina puterea Imperiului Britanic, Uniunea Sovietica spijina infiintarea Statului Israel, si prin votul sau de la ONU, si prin vanzarea de arme acordata de Cehoslovacia la indicatiile Moscovei. Dar politica externa si cea interna reprezentau doua aspecte total diferite. Guvernul sovietic dorea sa lanseze deschis un avertisment la adresa evreilor din Uniunea Sovietica, facandu-i sa inteleaga ca sprijinul fata de sionism nu presupunea libertate pentru activitatea sionista din tara. Drept care au urmat toate campaniile si procesele pomenite in lectia precedenta. Apoi s-a schimbat si atitudinea URSS fata de Israel. Semnalul l-a dat un articol din ziarul Pravda - organul partidului - care, la 21 septembrie 1948, ataca Israelul si pe evreii care-l considerau patria lor, si considera ca deportatii trebuie sa se intoarca in tarile lor de origine, sa construiasca acolo socialismul, nu sa emigreze in Israel. Care este cauza acestei bruste schimbari de atitudine? Din momentul in care sionistii si-au atins scopul - evacuarea britanicilor din Israel, sovieticii si-au dat seama ca nationalismul arab reprezenta singura sansa de inlaturare a influentei occidentale in Orientul mijlociu. In plus, i-a ingrijorat primirea entuziasta acordata de evreii din Moscova lui Golda Meir, primul ambasador al statului Israel in URSS.

Din acest moment, antisionism si antisemitism au ajuns sa insemne acelasi lucru. Evreii, dupa cum am mai aratat, sunt eliminati din toate posturile de conducere. In Romania, Ana Pauker este inlaturata din guvern in 1949. Organizatiei umanitare JOINT i se interzice sa-si mai desfasoare activitatea in tarile socialiste. In Romania si-a incetat activitatea in 1950.

Portile s-au inchis. Ca si restul populatiilor respective, evreii s-au trezit sub cizma sovietica. Pana la epoca gorbacioviana.

Ce s-a intamplat in Romania? Revin la intrebarea de la care am pornit. Au adus evreii comunismul in Romania?

Aici se afla o contradictie fundamentala. Pe de o parte, regimul comunist, in toate tarile, l-a negat pe Dumnezeu si a interzis practicarea religiei. Pe de alta parte, ce este - sau mai exact, ce era un evreu dupa razboi, la patru ani inainte de infiintarea statului Israel? Evreii din Romania, din Polonia, din Franta, SUA, Africa, evreii din toata lumea au diferit atunci, ca si acum, prin limba pe care o vorbeau, prin interesele materiale si comportarea sociala, strans legate - ca sa nu zic impuse - de populatia in mijlocul careia traiau, si este extrem de greu de gasit o asemanare intre un evreu new yorkez, etiopian, parizian sau iemenit sau roman. Cu o singura exceptie. Toti evreii cred in Dumnezeu. Crezul evreului - Sema Israel - Asculta, Israel, Domnul este Dumnezeul nostru, Dumnezeul nostru este unic. Pentru acest crez au murit milioane de evrei. Nu ma gandesc numai la cele sase milioane de victime ale holocaustului, dar si la cei 70 000 de evrei pe care romanii I-au rastignit pe cruce dupa distrugerea celui de al doilea templu; ma gandesc la miile de ruguri ale inchizitiei; la victimele cruciatilor care, in numele lui Isus, ucideau fiii poporului din care mama lui Isus n-a incetat niciodata sa faca parte.

Deci, a fi evreu, indiferent unde iti duci viata, inseamna a crede in Dumnezeu. Inseamna un anumit mod de viata.

Deci, adevaratii evrei, cei care s-au dus la moarte dar nu si-au lepadat religia, nu puteau aduce regimul comunist, dusmanul de moarte al religiei.

Sa presupunem, prin absurd, ca n-ar fi asa. Ca evreii, neam fara tara si fara Dumnezeu, neam de venetici, ar fi vrut sa aduca si sa impuna un regim in Romania. Sau nu neaparat in Romania, sau nu numai in Romania. Eu personal nu inteleg cum ar fi putut. Era departe amintirea evreilor cazuti pe campul de batalie in timpul primuliu razboi mondial, pentru granitele Romaniei. Evreii erau terorizati, dezarmati, demoralizati, adusi la limita extrema a saraciei, dupa patru ani de somaj sau deportare. Nu aspirau decat la reintegrarea intr-o viata omeneasca. Iar Romania, cu toate amaraciunile razboiului, era un stat de sine statator, cu armata, Siguranta si politie. Existau 400 000 de evrei, intr-un popor de vreo 20 milioane de neevrei. Cum s-ar fi putut evreii dovedi mai puternici?

Iar daca din motive pe care nu le cunoastem, ei ar fi putut fi mai puternici decat armata romana, dece s-au lasat ei omorati in timpul razboiului ca niste vite duse la abator? 140 evrei in pogromul din Bucuresti, 12 000 in pogromul din Iasi, vreo 150 000 in Transnistria - daca evreii erau asa de puternici, dece s-au lasat omorati fara sa incerce macar sa se apere?

Deci, nu evreii au adus in Romania regimul comunist. N-au avut nici cum, nici de ce. Regimul comunist a venit in Romania calare pe victorioasele tancuri sovietice si si-a tinut cizma pe capetele si sufletle noastre atat timp cat a vrut el, adica pana cand marea noastra vecina de la rasarit a renuntat la dictatura proletariatului, ceea ce a permis si tarilor din jur sa faca la fel. Soarta Romaniei a fost hotarata la Ialta, nu de catre evrei, ci de catre conducatorii de atunci ai omenirii - Churchill, Roosevelt, Stalin.

Au existat intr-adevar evrei comunisti inainte de razboi si in timpul razboiului. O mana de idealisti care visau egalitate in fata legilor si se lasasera amagiti de utopicul slogan 'fiecaruia dupa nevoi'. Pana la 23 august 1944, partidul comunist roman numara vreo 1000 de membri. Chiar daca toti ar fi fost evrei - ceea ce nu este cazul - ce sentimente puteau avea pentru comunism restul de 400 000 de evrei din Romania anului 1944, -comercianti, meseriasi, industriasi, bancheri, liber profesionisti? Raspunsul se impune de la sine. Marea majoritate a evreilor nu au fost comunisti, si marea majoritate a comunistilor nu au fost evrei.

Deci, va intreb si pe voi.

AU ADUS EVREII COMUNISMUL IN ROMANIA?

Bibliografie:

Wasserstein Bernard, Disparitia Diasporei - Evreii din Europa incepand cu 1945, edit. POLIROM 2000

CUM AU AJUNS EVREII IN SPANIA?

Anterior, am cautat sa aflam cum au ajuns evreii in Europa de Est, si tot mergand pe firul anilor, de fapt - al secolelor, am ajuns in zilele noastre, cand acest spatiu a ramas aproape fara populatie iudaica, in urma masivelor emigrari care au avut loc dupa razboi si in timpul dictaturii comuniste.Dar intrebarile noastre nu se pot opri aici, cand e vorba de o poveste asa de uluitoare ca cea a poporului evreu. Si atunci suntem obligati sa ne intrebam:

- au disparut evreii si din Europa de Vest?

- daca nu, de ce?

- de ce tratam separat istoria evreilor din Europa de Est si cea din Europa de Vest?

- dar de fapt, cum au ajuns evreii in Europa?

Intr-adevar, cum au ajuns evreii in Europa? In vremurile de glorie ale regatului lui David si Solomon traiau intre Marea Mediterana si Iordan; apoi, dupa distrugerea primului templu, au fost dusi in robie in Babilon unde au creat o comunitate puternica. Reintorsi in tara lor, au trait aici, in pace sau razboi, pana la distrugerea celui de al doilea templu, in anul 70 al erei actuale. Romanii i-au alungat aproape pe toti cei ramasi, i-au vandut ca sclavi in toate colturile lumii antice cunoscute; o parte din ei au reusit sa fuga inainte de razboi sau in timpul razboiului; unii se stabilisera cu mult inainte in alte regiuni ale imperiului roman, - toate astea sunt fapte cunoscute, dar concret, cum au ajuns evreii in Europa?

