Interventia italo-germana in spania

Interventia italo-germana in Spania.

Planurile statelor fasciste in Spania Una din cele mai mari si tragice dupa urmarile sale diversii ale statelor fasciste si agenturii lor contra pacii a fost rebeliunea generalului Franco contra Republicii Spaniole. Catre vara 1936 in planurile agresive ale fascistilor ea a ocupat un loc deosebit. Aceasta se lamurea prin aceea ca victoria frontului popular la alegerile parlamentare din Spania din 16 februarie, apoi in mai in Franta a stimulat lupta antifascista a popoarelor in Europa, au inceput sa se creeze conditii prielnice pentru formarea frontului international contra pericolului razboiului mondial.

Cu mult, pina la interventie, fascismul german si italian au stabilit legaturi strinse cu reactia spaniola. Serviciile de informatie germane activ recrutau spioni si diversanti, creau depozite secrete de armament, la un loc cu capeteniile fascistilor spanioli pregateau rebeliunea armata. Agentii fascisti erau pretutindeni - in toate paturile populatiei, in armata, in aparatul de stat, business-ul privat si altele. Sprijin social al reactiei spaniole erau, in primul rand, mosierii, clericalii, militaristii. Germania si Italia, sustinand activ fortele reactionare in pregatirea loviturii de stat fasciste, intii de toate puneau accentul pe clica militarista. Dar, nefiind increzute in posibilitatile ei, cartierele generale ale Germaniei si Italiei planuiau amestecul sau in afacerile interne ale Spaniei; totodata planul operatiei presupunea surprindere si iuteala. In martie 1936 la Berlin a sosit generalul Sanhurho, pe care il predestinau conducator al rebeliunii, si a primit incredintari ca va capata tot ajutorul necesar.

Paralel cu coincidenta intereselor in problema spaniola, intre Germania si Italia, cum deja s-a mentionat mai sus, erau si contradictii. Ca si in cazul cu Etiopia, fascistii germani considerau ca partenerul lor, inglodindu-se in Spania, nu va fi capabil sa se opuna inghitirii Austriei si consolidarii pozitiilor Germane in Europa centrala, zona dunareana si in tarile peninsulei balcanice.

Un rol extrem de important in planurile ambelor state il jucau scopurile militaro-strategice. Nemtii considerau ca daca ei vor ocupa peninsula Iberica, vor putea «sa ia Franta in cleste, cu aceea ca francezii sa afle ce inseamna sa duca razboi pe doua fronturi».¹⁰⁶

Inca mai concret aceasta teza a fost exprimata in memorandumul MAE al Germaniei, pregatit in octombrie 1938: «Umplerea vacumului militar si politic in peninsula Pirineica, ce deja in mare masura s-a obtinut, inseamna schimbarea radicala in situatia Frantei Legaturile Frantei cu imperiul ei colonial vor deveni problematice. Gibraltarul isi va pierde pretul sau, libertatea trecerii flotei engleze prin strimtoare vor depinde de Spania, nemaivorbind deja de posibilitatatea de a folosi peninsula Pireneica pentru operatiile submarinelor, a fortelor maritime usoare si deasemenea a aviatiei. Conflictul european, in care axa Berlin-Roma se va impotrivi Angliei si Frantei, va capata complet alta configuratie, daca o Spanie puternica se va alipi la axa Berlin - Roma». Intr-o mare masura anume aceste scopuri strategice cereau «de facut tot posibilul, pentru a-i permite lui Franco sa obtina o victorie rapida» ¹⁰⁷.

Inradacinindu-se pe peninsula Pireneica puterile fasciste capatau posibilitatea de a intretaia comunicatiile din Mediterana si, in mare masura, din Atlantic, de care depindea Franta si, intr-o masura si mai mare, Anglia.

Un loc deosebit il ocupa Spania in planurile economice ale statelor fasciste. Ea dadea aproape 45 % din extractia mondiala a mercurului, mai mult de jumatate din pirita, era un mare exportator de minereu de fier, volfram, plumb, zinc, saruri de caliu, argint si alte materiale necesare pentru industria de razboi ¹⁰⁸

Acapararea acestor izvoare de materie prima strategica de catre statele fasciste le permitea sa-si imbunatateasca brusc pozitiile sale economice in defavoarea inamicilor potentiali.

