Istorie
Inceputurile imperiului otomanINCEPUTURILE IMPERIULUI OTOMAN Spre sfarsitul lumii medievale, Imperiul Otoman, intins atunci pe trei continente in partile rasaritene ale bazinului mediteranean, era un factor politic de prim ordin in lumea europeana din care stapanea o buna parte, aflandu-se inca intr-o continua expansiune. Inainte de a se aseza in sud-estul Europei ca si in Orientul apropiat, cei ce au devenit turcii otomani au fost putini consemnati in izvoare si ca atare putin cunoscuti. Si-au avut, neindoielnic, originea undeva in Asia Centrala, in tinuturile marginite de marele zid chinezesc, de Mongolia si alte zone de la sudul taigalei siberiene. S-au aflat o vreme in Turkmenistan, avand un mod de viata pe care si l-au pastrat multe veacuri. Traind in corturi, erau pastori si vanatori, indeletnicindu-se in egala masura cu razboiul, cu jaful ce le aducea unora mijloace de existenta, altora bogatii. Din tinuturile de origine au intrat in legatura cu lumea islamica si in conditii neelucidate au impartasit religia creata de Mahomed, actionand apoi multe veacuri in numele acesteia. In secolul al XI-lea turcii, respectiv ramura selgiucida a acestora, au ajuns in Asia Mica unde au creat un stat propriu, multa vreme de prada, cunoscut in istorie drept sultanatul de la Rum. Acesta s-a confruntat timp de circa un veac cu cruciatii, asupra carora au fost in ultima instanta victoriosi, mai ales in vremea celebrului lor conducator Saladin, faimos in lumea europeana medievala. In secolele XII-XIII, selgiucizii au fost un factor politic important in zonele Marii Mediterane si ale Marii Negre, acolo unde intrau in contact lumea crestina europeana si lumea musulmana asiatica. Marea invazie tatara, de la mijlocul veacului al XIII-lea, a lovit in egala masura lumea crestina europeana si lumea musulmana a Orientului Apropiat, determinand dezastrul politic al statului selgiucid, cuprins deja anterior de o criza tot mai accentuata. In acest context a debutat istoria unuia dintre triburile existente in statul selgiucid cu putina vreme inainte de 1300. "Inceputurile statului otoman sunt invaluite in negura" (I. Beldiceanu). Dinastia conducatoare si-a luat numele dupa Osman (Othman), fiul lui Ertogrul, mentionat in izvoare pentru prima data in anul 1302. Treptat, in cursul secolului al XIV-lea, otomanii (denumire aplicata turcilor supusi dinastiei intemeiate de Osman-Otoman) s-au instapanit in Asia Mica, ce a devenit o baza a puterii lor politice si militare pentru urmatoarele veacuri. In conditiile anarhiei interne si ale razboaielor civile din Imperiul Bizantin, turcii otomani, in calitate de mercenari, au fost chemati spre a lupta in Europa in vremea sultanului Orhan (1326-1359). In mai multe randuri, turcii au fost astfel prezenti in Europa. In anul 1354, la Galipoli, a fost stabilita pentru prima data o baza otomana permanenta ce a devenit apoi nucleul Rumeliei otomane. Cativa ani mai tarziu (intre 1362-1365, data este controversata) a fost cucerit orasul Adrianopole, care, apoi, fara a deveni oficial capitala (mentinuta oficial la Bursa in Asia Mica), a fost centrul din care s-a coordonat expansiunea otomana in spatiul balcanic si mai departe spre Europa Centrala. Din Asia, de unde proveneau, turcii otomani au adus o serie de institutii, obiceiuri etc. pe care le-au extins apoi treptat, cu succes mai mare sau mai mic si in spatiul european. Veneau cu traditia islamica invocand Ghaza, razboiul sfant perpetuu impotriva ghiaurilor, a necredinciosilor, ceea ce a fost in buna masura un factor dinamic al crearii Imperiului Otoman. Treptat, otomanii si-au asumat rolul de protectori ai lumii musulmane, si, decurgand de acolo, au fost si o serie de principii ce au animat pe primii lor conducatori, precum: caracterul militar al statului, centralismul intransigent si, nu in ultimul rand, tendintele de hegemonie mondiala. In spatiul sud-est european, expansiunea otomana a fost favorizata de multiplii factori tinand atat de lumea crestina, cat si de lumea musulmana. Faramitarea politica, anarhia si luptele endemice ale celor aproape 30 de realitati statale din zona din a doua jumatate a secolului al XIV-lea, au favorizat expansiunea otomana impiedicand realizarea unor coalitii balcanice. Tendintele imperiale in zona ale Ungariei sau Venetiei, ca si politica occidentala nu au favorizat, ba dimpotriva, frontul antiotoman. Tentativele, modeste totusi ale occidentalilor, de a organiza cruciade care sa stopeze ofensiva otomana, s-au soldat cu esecuri rasunatoare (de exemplu, la Nicopole in anul 1396, ca de altfel si mai tarziu la Varna in anul 1444). Nu putini au fost si crestinii balcanici, care din diverse ratiuni au colaborat cu cuceritorii, usurandu-le si in acest fel actiunile ofensive. Otomanii s-au bucurat in acea perioada de inceput a existentei lor in spatiul european de o neta superioritate in plan militar, asigurata de trupele de