Dar de fapt, cati evrei existau in momentul acela? Multi invatati au incercat sa raspunda la aceasta intrebare, dar raspunsul ramane incert. Datele cele mai credibile spun ca erau aproximativ doua milioane de evrei in Iudea, patru milioane pe alte meleaguri ale imperiului roman, si peste un milion in afara granitelor imperiului roman, in special in Babilon. Deci razboiul care a dus la distrugerea templului a afectat direct numai pe acei evrei care traiau in Iudea - numele dat de romani tarii noastre in momentul in care au transformat-o intr-o provincie a vastului lor imperiu. Din harta anexata, se poate urmari amplasarea asezarilor evreiesti in sec.II-IV ale erei actuale, si se observa prezenta evreilor in Franta, Spania, Italia, Grecia - tari care pe vremea aceea purtau alte nume si nu erau state independente, ci doar provincii ale imperiului roman. Evreii au venit pe aceste meleaguri in decursul veacurilor, au gasit de lucru si s-au stabilit aici, formand comunitati care cu timpul au crescut si au prins oarecare radacini.

Dar multa vreme aceste comunitati nu au avut o importanta deosebita in evolutia poporului evreu. Intr-adevar, pana in sec.X, cele mai insemnate evenimente din istoria noastra s-au desfasurat in Orient. Abia in sec. X apar in Europa centre comunitare mai importante, care evolueaza mai toate dupa acelasi tipic: Un domnitor local intelege ca stabilirea evreilor pe domeniul lui ii poate aduce prosperitate, si de aceea ii invita sa se aseze pe teritoriile sale si sa devina supusii sai directi. De cele mai multe ori, prospera nu numai domeniul si stapanul sau, ci si evreii. Dar prosperitatea lor ii face vulnerabili si duce la atacuri impotriva lor. Oricare ar fi pretextul acestor atacuri - religios, economic, sau pur si simplu faptul ca domnitorul nu mai avea nevoie de ajutorul lor -, rezultatul era acelasi: distrugerea comunitatii si alungarea evreilor.

Cu toate acestea, in momentul cand un asemenea centru disparea, se crea altul, in alt loc. Declinul comunitatii babiloniene in jurul anului 1000 al erei actuale coincide cu aparitia marilor centre europene de cultura evreiasca - Sefarzii in Spania si Ashkenazii in Germania, de-a lungul vaii Rinului (Spania si Germania sunt denumite in ebraica Sefarad si Ashkenaz, dupa numele lor biblice). Aceste comunitati au inflorit in timpul Evului Mediu. Cand au fost distruse, invatatura si cultura pe care o creasera erau asa de puternice incat, dupa dispersarea comunitatilor respective, cultura lor a devenit dominanta in noua asezare in care i-a dus destinul. Si pana in ziua de azi, lumea evreiasca ramane impartita

in linii mari intre traditiile sefarde si ashkenaze.

Haideti sa vedem CUM AU AJUNS EVREII IN SPANIA?.

Inca din timpul existentei statului evreiesc independent, unii negutatori s-au stabilit in Spania, pe atunci provincie a imperiului roman, pentru ca aici le-a suras norocul si le-au mers bine afacerile. Au existat mici comunitati care isi duceau viata in relativa pace si bunastare. Dupa rascoala evreilor din Iudea, rascoala care a dus la distrugerea celui de al doilea templu, romanii au adus in Spania numerosi sclavi evrei, pe care populatia evreiasca locala s-a straduit sa-i rascumpere - respectand astfel invatatura evreiasca ce spune ca eliberarea celor cazuti in sclavie este o mare mitzva.

In urmatoarele cateva secole, viata evreilor a fost pasnica si prospera, chiar dupa cucerirea Spaniei de catre vizigoti, la inceputul sec. V. Cand regii vizigoti au devenit crestini, ei au inceput sa-i persecute pe evrei si, la sfarsitul sec. VI, au aparut o serie intreaga de legi antievreiesti, cum ar fi rapirea copiilor evrei pentru a-i boteza fortat si transformarea in sclavi a evreilor care refuzau sa se boteze. Timp de un secol, situatia evreilor n-a incetat sa se inrautateasca, astfel incat ocuparea tarii de catre musulmani, in anul 711, a fost privita de evrei ca o salvare.

Nu exista prea multe marturii scrise privind viata evreilor in primele doua secole de dominatie musulmani a Spaniei. Din datele existente rezulta ca evreii au fost bine tratati, dovedindu-se la randul lor folositori tarii adoptive. Stabiliti in garnizoanele musulmane devenite intre timp celebre sub numele de Cordoba, Toledo, Granada si Sevilla, la care se adauga cei veniti din Africa de Nord, ei practica, in afara de negot, o gama foarte larga de meserii urbane. Si deloc neglijabil a fost aportul lor in evolutia Cordobei care a devenit unul dintre cele mai puternice state europene din acea vreme. Stralucirea si bogatia acestui califat au dus cu timpul si la scaderea influentei gaonilor din Babilon datorita unor scoli rabinice locale. Noua academie rabinica de la Cordoba, infiintata din initiativa 'nasi'-ului Hasdai ibn Shaprut - doctor de curte, ambasador si negutator -, deschide drumul spre noi domenii de studiu, cum ar fi teoria gramaticii ebraice, disciplina care a revolutionat exegeza biblica.

Aceasta este perioada care s-a pastrat in istorie sub numele de 'epoca de aur a iudaismului in Spania' . O vom studia mai pe larg la cursul privind viata evreilor in lumea Islamului, intrucat stralucirea acestei epoci se datoreste interdependentei culturii iudaice cu cea musulmana.

Din pacate, odata cu declinul Evului Mediu, in lumea islamica au survenit diverse schimbari, puterea trecand de la o dinastie de califi la alta, apoi califatul Cordobei a fost cucerit de diferite triburi berbere din nordul Africii si s-a impartit in mai multe emirate musulmane. Timp de doua secole, respectiv sec.XI si XII, in toate aceste state evreii au continuat sa joace roluri de seama, atat din punct de vedere cultural, cat si politic, financiar si social. Scolile evreiesti din aceasta perioada au ramas celebre.

Dar la sfarsitul sec. XI, inainte de prima cruciada, regatele crestine din Spania s-au aliat pentru a-i alunga pe musulmani; aceasta a fost Reconquista -, adica Recucerirea. Neputand rezista singuri, emirii au solicitat sprijinul Almoravizilor, dinastie musulmana din Africa de Nord. Acestora le urmeaza in 1148 dinastia Almohazilor, populatie berbera intransigent de intoleranta din punct de vedere religios. Acestia au vrut sa-I oblige si pe evrei, si pe crestini, sa treaca la religia musulmana. Multi evrei au fugit din Spania musulmana, unii - ca familia marelui invatat si filosof Moses Maimonide - in alte tari ale lumii musulmane, altii in regatele crestine din nordul Spaniei.

In aceste regate, evreii au fost bine tratati si au detinut functii inalte la curtile regale - atata vreme cat o mare parte din peninsula iberica s-a aflat sub dominatie musulmana. Ei alcatuiau un grup etnic si religios inchis, separat de restul populatiei. Au fost redactate pentru ei legi speciale, garantandu-le viata si proprietatea, precum si dreptul de a se administra singuri.

Dar la sfarsitul sec. XIII, musulmanii mai stapaneau doar micul emirat al Granadei !

Scapati de obsesia alungarii musulmanilor, crestinii si-au indreptat atentia catre evrei. Secolul XIII reprezinta de asemeni momentul cand intreaga Europa crestina incepe sa se comporte ca un ansamblu de state religioase, cu o legislatie sociala determinata de religie. Una din metodele folosite pentru a-i sili pe evrei sa se converteasca au fost disputele religioase obligatorii, publice precum si particulare. Acest procedeu fusese deja folosit timp de cateva secole, dar in sec. XIII a devenit un instrument statal de convertire. Cea mai faimoasa dintre aceste dezbateri a avut loc in 1263, la Barcelona. Dezbaterea, de fapt un proces in care acuzat era iudaismul, s-a tinut in prezenta regelui Aragonului, iar conducatorul comunitatii evreiesti, Moses ben Nachman (Nachmanides) a trebuit sa infrunte calomniile si neadevarurile unui apostat, calugarul dominican Pablo Cristiani.