In asa fel, scopurile politice, economice si militaro-strategice ale fascismului german si italian impingeau aceste tari spre interventia in Spania. In afara de aceasta ele considerau, ca interventia va slabi brusc miscarea antifascista din Europa.

Inceputul rebeliunii. La 17 iulie 1936 unitatile spaniole, dislocate in Maroco Spaniol, au ridicat o rebeliune contra republicii. La 18 iulie statia de radio din Souta a transmis semnalul conventional catre inceputul actiunilor: «De asupra Spaniei e cer senin!» Majoritatea garnizoanelor spaniole au aderat la rebeli. In prima saptamina din armata de 145 mii oameni i-au sustinut pe rasculati 100 mii, mai mult de jumatate din regimentele de artelerie si legiunea straina. Folosind factorul surprinderii si pasivitatea guvernului, razvratitii au ocupat Marocul Spaniol, insulele Canare si Balneare (in afara de insula Menorca), s-au intarit intr-un sir de provincii ale Spaniei de Nord si Sud-Vest. Conducatorii seditiunii mizau in termenii cei mai apropiati sa infringa rezistenta unitatilor fidele republicii si sa ea puterea in miinele lor ¹⁰⁹. Se parea ca in tara nu exista o forta capabila sa le stea in cale.

Dar in apararea republicii s-au ridicat oamenii muncii si au oprit fascismul. In lupte crincene au fost distruse garnizoanele rasculate ale Madridului, Barcelonei, Valensiei, Cartahenei, Malagai, Bilbao, Santanderului si din alte orase. Marinarii si unterofiterii au rupt tentativele razvratirii in flota. Credinta republicii au pastrat FMA. Catre sfirsitul lunii situatia rebelilor pe peninsula a devenit critica si se parea ca nimic nu-i mai poate salva.

Interventia straina in Spania. Dar anume in acel timp, cind revolta militaro-fascista sub puternicile lovituri ale maselor populare se stingea, in evenimentele spaniole au intervenit forte straine. In ajutor a venit detasamentul de soc al reactiei mondiale - statele fasciste. La 22 iulie generalul Franco, asumindu-si comandamentul armatei africane dupa moartea in aviacatostrofa a lui Sanhurho, a trimis la Berlin si Roma grupuri de ofiteri cu rugamintea de ajutor. Peste citeva zile Hitler a hotarit sa trimita in Maroco Spaniol avioane de transport pentru trecerea trupelor franchiste pe continent. O hotarire analoaga a primit si Mussolini. La 28 iulie avioanele germane si italiene au inceput sa transporte armatele lui Franco peste strimtoarea Gibraltar. A aparut un vast platdarm al insurgentilor in sudul Spaniei. La 2 august in apele teritoriale ale Spaniei au intrat unitatile maritime germane si italiene. Hitler era convins ca nici Anglia, nici Franta nu i se vor opune.

La sfirsitul lui iulie in Germania a fost creat un cartier special «W» care avea sarcina transportarii in Spania a tehnicii militare, specialistilor, iar in viitor si a unitatilor. In afara de aceasta hitleristii au format o escadra maritima «Nordzee», care a creat un «pod» intre porturile germane, portugheze si spaniole, ocupate de rebeli. In anii 1936-1939 nu mai putin de 170 de vase germane infaptuiau transportari militare in Spania¹¹⁰. Agresorii fascisti mascau interventia cu lozinca «luptei cu bolsevismul» si incercau sa convinga cercurule conducatoare ale Occidentului ca nu atenteaza asupra intereselor lor in Spania.

La inceput Italia si Germania mascau minutios actiunile sale agresive: trupele se transportau sub marca turistilor, comerciantilor, specialistilor de productie, iar armamentul si munitiile - sub marca fierului uzat, masinelor agricole si ingrasamintelor. Pentru transportarea materialelor se arendau vase sub drapelul tarilor neutre. Despre proportiile ajutorului franchistilor din partea Germaniei si Italiei ne marturiseste faptul ca livrarile militare au costat acestor tari 1 mlrd de dolari. In primii doi ani de razboi Germania i-a indreptat generalului Franco 650 avioane, 200 tancuri, 700 tunuri. Italia - 2000 tunuri, 7,5 mln. obuze, 241 mii pusti, 10 mii automate, 325 mln. cartuse, 7633 automobile, 950 tancuri si blindate, 1000 avioane, 17 mii de aviobombe, 2 submarine, 4 torpiloare» ¹¹¹.