In secolul urmator, viata evreilor in Spania crestina a devenit din ce in ce mai grea, iar in 1391 au avut loc botezuri fortate si atacuri inspirate de biserica. Mii de evrei au fost omorati si alte mii de evrei au fost nevoiti sa accepte botezul pentru a-si salva viata. Dintre cei botezati cu sila, multi si-au pastrat in secret credinta iudaica si au continuat sa se casatoreasca intre ei, adica intre 'noii crestini'. Nemaifiind inlaturati din diverse domenii din cauza religiei, multi dintre acestia au dobandit succese remarcabile in diverse domenii, astfel incat antipatia pentru ei s-a transformat in ura. Aceasta s-a concretizat in noi atacuri ale populatiei, de data asta nu impotriva evreilor ci impotriva 'noilor crestini'.

In 1469, casatoria lui Ferdinand de Aragon cu Isabela de Castilia a dus la unificarea Spaniei sub acelasi sceptru catolic ultrareligios. In 1481, duhovnicul reginei, calugarul dominican Torquemada, i-a convins pe cei doi monarhi sa indeplineasca visul reginei - transformarea Spaniei intr-o tara crestina. El a declansat mecanismul Inchizitiei spaniole, destinat sa starpeasca orice erezie crestina si, in special, pe 'noii crestini' ramasi fideli iudaismului. Trebuie mentionat faptul ca inchizitia spaniola a depasit in cruzime inchizitia papala. Proaspetii convertiti erau supravegheati si spionati, iar cei care furnizau informatii despre viata si activitatile lor se bucurau de favoruri si incurajare - tipic care va fi refolosit cu mult succes in Germania nazista sau in Uniunea Sovietica de mai tarziu. Biserica si coroana isi imparteau bunurile condamnatilor, delatorul primindu-si si el partea lui. Visteria regala avea mare nevoie de venituri, ceea ce i-a determinat pe monarhi sa aplice cu si mai mult zel politica inchizitiei. Victimele aflau ce li se reprosa abia in camera de tortura. Nici una nu stia cine este judecatorul sau acuzatorul. Nici una nu avea dreptul sa se apere, adica sa consulte un avocat. Inchizitia astepta doar o marturisire; nu avea importanta daca aceasta era obtinuta inainte sau dupa tortura. Delegati ai evreilor au ajuns la Papa, cerandu-i ajutor. Acesta a condamnat masurile inchizitiei, dar cuvantul lui nu avea in Spania acelor vremuri decat o valoare pur teoretica. Papa era departe, pe cand biserica spaniola si inchizitia erau chiar acolo.

N-a trecut multa vreme, si prin cele mai crunte si rafinate mijloace de tortura, inchizitia a identificat pe multi 'noi crestini' ca find in continuare evrei, ajutati sa-si pastreze credinta in clandestinitate de catre comunitatea evreiasca. Biserica nu avea voie sa verse sange, asa ca victimile ei au pierit prin foc. Rugurile inchizitiei s-au aprins pentru mii de torte vii care si-au incheiat viata in chinuri cumplite, recitand 'Shema Israel'. In martie 1492, s-a hotarat ca toti evreii sa fie expulzati din Spania. Este semnificativ faptul ca aceasta hotarare a fost luata la numai doua luni dupa alungarea definitiva a musulmanilor din Spania, dupa ce acestia pierdusera ultima lor posesiune - Granada.

Anticipand un viitor inca foarte indepartat, trebuie sa spunem ca evreii nu s-au intors in Spania decat in sec.XX. Iar in 1992, la o jumatate de mileniu de la alungarea lor, regele Juan Carlos al Spaniei a cerut in mod public scuze poporului evreu pentru cele intamplare atunci. Oare vorbele sale frumoase pot compensa suferintele a sute de mii de suflete, torturile, jafurile, umilintele, spaima? In secolul XX evreii au retrait asemenea momente, si de aceea, noi cei care am apucat sa le traim, suntem foarte sensibili la aceste file din istorie.

Dar sa ne intoarcem in trecut, in martie 1492. Termenul limita stabilit pentru parasirea Spaniei era august 1442. In scurtul rastimp de care dispuneau pentru a-si lichida bunurile si a aduna o suma oarecare de bani pentru plata calatoriei si un inceput de viata noua, evreii au constatat ca populatia locala, stiind ce le ofera evreilor viitorul apropiat, se pregatea sa-si insuseasca bunurile acestora la preturi derizorii. In acelasi timp, capitanii de corabii le cereau adevarate averi pentru a-i transporta pe ale taramuri.

Se considera ca la acea data, populatia evreiasca din Spania insuma aproximativ 400 de mii de persoane. Informatiile oferite de datele existente arata ca jumatate din acestia au acceptat botezul, multe mii de familii s-au exilat, in special in statele musulmane invecinate, iar ceilalti, cu putinele bunuri pe care le-au putut lua, au trecut frontiera in Portugalia. Din pacate, regele Portugaliei, Manuel, dorea sa se insoare cu fiica lui Ferdinand si Isabela a Spaniei. Una din primele conditii pentru realizarea acestei aliante a fost alungarea evreilor din Portugalia. Intrucat timpul care li s-a acordat pentru a parasi tara era foarte scurt, iar cheltuielile legate de plecare erau practic imposibil de achitat, majoritatea acestor evrei au fost nevoiti sa ramana si sa accepte botezul. Cu toate acestea, ei auramas evrei in secret, iar acesti 'marranos' portughezi si-au pastrat iudaismul de-a lungul anilor. Cei care au reusit sa paraseasca Portugalia au devenit intemeietorii noilor centre evreiesti din Europa de Vest si din Lumea Noua.

Desi istoria trebuie sa se bazeze numai pe fapte, imi voi permite sa fac o digresiune. In cartea sa 'Calea sperantei' Simon Wiesenthal lanseaza o ipoteza foarte incitanta. Tot mai ingrijorati de agravarea situatiei lor, evreii incep sa se gandeasca la exil ca la ultima modalitate de supravietuire. Dar incotro? Intr-o alta tara crestina de pe continent, sau spre 'pamanturile indiene' ale Asiei, in cautarea unei 'imparatii semite' care ar gazdui, dupa cum povestesc unii calatori misteriosi, pe cele zece triburi pierdute ale lui Israel. Un vis, dar un vis care se putea implini cu ajutorul unui om - un navigator impatimit al marilor, a carui obsesie era gasirea drumului maritim spre Indii: Cristofor Columb. Si Simon Wiesenthal isi argumenteaza teoria, conform careia Cristofor Columb este descendentul unei familii de evrei convertiti si, planuind sa-si salveze coreligionarii, el gaseste sprijin neconditionat atat la israelitii care si-au abjurat credinta - convertos, cat si la cei care au facut-o numai de teama violentelor, ramanand insa fideli iudaismului si profesandu-l in intimitatea familiei - marranos.

Pe data de 2 august 1442, inainte de miezul noptii, ora dupa care evreilor le era interzisa ramanerea pe pamant spaniol sub amenintarea celor mai teribile pedepse, Columb porneste cu caravelele sale, avand in echipaj si un interpret de limba ebraica. Oare de ce cauta el 'Indiile'?

ILUMINISMUL EUROPEAN

Vom intelege iluminismul european prin evenimentele ce au marcat secolul XVII, secolul revolutiei stiintifice. In sec. XVII, datorita lui Newton, intregul univers pare a fi reductibil la un set de ecuatii matematice. Pasul urmator il vor face filozofii ale caror teorii spun ca 'daca legile universului pot fi exprimate prin ecuatii matematice, rezulta ca fiintele umane pot intelege lumea si pe ele insusi numai prin intermediul propriei lor ratiuni, critica, cercetatoare, corecta. Astfel se naste ILUMINISMUL, a carui incredere in ratiunea umana intareste rolul stiintei si filozofiei in dauna religiei. Fara a nega importanta religiei, iluministii vor sa o puna de acord cu ratiunea, eliberand-o de superstitii si legende. Dar, facand si pasul urmator, ei considera ca o minte umana capabila sa patrunda in mod stiintific tainele universului, este in aceeasi masura in stare sa se auto- guverneze, sa rezolve problemele sociale si de stat in mod rational, fara a apela la biserica.

Intelegand efectul cumplit al razboaielor religioase, iluministii propun o toleranta religioasa bazata pe ratiune - respectiv o 'religie naturala', conform careia pot fi acceptati in societate toti cei care aspira la o moralitate universala, constand din trei concepte, respectiv:

- existenta lui Dumnezeu

- nemurirea sufletului

- credinta in lumea de apoi.

In domeniul politic, iluministii ofera o solutie similara, a 'legii naturale', ansamblu de legi care sa duca la guvernarea popoarelor prin ratiune, prescriind pentru fiecare locuitor drepturi si datorii, obligatii si privilegii - independent de religie si credinta.

Din punct de vedere istoric, aparitia iluminismului a coincis cu extinderea statelor si aparitia absolutismului statal. Conducatorii acestor state aveau destul de clar in minte urmarile catastrofale ale razboiului de 100 de ani asupra economiei si societatii. Cu atat mai viu aparea contrastul cu prosperitatea pe care o poate aduce pacea, prosperitate care contribuie la intarirea statului nu numai prin dezvoltare economiei, dar si prin prelevarea unor taxe si biruri corespunzatoare. Astfel a aparut 'despotismul iluminat', ca o convergenta a dezvoltarii intelectuale si a intereselor politice.

In ce masura includ iluministii si pe evrei? Oare toleranta lor religioasa, valabila pentru catolici, protestanti, calvini, reformati, etc, ii va include si pe evrei? Sunt evreii capabili sa se lase guvernati de ratiune? sa se supuna unei religii naturale si unei legi naturale? Si, in final, sunt statele dornice de progres si buna stare dispuse sa-i primeasca pe evrei? Iata o serie de intrebari la care istoria a raspuns, cu multe framantari si prefaceri.

Sa vedem intai unde se gasesc comunitati evreiesti in aceasta perioada. Expulzati din Franta si Anglia inca din Evul Mediu, expulzati din Germania in timpul Reformei, evreii incep totusi sa se indrepte iar spre aceste tari. Se intorc in Germania, fie cu armatele invadatoare in timpul razboiului de 30 de ani (1618-1648), fie invitati de principii care au nevoie de priceperea lor financiara pentru a-si intari statuletele. Cromwell, fara nici un decret oficial, le permite tacit intrarea in Anglia. La sfarsitul secolului XVII, Maranii stabiliti in sudul Frantei ca 'negustori portughezi' isi afirma treptat pe fata iudaismul. Marile comunitati askenaze din Alsacia - provincie situata intre Franta si Germania - devin franceze prin cucerirea acestei provincii de catre Franta, in 1648.

Admiterea evreilor in aceste state le asigura acestora avantaje economice, dar nu schimba cu nimic statutul lor de grup separat si inferior, periferic in societatea tarilor respective.

Aceasta situatie nu a fost imediat afectata de curentele iluministe, in mare parte din cauza profundei ambivalente a oamenilor de cultura europeeni fata de evrei. Criteriul de baza al iluminismului pentru remodelarea societatii fiind 'utilitatea', admiterea evreilor in societate parea avantajoasa datorita abilitatii lor in domeniul economic. Dar tocmai acest criteriu s-a intors impotriva evreilor. Conceptul crestin de 'inferioritate religioasa a evreilor' a fost transformat de iluministi intr-o doctrina laica de 'inferioritate morala'. Aproape toti iluministii au considerat ca religia rituala a evreilor, caracterul lor national si situatia lor economica - considerate separat sau laolalta - ii impiedica pe evrei sa se adapteze unei religii naturale si sa se supuna unor legi naturale, impiedicandu-i astfel de a fi morali.

In schimb, concluziile deduse din aceasta afirmatie difera. O parte din filozofi considera inferioritatea evreilor ca pe ceva innascut si incurabil. Unii dintre cei mai vehementi critici ai bisericii crestine - Voltaire, Diderot, Kant - au exploatat fiecare exemplu de imoralitate din Vechiul Testament pentru a discredita crestinismul, derivat din asa o baza putreda cum era, dupa parerea lor, iudaismul.

Alti iluministi considerau ca inferioritatea evreilor nu le era innascuta, ci ca se datora pe de o parte, legilor restrictive care le ingradeau atat ocupatiile cat si domeniile unde puteau locui, iar pe de alta parte, dispretului cu care erau priviti de lumea crestina inconjuratoare. Modificand legile si inlaturand dispretul, spuneau ei, evreii devin tot asa capabili de morala ca orice alt popor. Aceste idei erau in general sustinute de filozofi care nu erau angrenati in lupta impotriva bisericii, cum a fost de pilda Montesquieu.

Pentru iluministi, problema evreilor a fost cu totul secundara pana in ultimele decade ale secolului XVIII. In aceasta perioada, conflictele dintre societatile asa-zisului 'ancien rTgime' (aristocratia) si reprezentantii iluminismului au devenit acute. Preocuparile teoretice ale filozofilor iluministi au trecut la faza de problema politica si administrativa. Astfel, prin Edictul de Toleranta din 1781, imparatul Austriei, Iosef II, acorda si evreilor o toleranta limitata (numai in anumite regiuni ale imperiului sau), prevazand insa si niste masuri pentru 'regenerarea' lor prin educatie. 'Regenerarea' cuprindea restructurarea profesionala, folosirea limbajului tarii, schimbari de comportare si etica, etc.

La sfarsitul secolului XVIII, aceasta problema era viu dezbatuta in tarile Europei Centrale si de Vest, tot ca urmare a conflictului dintre vechile regimuri si iluministi. Dar, de fiecare data, si tot ca urmare a atitudinii ambivalente a iluministilor fata de evrei, perspectiva de egalitate in drepturi era insotita de o cerere de 'regenerare'. Sub auspiciile acestui contract avea sa se infaptuiasca emanciparea evreilor in Europa.

ILUMINISMUL EVREIESC - HASKALA - SI MOSES MENDELSOHN

Care era de fapt nivelul cultural al evreilor la acest sfarsit de veac XVIII? Izolati inca de la sfarsitul razboaielor generate de Reforma, evreii ramasesera inchistati intr-un ghetou cultural comparabil cu cel fizic - ceea ce a constituit de fapt o anomalie in istoria evreilor. Constienti de situatie, cativa dintre rabinii si intelectualii din elita vremii au incercat sa largeasca orizontul cultural si sistemul de educatie traditional, bazate exclusiv pe studiul Talmudului - cu atat mai mult cu cat, in aceeasi perioada, in scolile sefarde ( la Amsterdam, Livorno, Bordeaux, si altele ) pe langa invatatura traditionala, se preda nu numai Tanah-ul (Vechiul Testament) si ebraica, dar si materii laice, cum ar fi matematica, geografia si limbile straine.

Aceasta largire a orizontului cultural trebuie analizata in context cu conditiile sociale ale vietii evreiesti a vremii. Dupa terminarea razboaielor religioase din Europa (1648), evreii au inceput sa se imprastie in numeroase locuri, in grupuri uneori atat de mici incat nici nu-si puteau permite sa aibe un rabin. Se putea intampla ca un asemenea grup sa inconjoare un 'evreu de curte', evreu despre care am vorbit in precedenta noastra lectie. Reamintim cum a aparut acest termen in istoria evreilor. S-a intamplat deseori ca unii principi sa redeschida evreilor granitele tarilor lor, din motive economice, si, din aceleasi motive, sa aleaga un sfetnic evreu care sa le administreze finantele si sa le dezvolte comertul si industria statului. In jurul acestui sfetnic se dezvolta o comunitate pe care, in functie de caracterul sau, evreul de curte o ajuta sau o ignora. Aceasta comunitate, inca din Evul Mediu, in schimbul taxelor pe care le platea, reusise sa-si pastreze autonomia in materie de lege, religie, educatie si viata sociala. Dar acum, aceste comunitati, ca si evreul de curte, sunt indeaproape supuse principelui care vrea sa le guverneze ca pe ceilalti supusi ai sai, fara a mai tine cont de autonomia lor. Noile conditii duc la o dezintegrare a comunitatii autonome evreiesti. Incepand cu perioada iluminismului, evreii sunt in mod progresiv integrati in structurile administrative si fiscale ale tarilor unde locuiesc.