Torentul crescind al tehnicii militare germane si italiene a schimbat brusc coraportul de forte si le-a asigurat rebelilor in august - septembrie o superioritate vadita asupra republicanilor, mai ales in aviatie. De la sfirsitul lui octombrie 1936, indeosebi dupa recunoasterea oficiala la 18 noiembrie de Germania si Italia a guvernului lui Franco, interventia a capatat calitativ alt caracter. Statele fasciste au inceput sa trimita in Spania fortele sale armate. Au fost aruncate in lupta unitati de aviatie, tancuri, artilerie antiaer, trupe ingineresti si altele, care faceau parte din asa numita «legiune Condor». Ea numara 250 avioane, inclusiv 140 de vinatoare si 100 de bombardament, 180 de tancuri, sute de tunuri antitanc si alte mijloace. Dupa calculele insasi ale hitleristilor, costul transportarii, intretinerii si asigurarii acestei «legiuni» de la 7 noiembrie 1936 pina la 31 octombrie 1938 a constituit peste 190 mln. reihmarci. Fiind forta principala de soc a fascismului german in Spania, ea devenise un mare centru de pregatire al cadrelor, unde au fost instruiti 56 mii ofiteri si viitori ofiteri ai armatei franchiste ¹¹².

Germania si Italia tindeau «sa treaca» prin frontul spaniol cit se poate mai multi soldati si ofiteri pentru a capata experienta de lupta. In mediu in fiece luna in lupta se aflau 10-12 mii de nemti si 40-45 mii de italieni. De tot in trei ani de razboi, in Spania au fost trimisi 250 mii de italieni, 50 mii de nemti, 20 mii de portughezi, 90 mii de marocani ¹¹³.

Pe pamintul spaniol fascistii isi verificau principiile doctrinei lor militare: bombardamentele barbare ale oraselor si satelor (Guernica), impuscarile in masa a cetatenilor pasnici, pirateria, diversiile politice si ideologice. Fascistii germani au transformat Spania intr-un poligon gigantic, pe care si-au incercat tehnica de lupta, isi perfectionau armele si verificau mijloacele folosirii lor. Vara anului 1938 generalul Reichenau spunea: «Spania a devenit pentru Germania cea mai buna scoala de razboi», mult mai folositoare, «decit zece ani de invatamint in conditii pasnice». «Ar fi o gresala de privit razboiul din Spania ca de gradul doi. Spania ne-a invatat multe, in Spania noi am corectat unele greseli ale strategiei noastre militare Interventia noastra in Spania ne-a permis sa ne intarim pe liniile principale strategice ale Frantei si Angliei. Multamita pozitiilor noastre in Spania noi ne aflam intr-o situatia prielnica, dominind punctele vitale ale acestui raion strategic» ¹¹⁴.

Interventia italo-germana, schimbind coraportul de forta dintre dusmanii si aparatorii Republicii Spaniole a devenit factor determinant al superioritatii militare a franchistilor. Pentru toate acestea, desigur, trebuia de platit. In curind dupa inceputul rebeliunii s-a inceput scoaterea in Germania a bogatiilor naturale ale Spaniei de pe teritoriile controlate de razvratiti. Numai pe parcursul unei luni, octombrie-noiembrie, au fost duse in Germania 10750 tone de mangan, volfram, arama si alte metale colorate. Pe 28 noiembrie 1936 Italia fascista deasemenea a incheiat o intelegere secreta cu Franco, conform careia capata dreptul de control asupra resurselor economice ale Spaniei, dreptul folosirii libere a porturilor, drumurilor s. a. ¹¹⁵.

Pe parcursul lunilor martie-iulie 1937 au fost semnate trei protocoale germano-spaniole, dupa care rebelii se obligau sa incheie un tratat comercial cu Germania, fara acordul ei sa nu duca tratative economice cu alte tari, sa trimita in reih materie prima si diverse marfuri in schimbul livrarilor militare si deasemenea sa le permita monopolurilor germane cercetarea si exploatarea resurselor minerale ale metropolei si posesiunilor ei. In curind dupa aceasta, companiile germane au capatat concesii pentru 73 de intreprinderi miniere spaniole. Dorind sa nu-i permita astfel de afaceri lui Franco cu englezii, nemtii i-au declarat deschis ca Germania isi va intensifica ajutorul numai in cazul daca acesta o va asigura cu minereu. In rezultatul acestuia in anul 1937 in Germania au fost aduse 1,62 mln. tone de minereu de fier, 926 mii tone de pirita de sulf, 7 mii tone de alte minereuri ¹¹⁶.

Politica «de neamestec» a Occidentului. Cercurile guvernante ale Angliei, Frantei si SUA nu puteau sa nu inteleaga ca interventia italo-germana in Spania poate avea urmari nefaste pentru interesele lor proprii. Dar, ca si in cazul cu Etiopia, ele au declarat despre neamestec in afacerile spaniole. Initiatorii politicii date motivau necesitatea unui astfel de curs cu aceea ca in caz contrar razboiul din Spania se poate transforma in unul european. Teza data era pina in maduva oaselor falsa, fiindca nici economic, nici militar statele fasciste nu erau pregatite de un asa razboi. «Neamestecul» - una din manifestarile politicii «de impaciuire» - a fost adus la viata de anticomunismul politicienilor occidentali, de teama lor fata de «revolutia sovietica» din Spania, victoria careia putea sa intareasca tendintele revolutionare in Franta si in alte tari. In franchisti insa, cercurile de afaceri din Occident vedeau garanti ai pastrarii orindiurii existente in Spania si inviolabilitatii capitalurilor investite in economia acestei tari.

Totodata cercurile conducatoare ale acestor tari tineau cont, ca invazia agresorilor fascisti in Spania creaza un pericol serios posesiunilor lor coloniale din Africa si Asia, inrautateste pozitiile lor strategico-militare si politice in caz de confruntare cu Germania si Italia. Deaceea, Anglia si Franta incercau sa gaseasca limba comuna cu rebelii, sa se inteleaga cu Franco privind garantiile investitiilor lor de capital in Spania, sa neutralizeze penetrarea capitalului german si italian in economia spaniola si sa nu admita trecerea definitiva a Spaniei «nationaliste» de partea statelor fasciste.

Caracterizind pozitiile cercurilor guvernante ale Frantei, ambasadorul sovietic I. Surit mentiona: «Problema spaniola a scindat tara in doua tabere, dar chiar si printre partasii lui Franco majoritatea vor fi contra admiterii italienilor si nemtilor spre hotarul lor pirineic. Ei isi fac toate socotelele (natural ca false), fiind increzuti ca prin intermediul Angliei, care deasemenea este cointeresata in neadmiterea italienilor si nemtilor in Spania, se va putea usor de a-l acapara pe Franco si cu ajutorul cheitei «de aur» de-l «eliberat» de tutela germano-italiana» ¹¹⁷.

Prin aceasta, in particular, se si lamuresc multiplele incercari ale Angliei si Frantei de a obtine «reglamentarea pasnica» a problemei spaniole, pe calea crearii «guvernului provizoriu» din reprezentantii republicanilor si franchistilor sub controlul general al statelor europene. In acelasii timp, Marea Britanie depunea mari eforturi, pentru a stabili relatii directe cu guvernul lui Franco. Deja in octombrie-noiembrie 1936 ea a stabilit cu el legaturi comerciale, iar la inceputul anului 1937 pe teritoriile ocupate de insurgenti au fost deschise consulate engleze. In noiembrie guvernul lui Chamberlain de fapt a recunoscut guvernul lui Franco ¹¹⁸.

Multiple dovezi ne marturisesc ca daca Anglia, Franta si SUA s-ar fi condus in relatiile cu Spania de cele mai elementare norme ale dreptului international, statele fasciste ar fi fost nevoite sa-i refuze lui Franco in ajutor si guvernul republican repede ar fi terminat cu rebeliunea. Asa de exemplu, din cauza politicii de «neamestec» republica spaniola a nimerit intr-un cerc strins al blocadei economice.

La 15 august 1936 a avut loc un schimb de note intre guvernele Angliei si Frantei. Ambele guverne s-au obligat sa interzica exportul armamentului si materialelor de razboi in Spania si posesiunile ei. Realizarea acestei politici pe scara internationala a fost pusa pe asa numitul Comitet londonez, creat in septembrie 1936 si compus din ambasadorii a 27 de tari europene, acreditati pe linga guvernul englez.