Aceasta evolutie a societatii evreiesti a creiat conditiile pentru afirmarea curentului iluminist in lumea evreiasca, HASKALA. Dintre reprezentantii sai, 'maskilimii', cel mai de seama a fost Moses Mendelsohn care s-a nascut in 1729 la Dessau, intr-o comunitate mica infiintata de un evreu de curte. Moses Mendelsohn primeste educatia talmudica specifica epocii, dar, inca inainte de bar-mitzva, incepe sa studieze Tanah-ul, gramatica ebraica si pe filozoful medieval Maimonide. Urmandu-si profesorul la Berlin, in 1743, el continua studiul Talmudului dar in acelasi timp se alatura unui cerc de tineri studenti evrei care-l ajuta sa invete limbile clasice si moderne, sa-si continue studiile filozofice si sa-si insuseasca o cultura generala evreiasca temeinica. Documentele vremii ne spun ca in acea perioada existau in Germania 470 de studenti iluministi evrei, proveniti fie din familii instarite din orasele germane, fie din evreimea saraca a Europei de Est.

Prin ce s-a deosebit Moses Mendelsohn de ceilalti studenti evrei si dece a ramas numele lui un simbol al Haskalei ? Pentru ca a reusit sa devina una din personalitatile de varf ale iluminismului german, ramanand in acelasi timp un evreu religios. Prin numeroasele sale lucrari filozofice, M. Mendelsohn a contribuit la fundamentarea esteticii germane. La concursul organizat de Academia Regala Prusaca de Stiinta in 1763, el a castigat premiul I cu 'Tratatul de evidenta in stiinte metafizice', in timp ce Kant a obtinut doar locul II. Inteligent, spiritual si plin de farmec, el a devenit una din figurile de seama ale Berlinului, atragand demnitari, intelectuali si curiosi din toata Europa. Prietenia sa stransa cu Lessing a constituit un simbol al noului tip posibil de relatii intre evrei si crestini, in cadrul iluminismului.

In paralel cu lucrarile sale in limba germana care i-au adus o faima europeana, M.Mendelsohn a scris in ebraica lucrari in perfect acord cu cele nemtesti, straduindu-se sa reinvie limba ebraica si filozofia iudaica. A tradus biblia in germana, tiparind-o cu litere ebraice. A purtat o corespondenta asidua cu cei mai invatati rabini din lume. In jurul lui s-a strans un grup de tineri intelectuali evrei, alcatuind 'Societatea pentru propagarea limbii ebraice' (1783).

Ca filozof de frunte si evreu religios, el a devenit purtatorul de cuvant al evreilor si al iudaismului, atat in relatiile cu guvernul prusac, cat si cu teologii si filozofii neevrei carora le-a prezentat o teorie a emanciparii evreilor si o noua definitie a iudaismului.

Prin Moses Mendelsohn si ceilalti maskilimi, Haskala a oferit evreilor motive rationale de a accepta emanciparea in acelasi timp cu regenerarea, in timp ce - dupa cum am mai spus - integrarea lor in mecanismele administrative si fiscale ale statelor absolutiste a constituit baza practica pentru incadrarea lor printre ceilalti cetateni ai statului respectiv.

Ideile iluminismului au devenit brusc actuale odata cu Revolutia franceza (1789).

ILUMINISMUL SI REVOLUTIA FRANCEZA 1789

Revolutia franceza din 1792 a adus lumii noile idealuri de libertate, egalitate si fraternitate intre toti cetatenii. Practic insa, situatia s-a dovedit mult mai complicata.

Sa analizam intai situatia celor aproximativ 40 mii de evrei care traiau pe-atunci chiar in tara revolutiei, in Franta. Acestia erau impartiti in doua grupuri principale. 85% din ei erau askenazii din Alsacia, provincie franceza situata in partea de nord-vest a tarii, la granita cu Germania, - iar restul erau sefarzi si locuiau in sud-vestul Frantei. Proveniti din statele germane, evreii alsacieni isi pastrasera modul de trai din Germania, adica autonomie in probleme legale, sociale, religioase si de educatie - contra unor taxe fixe. Ocupatiile lor se limitau la comert ambulant si zarafie (bani imprumutati cu dobanda), aceasta din urma atragandu-le dusmania atat a taranilor cat si a breslelor de meseriasi. Printre ei, o mana de 'evrei de curte', instariti si culti, beneficiau de o oarecare influenta politica, jucand astfel un rol de seama in viata comunitatii.

Total diferita era viata micii comunitati sefarde. Ne amintim ca prin decrete regale, evreii fusesera alungati din Spania in 1942 si, cinci ani dupa aceea, din Portugalia. O parte din ei s-au refugiat in Franta, declarandu-se negutatori portughezi catolici. Cu timpul, aceasta comunitate s-a intarit, ajungand sa fie respectata si prospera, bucurandu-se de drepturile si privilegiile unor corporatii de negustori, fara caracter religios. Treptat, ei si-au reafirmat oficial iudaismul, incetand prin 1690 sa-si mai boteze copiii, iar din 1711, nemai celebrand casatoriile in prezenta unui preot. Acesti negustori instariti si-au obtinut confirmarea privilegiilor prin 1720 si, mentinandu-si iudaismul, au inaintat totodata in pas cu ideile progresiste ale iluminismului din sec. XVIII. Profund integrati in societatea franceza, ei limitau rolul rabinului la functii religioase, iar in scolile lor nu se mai preda Talmudul ci Tanahul si Psalmii.

In noile conditii create de revolutia franceza, fiecare din aceste comunitati a reactionat in mod diferit, si tot in mod diferit a fost tratata. Pe de o parte, Askenazii din Alsacia doreau sa nu mai fie supusi restrictiilor economice si de resedinta, dar vroiau sa-si pastreze autonomia, cel putin din punct de vedere juridic si fiscal. Pe de alta parte, sefarzii vroiau sa devina cetateni cu drepturi si datorii identice cu ale celorlalti locuitori ai Frantei.

Se parea ca, cel putin pentru sefarzi, problema emanciparii - adica acordarea drepturilor cetatenesti depline - era rezolvata. Dar s-a ajuns la concluzia ca 'Declaratia drepturilor omului' prin care se promulga egalitatea tuturor cetatenilor in fata legii, indiferent de religie, nu-i putea include si pe evrei. Ca atare, problema lor a ajuns in dezbaterea Adunarii Nationale, unde s-au exprimat diverse pareri, cum ar fi:

- sa li se acorde evreilor drepturi cetatenesti, considerandu-i minoritate nationala ;

- sa nu li se acorde nici un drept ca natiune, dar fiecare din ei sa capete drepturi ca individ, devenind asemeni fiecarui cetatean al Frantei - cu exceptia religiei ;

- evreii fiind prin religia lor venetici in Franta si, prin incorigibilul lor simt comercial, atragandu-si dusmania alsacienilor, nu meritau sa devina cetateni francezi.

Din pacate, precumpanitor a fost ultimul punct de vedere, considerandu-se ca acordarea de drepturi cetatenesti evreilor alsacieni ar provoca rascoale sau pogromuri in Alsacia.

In aceasta situatie, comunitatea sefarda a hotarat sa-si desparta interesele de cele ale comunitatii askenaze. Ei au demonstrat ca se bucurau deja de privilegii obtinute cu doua veacuri in urma, si pe baza acestei argumentatii, in anul 1790, au obtinut drepturi cetatenesti depline.

Askenazii au continuat sa-si pledeze cauza, nu numai renuntand la cererile lor de autonomie partiala, dar si printr-o integrare partiala in viata sociala a tarii - prestand serviciul militar in Garda Nationala, etc. Din pacate, toti cei care le datorau bani, profitand de revolutie, au dezlantuit impotriva evreilor un val de atacuri si jafuri. Ca urmare, in loc sa le acorde evreilor alsacieni drepturi cetatenesti, Adunarea Nationala a fost nevoita sa adopte legi speciale pentru protectia lor (aprilie 1790). Norocul askenazimilor alsacieni a fost adoptarea Constitutiei revolutionare, in septembrie 1791. Prin aceasta se asigura egalitatea tuturor locuitorilor dispusi sa depuna juramantul de cetatean. Pentru evreii alsacieni s-a adaugat o clauza speciala, mentionand ca, prin depunerea juramantului, acestia renunta la privilegiile lor, respectiv la administratie si tribunale autonome ; totodata a fost adoptata o lege speciala impotriva camatarilor evrei.

Emanciparea evreilor in Franta pare sa deschida o era noua si in afara granitelor acestei tari, ca urmare fireasca a inaintarii armatelor revolutionare - in Rhineland, 1792; in republica Cisrenana, 1797 (ambele pe teritoriul actualei Germanii); in republica Batavia (Olanda), 1796; in nordul si centrul Italiei, 1796-99.