Chiar de la inceput, obiectiv, aceasta politica avea un caracter nu numai antispaniol, ci si antisovietic. Aceasta tendinta s-a intarit spre sfirsitul anului 1937 - anul 1938 cind la putere in Anglia si Franta au venit partasii intelegerii directe cu statele fasciste - Chamberlain si Daladier*. In legatura cu aceasta ambasadorul sovietic la Londra I. M. Maiskii scria: «Chamberlain este dispus profund dusmanos comunismului si URSS. Lui ii este absolut peste puteri sa depaseasca aceasta dusmanie pentru crearea frontului comun al statelor iubitoare de pace chiar cu scopul apararii Imperiului Britanic. Mai mult ca atit, el considera ca fascismul german si italian vor mai putea inca sa-i prinda bine burgheziei engleze in calitate de spargator in lupta cu «pericolul comunist», ce vine din Est. Iata de ce toata conceptia lui de politica externa se bazeaza nu pe rezistenta agresorilor, ci pe acordul cu agresorii din contul altor tari, daca e posibil, si din contul URSS» ¹¹⁹.

Diplomatul englez G. Thompson in memoriile sale descrie politica de «neamestec», promovata de Anglia. In particular, el mentioneaza un asa fapt: «Pentru noi, la Valensia, ne parea stupid ca controlul asupra litoralului maritim al Spaniei de la Malaga in directia nordica le-a fost incredintat nemtilor. Bastimentul lor de buzunar «Deutschland» si contratorpiloarele ii asigurau pe Franco si pe italieni cu date de recunoastere si indicau tintele bombardierelor lor. Pe aceste corabii filfiia un steag special al comitetului pentru «neamestec» cu emblema respectiva. Noi intotdeauna consideram, ca acel, care a inventat aceasta emblema, poseda un simt al umorului destul de cinic» ¹²⁰.

Un mare spirit de activitate in promovarea politicii de «neamestec» l-au infaptuit SUA. In ianuarie 1937 Congresul SUA a adoptat o rezolutie despre interzicerea vinzarii armamentului «partilor beligerante din Spania». Embargoul a fost salutat cu o satisfactie fatisa atit de rebelii spanioli, cit si de ocrotitorii lor fascisti. Aceasta politica ambasadorul american de pe atunci in Spania republicana K. Bours a numit-o «colaborarea cu puterile «axei» in razboiul pentru nimicirea democratiei in Spania» ¹²¹. Guvernul incerca sa interzica plecarea cetatenilor americani in Spania republicana pentru a lupta cu fascismul lipsindu-i de pasapoarte si chiar de cetatenie. Dar ignorind acestea 3800, de voluntari americani au luptat pentru cauza libertatii si democratiei si jumatate din ei si-au dat viata pe pamintul spaniol.

De pe 1 mai 1937 a intrat in vigoare o noua lege despre neutralitate de data aceasta nelimitata in termen. Ea continea niste teze care deja erau in legislatia precedenta despre interdictia exportului de armament si acordarii creditelor partilor beligerante. De acum se interziceau si calatoriile cetatenilor americani pe vasele tarilor beligerante chiar si cu riscul lor propriu. Principala inovatie consta in punctul despre comertul cu tarile beligerante, cu alte marfuri in afara de armament, dupa principiul «cash and carry», adica achitarii pentru marfurile cumparate in SUA prin numerar si transportarea lor pe vasele proprii.

Nu e greu de inteles ca Spania republicana nu dispunea nici de mijloacele valutare, nici de flota oceanica pentru a se folosi de serviciile Americii. In ce-i priveste pe franchisti, apoi cu ajutorul Germaniei si Italiei lor de fapt li s-au acordat posibilitati favorabile pentru importul materialelor startegice si marfurilor militare. Franco pe parcursul intregii perioade a razboiului civil primea regulat petrol si produse petroliere din SUA: in anul 1936 - 344 mii tone, in 1937 - 420 mii tone, in 1938 - 478 mii tone, in 1939 - 624 mii. Mai mult ca atit, rebelilor «marinimos» le livrau combustibil in credit, suma caruia atinse 6 mln. de dolari ¹²².