Napoleon Bonaparte, conducatorul acestor armate, este considerat ca eliberator al evreilor de dubla ingradire a zidurilor ghetourilor si a legilor discriminatorii. Bucuria evreilor n-a fost insa de lunga durata. Devenit consul pe viata (1802), apoi imparat (1804), Napoleon intelege sa mentina drepturile individului obtinute de revolutia franceza, dar in cadrul unui stat centralizat, bine organizat si despotic. Codul Napoleon demonstreaza perfect faptul ca noul imparat nu admite probleme nerezolvate sau dezordine in administratie. Ori revolutia franceza lasase multe probleme administrative nerezolvate dintre care, in ce-i priveste pe evrei, mentionam doua, si anume:

-statutul evreilor ca grup religios. Revolutia franceza a vrut sa desfiinteze religia in general, apoi, ajungand la o etapa mai echilibrata, a recunoscut legal pe catolici si pe protestanti (1801), dar nu pe evrei.

-adancirea conflictului dintre evreii alsacieni si populatia locala. In Alsacia, multi evrei se ocupau cu camata, neavand acces la alte meserii. Pentru a cumpara bunurile bisericesti scoase in vanzare dupa revolutie, taranii alsacieni n-au avut alta sursa de imprumut decat pe evrei. In urma inflatiei care a urmat, taranilor le-a devenit tot mai greu sa-si achite datoriile, astfel incat in primii ani ai secolului XIX au avut loc nenumarate procese, confiscari si scoateri la mezat ale proprietatilor taranesti. Aceasta situatie era similara in mai toate provinciile Frantei unde creditorii nu erau evrei, dar in cazul unor creditori evrei - cum era in Alsacia - valva starnita depasea cu mult ce se intampla in alte parti.

Atentionat asupra acestor probleme, influentat si de dusmanii emanciparii evreilor, Napoleon declara ca acordarea drepturilor cetatenesti in 1790-91 fusese 'un act de generozitate lipsit de intelepciune'. El convoaca o adunare a fruntasilor evrei carora le pune 12 intrebari, menite sa-l lamureasca daca iudaismul ii impiedica pe evrei sa respecte legile Frantei si moralitatea civica. Aceste 12 intrebari se pot imparti in cinci categorii principale, respectiv:

1) permit evreii bigamia, divortul, casatoriile mixte

2) sunt evreii dispusi sa respecte legile Frantei

3) cine ii numeste pe rabini, ce prerogative au, si daca aceste prerogative sunt stabilite prin lege sau prin traditie

4) pot evreii practica orice profesie

5) permite legea evreiasca imprumutul cu dobanda numai neevreilor sau si evreilor.

Aceste intrebari au fost insotite de un ultimatum al imparatului care declara 'Este dorinta Majestatii Sale sa fiti francezi; depinde de Dv. sa acceptati titlul oferit, fara a uita ca dovedindu-va nedemni de el, inseamna a renunta la el'.

Convinsi ca iudaismul nu impiedica 'regenerarea sociala' a evreilor - reamintim ca prin acest termen se intelegea renuntarea la autonomia comunitatii in schimbul obtinerii drepturilor cetatenesti -, fruntasii evrei au formulat raspunsuri acceptabile atat pentru imparat, cat si pentru toate straturile lumii evreiesti - askenazi, sefarzi, ultra-religiosi, liberali. Ideologia de emancipare a Adunarii fruntasilor a redefinit iudaismul si relatiile sale cu statul national si societatea civila, stabilind urmatoarele criterii:

1.- Iudaismul este definit doar ca o religie.

Rabinul devine un leader spiritual, nemai avand rolul anterior de arbitru in probleme legislative.

2.- Evreii se supun fara rezerve autoritatii statului, recunoscand superioritatea legilor civile asupra celor religioase.

3.- Evreii recunosc egalitatea in drepturi a concetatenilor lor francezi neevrei in fata legilor evreiesti.

In 1807, imparatul Napoleon a convocat o adunare de rabini care sa consfinteasca din punct de vedere religios raspunsurile mentionate mai sus. El acorda acestei adunari titlul de Sanhedrin - dupa numele tribunalului suprem din Ierusalim din sec.II i.e.c.- sec.I e.c. - si isi exprima dorinta ca evreii 'sa gaseasca Ierusalimul in Franta'.

Asigurandu-si astfel lealitatea evreilor, Napoleon merge mai departe, propunand reorganizarea societatii evreiesti intr-un 'consistoriu' (consiliu, dupa modelul clerical ierarhic al bisericii franceze. S-a stabilit ca rabinul   urma sa predea doctrina iudaica in conformitate cu deciziile Sanhedrinului si totodata, impreuna cu Consistoriul, sa raspunda de problemele administrative ale societatii evreiesti (efectuarea serviciului militar, etc). Prin aplicarea sistemului consistorial, evreii isi pierdeau orice urma de autonomie administrativa, fiind supusi aceluiasi control detaliat ca restul societatii franceze.

De fapt, Napoleon convocase Adunarea fruntasilor cautand un pretext de discriminare. Tocmai cand evreii credeau ca problemele lor fusesera rezolvate in mod satisfacator pentru toata lumea, guvernul imparatului emite in martie 1808 asa-numitele 'Decrete dezonorante'. Prin acestea se prevedea reglementarea situatiei evreilor askenazi din Alsacia, in special a activitatilor lor economice si a dreptului de domiciliere, pe o perioada de 10 ani. Pe buna dreptate, atat fruntasii cat si Sanhedrinul s-au simtit tradati prin aceasta transformare a evreilor alsacieni in cetateni de categoria a II-a.

Dar in 1818, cand aceste 'Decrete dezonorante' au expirat, Napoleon nu mai era imparat, pe tronul Frantei se intorsese dinastia regala, iar decretele nu au mai fost reinnoite. In 1831, emanciparea evreilor a fost confirmata de parlamentul francez si nu a mai fost niciodata pusa in discutie, exceptand perioada holocaustului. Conflictele care au mai aparut in Franta au avut un caracter politic sau social, dar niciodata un caracter legal.

SITUATIA EVREILOR IN EUROPA CENTRALA

Ceea ce numim astazi Germania era la inceputul veacului al XIX-a un conglomerat de regate, principate, ducate, republici si orase libere. Direct, odata cu inaintarea armatelor franceze, sau indirect, prin raspandirea ideilor revolutionare, majoritatea acestor state au legiferat emanciparea evreilor, in conditii diferite de la stat la stat, cum ar fi de pilda - in Prusia, integrarea in sistemul de invatamant national si renuntarea la ocupatiile traditionale; la Frankfurt am Main, plata echivalentului pe 20 de ani a taxei speciale la care erau supusi evreii, etc.

In linii mari, se oferea emanciparea - adica acordarea drepturilor cetatenesti - contra renuntarea la autonomia comunitatii evreiesti.

Ce s-a intamplat dupa infrangerea lui Napoleon?

In Franta, am vazut ca monarhia a reconfirmat drepturile evreilor. Ce avea sa se intample in Germania? Congresul de la viena, intrunit in 1813 pentru a dezbate viitorul Europei, trebuia sa hotarasca daca germania va ramane fragmentata sau se va unifica. De rezultatul acestei hotarari depindea si soarta comunitatilor evreiesti. Un stat unificat ar fi confirmat si uniformizat drepturile deja obtinute . Intr-un conglomerat de state individuale, soarta comunitatilor era greu de prezis. Prusia si Austria propuneau crearea unei Confederatii de state individuale, cu o solutionare uniforma a problemei evreiesti. Orasele libere Frankfurt, hamburg, Bremen, Lnbeck, precum si provinciile Bavaria si Hanovra s-au opus atat unificarii, cat si acordarii de drepturi evreilor.

Dezbaterea a fost curmata prin intoarcerea lui Napoleon de pe insula Elba. Confederatia statelor germane a fost creata foarte repede, dar statutul evreilor n-a mai fost luat in discutie, stabilindu-se pastrarea unui statu quo pana la urmatoarea intrunire a capilor Confederatiei. Dar si aceasta propunere a fost alterata, cand in loc de drepturile evreilor 'in state' (adica cele deja dobandite) s-au legiferat 'drepturile acordate de state'. Deci prin Congresul de la Viena, situatia evreilor a ajuns dependenta de conducerea fiecarui stat suveran - iar aceste state nu stiau cum sa scape mai repede de ideile liberale ale revolutiei franceze, respectiv drepturi naturale, suveranitate populara si emanciparea evreilor.

Nu este deci de mirare ca situatia evreilor s-a degradat mereu in perioada ce a urmat (1815-1848). Astfel, in 1818, Decretele degradante ale lui Napoleon sunt reintroduse in teritoriile de pe malurile Rinului. In 1822, in Prusia, se interzice evreilor dreptul de a preda in licee si universitati. Statele din sud au pretins evreilor datorii egale fara a le acorda drepturi egale.

In randul evreilor din statele germane, aceasta emancipare incompleta a mentinut o stare permanenta de agitatie, ducand la efecte foarte diferite. Coplesiti de discrepanta dintre statutul lor social si economic tot mai ridicat, pe de o parte, si lipsa lor de drepturi politice pe de alta parte, - unii dintre ei au trecut la crestinism. Aceste cazuri nu erau numeroase, dar apostatii proveneau din elita societatii.

Totodata, datorita presiunii crescande si continue prin care li se cerea regenerarea, in sanul evreimii germane au aparut in aceasta perioada (1815-1848) majoritatea fenomenelor legate de iudaismul modern - reforma, iudaismul istoric pozitiv, iudaismul neo-ortodox, precum si studiul academic al iudaismului.

Reforma s-a bazat pe ideile Haskalei. Maskilimii au pledat pentru modificari prin care obiceiurile si credinta iudaica sa fie puse de acord cu iluminismul. Maskilimii moderati au preconizat o miscare, denumita mai tarziu iudaism reformat prin care s-au eliminat poezia liturgica si metodele cabalistice de studiu a textelor, trecandu-se la predici in limba germana si folosind orga in sinagoga.

Dupa congresul de la Viena, miscarea reformata devine tot mai virulenta. In 1817, se creaza la hamburg un templu independent de autoritatea rabinica a comunitatii, cu carti de rugaciune tiparite de la stanga la dreapta, cu unele rugaciuni in limba germana, cu predici in limba germana insotite de cor si orchestra, cu unele rugaciuni revizuite. Acest templu, unic pana in 1840, a fost excomunicat de tribunalul rabinic din Hamburg, sprijinit de eminenti rabini din toata Europa. Mai trebuie amintite scolile evreiesti cu program mist si laic. Aparute in perioada napoleoniana, aceste scoli s-au inmultit mult in perioada 1820-1830, predand o versiune a iudaismului centrata pe moralitate.

Studiul academic al iudaismului, preconizat de un grup de studenti evrei din Berlin, socati de concluziile Congresului de la Viena si de miscarile de protest impotriva emanciparii evreilor, a avut de asemeni o importanta deosebita. Ei au considerat ca studiul iudaismului cu ajutorul disciplinelor umaniste ca filologia si filozofia va dovedi ca acesta nu este inferior crestinismului, aducand astfel evreilor drepturi egale cu ale crestinilor. Ei au mai considerat ca studiul academic al iudaismului va fi o unealta pretioasa pentru reforma iudaismului, reforma pe care o considerau indispensabila unui proces de emancipare. Ei au infiintat 'Societatea pentru studiul academic al iudaismului', cu ziar propriu; societatea a fost curand dizolvata, dar disciplina a ramas,devenind o forma de autoritate in competitie cu legea iudaica.

Reforma institutiilor evreiesti si crearea studiului academic al iudaismului au dus la transformarea imagini rabinului. Din judecator cu invatatura talmudica, rabinul devine un profesor cu pregatire academica, predicator si indrumator de suflete. Incepand de prin 1830, par rabini care au studiat nu numai la iesiva, dar au si studii universitare. Ei se straduiesc sa-I inlocuiasca pe conducatorii laici ai miscarilor de reforma. Astfel a aparut Iudaismul pozitiv-istoric, cunoscut in prezent sub numele de iudaism conservator.

Pentru a se impotrivi reformelor, a aparut curentul numit ortodox. Prin anii 1830 a aparut neo-ortodoxismul care a incercat sa imbine religia si obiceiurile evreiesti cu educatia si cultura moderna.

Am amintit cateva din curentele aparute in sanul evreimii din prima jumatate a secolului XIX pentru a arata cum, incercand sa dea inapoi roata istoriei in ce priveste emanciparea evreilor, Congresul de la Viena a provocat in mod paradoxal evolutia auto-intelegerii societatii evreiesti.

EVREII IN MISCARILE LIBERALE SI NATIONALE

Am aratat la un moment dat cum capetele incoronate ale Europei, intrunite la Congresul de la Viena (1815), au incercat sa desfiinteze sau sa reduca drepturile primite de evrei in urma razboaielor napoleoniene. Am explicat cum aceasta situatie i-a impins pe evrei spre o definire mai riguroasa a pozitiei lor, facandu-i sa adere la unul din principalele curente iudaice ale vremii - liberal, ortodox si neo-ortodox; poate este cazul sa mentionez ca aceste curente, aparute in prima jumatate a sec.XIX, mai constituie si astazi curentele de baza ale societatii evreiesti.

Atitudinea retrograda a Congresului de la Viena fata de emanciparea evreilor a mai avut ca efect implicarea evreilor in miscarile liberale si nationale ale vremii.

Intre evrei si miscarile liberale ale vremii s-a incheiat o alianta trainica. In special dupa revolutia de la 1830, intelectualii evrei    au dus o politica liberala militanta, refuzand schimbul oferit - 'regenerare' contra drepturi cetatenesti -, sustinand ca pe baza legii naturale, in locul acestui schimb trebuia sa se incheie un contract de 'drepturi contra datorii' si ca, intrucat evreii isi indeplineau deja datoriile, era firesc sa li se acorde si drepturile.

Poate este cazul sa amintim si numele unora dintre evreii care se aflau in fruntea acestor lupte - cum ar fi av. Gabriel Riesser si Johann Jacoby in Germania sau Adolphe Cremieux in Franta. Cremieux a fost primul presedinte al organizatiei Alliance Israelite Universelle, intemeiata in 1864 si destinata educarii si apararii evreilor lipsiti de posibilitati materiale. Acestei organizatii ne adresam si astazi pentru materialele documentare necesare activitatii noastre educative, si iata cum gasim radacinile vietii noastre contemporane in lupta si zbuciumul inaintasilor nostri din secolul XIX.

Alianta dintre evrei si liberali era inlesnita si de factorul social inerent. Liberalismul era politica dusa de clasele mijlocii. In Germania de dupa 1815, apare printre evreii oraseni o patura mijlocie care are aceeasi educatie, organizatie sociala si interese politice ca si clasa mijlocie germana. Desi unii politicieni liberali germani erau partial sau total impotriva emanciparii evreilor, pana la urma necesitatea si logica acestui act au cucerit mintile majoritatii filozofilor si politicienilor liberali. In Austria si Anglia, tot liberalii, ca urmasi ai Iluminismului, au fost cei care au sustinut necesitatea emanciparii evreilor.

Pe acest fundal, nu este de mirare rolul extrem de activ pe care l-au jucat evreii - nu numai ca evrei, ci si ca liberali - in revolutia din 1848. Pornita din Paris, revolutia a strabatut Europa, daramGnd ca intr-un joc de domino guvernele legitimiste reactionare de la Viena, Berlin si Milano. Pe baricade, printre victime, in Adunari Generale, Parlamente si guverne, pentru prima oara gasim evrei. Ceea ce nu inseamna insa ce revolutia le-a oferit imediat emanciparea. Astfel,:

- in Prusia, 'Decretul pentru bazele viitoarei constitutii' (aprilie 1848) doar a anticipat bazele egalitatii in drepturi. Egalitatea insasi a fost garantata abia de guvernul restaurat, in decembrie 1848;

- in Bavaria, revolutia a asigurat evreilor drepturi politice, lasand insa in vigoare restrictii foarte severe (iunie 1848).. Legiferarea drepturilor politice a fost facuta abia de guvernul post-revolutionar (mai 1849);

- in Austria, guvernul revolutionar a proclamat egalitatea religiilor in aprilie 1848, fara a acorda insa drepturi politice egale evreilor. Acestea au fost acordate abia de guvernul care a doborGt revolutia, in mai 1849.