In Franta in acei ani exista un guvern in frunte cu Leon Blume, care se spriginea pe Frontul Popular. Sub presiunea cercurilor profasciste Blume tot mai mult inclina spre dreapta. Din initiativa lui, guvernul francez a rupt acordul comercial din anul 1935, conform caruia guvernul republican al Spaniei putea sa procure in Franta armament in suma de 100 mln. de franci anual ¹²³. L. Blume considera ca temelie a politicii sale pastrarea colaborarii anglo-franceze si nu indraznea sa actioneze fara coordonarea pozitiei sale cu conducatorii politicii engleze. «Franta este izolata in Europa si nu poate actiona fara Anglia», ii spunea Blume ministrului de externe spaniol Alvares del-Vaio, care a cerut ajutor pentru guvernul republican ¹²⁴. El trebuia cu orice pret sa capete armament pentru inarmarea imediata a patru divizii. «Victoria depinde, a spus seful guvernului republican Negrin, indrumindu-l pe Alvares del-Vaio, de la succesul misiunii dumneavoastra, caci unica speranta de a primi repede armament - este Franta» ¹²⁵.

Insa misiunea a fost incununata de insucces. Evenimentele din Spania capatau un caracter tot mai tragic.

Atitudinea URSS fata de evenimentele din Spania. Dupa ce politica «de neamestec» s-a transformat intr-un mijloc de inabusire a democratiei spaniole, URSS a primit hotarirea sa-i acorde in singuratate ajutor guvernului republican. La 7 octombrie 1936 reprezentantul sovietic in Comitetul pentru neamestec a declarat ca guvernul lui nu se poate considera legat de obligatiile, care nu se respecta de alte tari ¹²⁶.

La 23 octombrie 1936 reprezentantul URSS a facut o declaratie noua in Comitetul pentru neamestec. In ea se spunea ca Germania si Italia, care continua interventia in Spania, au transformat intelegerea despre neamestec «intr-o simpla hirtiuta rupta. Ea a incetat, de fapt, sa existe». Reiesind din aceasta, guvernul sovietic a declarat ca considera necesar «de a-i intoarce guvernului Spaniei dreptul si posibilitatea de a procura armament in afara Spaniei, de care drept si posibilitate se folosesc acum toate guvernele lumii, iar participantilor intelegerii de le acordat dreptul de a vinde sau de a nu vinde armament Spaniei» ¹²⁷.

Din acest moment URSS a inceput sa trimita armament guvernului de la Madrid. Pentru sustinerea republicanilor a fost mobilizat si Cominternul. In Spania au sosit voluntari antifascisti din 54 de tari din care au fost create brigazi internationale. De tot in Spania au luptat dupa diferite date de la 25 pina la 42 mii de combatanti voluntari antifascisti, din care 105 erau basarabeni. Tinind cont de distanta intre cele doua tari, acordarea ajutorului sovietic era un lucru deloc usor. Prin eforturile URSS si ale comunistilor locali a fost organizata procurarea relativ tainica a armamentului in alte tari. Guvernul sovietic, in asa fel, a fost unicul care deschis s-a pronuntat de partea republicii. De tot din octombrie 1936 pina in ianuarie 1939 Uniunea Sovietica a livrat Spaniei: 648 de avioane, 347 de tancuri, 60 de blindate, 1186 de tunuri, 20648 de mitraliere, 497 813 de pusti, obuze, cartuse, praf de pusca ¹²⁸. Au fost trimisi in Spania circa 3 mii de specialisti militari sovietici, printre care I. K. Berzin, G. N. Stern, P.I. Batov, N.N. Voronov, R. I. Malinovskii, K. A Meretcov, A.I. Rodimtev, M.S. Sumilov s.a. Toamna anului 1938 URSS i-a acordat guvernului republican un credit de 85 mln. dolari ¹²⁹.

Infringerea Spaniei republicane. La etapa de incheiere a razboiului cercurile guvernante ale Angliei si Frantei fatis au trecut de partea fascistilor razvratiti. La sfirsitul lui ianuarie 1939 Chamberlain si Daladier in mod ultimativ au cerut de la guvernul republican sa capituleze imediat in fata lui Franco. La 9 februarie crucisatorul englez «Devonshire» a sustinut invazia rebelilor pe insula Menorca. La 27 februarie Anglia si Franta au rupt relatiile diplomatice cu Republica si au recunoscut guvernul lui Franco.

Politica de «neamestec» considerabil a slabit frontul fortelor internationale antifasciste si a dat posibilitate adversarilor lor sa ocupe pozitii strategice favorabile pentru actiuni agresive ulterioare, care nemijlocit au deschis calea celui de-al doilea razboi mondial.