Observam ca guvernele revolutionare au acordat drepturi evreilor, dar nu drepturi depline. Acestea le-au fost acordate abia de guvernele contrarevolutionare, de frica, pentru a evita noi miscari revolutionare.

Dar, in doi - trei ani, pe masura ce aceste guverne contrarevolutionare s-au intarit, ele au anulat total sau partial drepturile acordate evreilor. Desi revolutia din 1848 nu a fost destul de puternica pentru a pastra puterea, ea a avut totusi un rezultat pozitiv - in sensul ca emanciparea evreilor a devenit un principiu al liberalismului. Urmatoarea zvarcolire a istoriei care avea sa aduca liberalismul la putere va oferi in acelasi timp evreilor mult ravnita emancipare, drepturi egale cu ceilalti cetateni ai tarii in care locuiesc.

Din pacate, revolutia din 1848 a fost insotita si de miscari antisemite, in special in Alsacia si Baden unde evreii se indeletniceau cu camata. Noile guverne si liberalii au pus imediat capat acestor miscari, dar de atunci s-a creiat imaginea evreului ca simbol al capitalismului exploatator, transformand astfel pe asupriti in asupritori. Tot asa, in ochii guvernelor legitimiste, evreul intruchipa imaginea periculosului revolutionar. De atunci si pana acum, aceste doua imagini in perfect contrast, au fost pe rand prezentate lumii, dupa interesele de moment ale antisemitilor.

EMANCIPAREA DEPLINA IN EUROPA CENTRALA SI DE VEST

Esecul revolutiei de la 1848 a adus Europei un val de reactiune. Acesta insa nu a durat mult. Intr-adevar, liberalii si-au recastigat increderea si au reinceput lupta pentru idealurile lor, adica - libertatea natiunii bazata pe libertatea individului. De-alungul istoriei sale, liberalismul european a fost impletit cu nationalismul. La doua decade dupa revolutie, statele nationale s-au impus in Europa, impreuna cu principiile legii naturale si ale libertatii individuale pe care se bazeaza.

Astfel, in Germania, invingand pe rand pe toti dusmanii unificarii - imperiul habsburgic si imparatul Frantei Napoleon III - cancelarul Bismarck a creat intai Confederatia Germaniei de Nord, iar apoi, in 1871, Imperiul German. Ca urmare, s-au anulat toate restrictiile de drepturi civile sau politice provenite din diferente de religie.

Infrant de Bismarck in 1866, imperiul habsburgic s-a reorganizat intr-o monarhie duala, Austro-Ungaria, a carei noua constitutie a acordat drepturi depline evreilor.

Lupta pentru unificarea nationala a Italiei, asa-numitul 'Risorgimento', a fost dirijata de Regatul Sardiniei care isi emancipase evreii inca din 1850. Unificarea Italiei a dus la extinderea acestor drepturi pentru toti evreii italieni.

Din aceeasi perioada dateaza si emanciparea evreilor din Anglia, avand insa o semnificatie diferita de a evreilor din celelalte tari vest europene. Intr-adevar, in Anglia evreii erau considerati cetateni prin simplul fapt ca se nascusera pe teritoriul tarii. Aici lupta se dadea pentru dreptul de a detine functii politice. Sustinuti de liberali si de Camera Comunelor, blocati de Camera Lorzilor sprijinita de rege, evreii si-au obtinut drepturile pas cu pas, pana la cel de a deveni membri ai Parlamentului britanic.

* * *

Perioada de doua secole de la aparitia iluminismului si pana la concretizarea ideilor liberalismului triumfator n-a transformat numai soarta poparelor, dar a deschis si o noua era in istoria poporului evreu. A vorbi despre felul cum si-au slujit evreii tarile natale nu este cazul in cadrul acestui subiect, de aceea ma limitez doar sa spun ca si-au rasplatit cu devotament tarile care i-au infiat, fie la locul de munca, fie pe campul de bataie.

Daca povestea s-ar opri aici, ar putea fi un 'happy-end a la Hollywood'. Dar istoria ma obliga sa merg mai departe si sa constat ca antisemitismul ne-a insotit la fiecare pas si in orice loc. Dece? Nu stiu. Dece exista si antisemitism fara evrei? Nu stiu. Exista istorici cinstiti care sa poata explica acest fenomen? Nu stiu.

Iertati-mi aceasta scurta digresiune si sa ne intoarcem la subiect.

Dupa fericira perioada de obtinere a drepturilor cetatenesti a urmat reactia. In Germania, Bismarck s-a lepadat de aliatii sai liberali pentru a-si putea urma politica represiva, antidemocrata, iar antisemitismul ca miscare politica organizata a aparut la numai un deceniu de la anul 1871, anul promulgarii constitutiei.

In Austro-Ungaria, evreii au fost identificati cu statul, acest urias conglomerat stapanit de o coroana unica. Ca atare, ei au fost dusmaniti de toate popoarele in lupta pentru independenta nationala - cehi, slovaci, etcą

Sfarsitul veacului al XIX a rascolit Franta cu oribila 'afacere Dreyfuss'. Primul evreu devenit ofiter in armata franceza a fost pe nedrept invinuit de spionaj in favoarea Germaniei, degradat, condamnat la inchisoare pe viata in conditii care i-au distrus sanatatea. Cand adevarul a iesit la lumina, pentru Dreyfuss a fost prea tarziu. Cand adevarul s-a aflat de catre acuzatori, acuzatia nu a fost retrasa caci mai usor era sa prezenti drept tradator un evreu decat un conte francez. Acest adevar 'ar fi zdruncinat increderea poporului in armata franceza'. Intreaga Franta s-a implicat cu patima in lupta pentru afirmarea adevarului sau pentru 'pastrarea increderii in armata franceza'.

Puternice manifestari antisemite au aparut in Anglia in 1912, cu ocazia asa-numitei 'afaceri Marconi' in care patru ministri, dintre care doi evrei, au fost acuzati ca incercasera sa profite financiar de pe urma incheierii unui contract intre guvern si firma Marconi.

Cu toate acestea, in tarile din vestul si centrul Europei, emanciparea evreilor s-a mentinut ca principiu constitutional pana la aparitia fascismului care a desfiintat liberalismul si, odata cu el, emanciparea evreilor. Dupa anii de cosmar ai hitlerismului, emanciparea a fost reinstaurata, evreii redevenind cetateni cu drepturi egale incepand din 1945.

Inainte de a ne desparti, as vrea sa mai subliniez odata ca viata noastra de astazi este in mare masura determinata de fapte petrecute cu secole in urma. Astfel, emanciparea evreilor in sec.XIX-XX a fost rezultatul ideilor iluministe aparute in sec. XVIII. Iata dece trebuie sa ne cunoastem istoria, poate ne ajuta sa evitam greseli trecute, poate ne indeamna spre o alegere inteleapta in clipe de cumpana.

Va mai retin putin pentru a va vorbi despre un omagiu pe care evreii din Romania l-au adus iluminismului. Este vorba de revista 'Licht' (Lumina), scoasa de un grup de tineri intelectuali evrei din Iasi-ul antebelic, intelectuali dornici sa raspandeasca in masele evreiesti cat mai multa cultura evreiasca. Ei spun ca revista lor 'n-a fost, ca atatea alte surate in limba romaneasca, scoase de scriitori evrei, o tribuna de manifestare individuala, de grupare, ci a insemnat o consecinta istorico-culturala ale carei origini le gasim in intreaga manifestare culturala a evreilor din Romania', sau, daca este sa cautam mai departe, in evolutia spirituala a evreimii europene. Din grupul 'Licht' as vrea sa citez doar cateva nume. Poetul Iacob Groper, mort in Spania; astazi exista in Israel un premiu de literatura care-i poarta numele. Pictorul Reuven Rubin, ale carui picturi, achizitionate cu zeci de mii de dolari, impodobesc faimoase muzee si colectii particulare; a fost primul ambasador al Israelului in Romania. Ziaristul si scriitorul Barbu Fundoianu, devenit renumit in literatura franceza sub pseudonimul Benjamin Fondane; a facut parte dintre evreii francezi deportati care nu s-au mai intors din lagarele de exterminare. Si altii ą si altiią nenumarati altii care au adus omenirii talent, munca, devotament.

Aceasta paranteza este tot un fragment din istoria evreilor, aceasta poveste uluitoare din care facem si noi parte si pe care trebuie sa o scriem cat mai frumos.