elita ale ienicerilor, de cavaleria eficienta si nu in ultima instanta de folosirea armelor de foc. Sistemul centralizat de guvernare, ca si modelul oriental al recrutarii fortelor militare, al spahiilor, a favorizat actiunea lor militara. Conducatorii otomani, atunci ca si mai tarziu, au dat dovada de o anume toleranta si chiar echitate in raport cu marea masa a oamenilor de rand, ceea ce facut ca in destule cazuri venirea otomanilor sa fie perceputa mai degraba ca o binefacere decat ca o nenorocire. In expansiunea lor, otomanii au adoptat o politica flexibila si graduala de incorporare. Astfel, cea mai mare parte a formatiunilor politice balcanice, partial sau in totalitate, au fost mai intai aduse intr-o stare de vasalizare (precum Tarile Romane, dupa secolul al XV-lea), putandu-si pastra conducatori din randurile lor, precum si propriile structuri statale, fiscale, judiciare, religioase etc., in schimbul unui
haraci, a unui tribut in sume variabile, multa vreme rezonabile. In faza urmatoare, iarasi treptat, mai devreme sau mai tarziu, intregul spatiu sud-est european a fost incorporat in ceea ce s-a denumit sistemul militar feudal otoman. Astfel, bunurile funciare, dupa sistemul oriental, au devenit proprietatea statului intruchipat de sultan. Unele au ramas in uzufructul direct al autoritatilor imperiale, altele au revenit asa-numitelor asezaminte de binefacere, respectiv erau gestionate de clerul islamic. Cea mai mare parte a pamanturilor au fost distribuite ca beneficii conditionate, timaruri si ziameturi clasei feudalilor otomani, in primul rand spahiilor, calaretii razboinici. Taranii au fost obligati la plata unor impozite directe si indirecte (in natura, munca sau bani) in folosul statului, respectiv al beneficiarilor desemnati de acesta. Li s-a impus o taxa speciala, personala, pentru a-si putea pastra credinta crestina, obligatia incetand in cazul in care imbratisau Islamul. Intr-o serie de zone, mai ales cele muntoase si greu accesibile, s-a pastrat si o lume taraneasca libera indeletnicindu-se cu agricultura si cresterea animalelor. O vreme, intre timarioti s-au aflat si o serie de crestini de diverse neamuri, intre care, multi erau si romani, mai cu seama in Valea Timocului si in Serbia (conform unor acte ale sultanilor Mehmet II si Soliman I). Cucerirea a provocat si o serie de mutari de populatie, caracteristica de altfel spatiului balcanic timp de veacuri. A avut loc, de exemplu, o migratie a populatiilor crestine dinspre sud spre nord, o venire a albanezilor dinspre tinuturile occidentale (mai ales ca repede o buna parte a acestora au imbratisat religia musulmana), o colonizare de elemente turcice din Asia Mica, de elemente evreiesti (mai ales sefarzii expulzati din Peninsula Iberica), de tigani etc. La jumatatea secolului al XIV-lea, expansiunea otomana a fost directionata mai putin impotriva Bizantului si mai cu seama impotriva diverselor formatiuni statale rezultate din faramitarea imperiului lui Stefan Dusan, dupa moartea acestuia in anul 1355. O incercare de rezistenta a unei aliante a unor dinasti din Macedonia si Serbia a fost zdrobita in batalia de la Cernomen (Cirmen) de pe raul Marita, ceea ce a consolidat pozitiile otomane in inima Balcanilor. Pe rand, au fost ocupate importante parti ale Macedoniei, Bizantului, Albaniei, Bulgariei. Turcii au suferit o severa infrangere la Plocinik in anul 1387, reusind insa sa infranga dupa doi ani o armata nu prea numeroasa formata din diferite elemente crestine din Balcani, conduse de suveranii lor, intre care a ramas in istorie cneazul Lazar Hreblianovici al Serbiei. (La batalie au participat si romani balcanici, nu Mircea cel Batran cu ostile tarii romanesti asa cum ulterior s-a creat o anume traditie legendara). In conditii dramatice, atat acesta, cat si sultanul Murad I (1360-1389) au murit cu ocazia bataliei. Batalia desfasurata atunci la Kossovopolje a fost de fapt una dintre multele infruntari dintre crestini si pagani, in care balanta victoriei a oscilat. Consecintele ei imediate, precum vasalizarea cnezatului sarb si intrarea sub control otoman direct a noi teritorii, nu au avut nici o semnificatie nici consecinte deosebite. Incepand insa cu secolul al XVI-lea, cronicarii si carturarii sarbi au transformat acest episod, mai degraba mediocru, din timpul confruntarilor sarbo-otomane, intr-un simbol al rezistentei si al unei renasteri a poporului sarb (vidovdan), devenind ulterior o sarbatoare nationala aniversata anual la 28 iunie. Timp de mai multe decenii, atacurile de prada ale otomanilor au atins Dunarea, extinzandu-se si in Tara Romaneasca, ce a devenit, ca ulterior si Moldova, un obiectiv al expansiunii otomane. La Dunare, expansiunea otomana a fost oprita o vreme prin activitatea domnitorului Mircea cel Batran. Acesta a obtinut o stralucita victorie la Rovine, la 17 mai 1395, asupra unuia dintre cei mai remarcabili sultani otomani Baiazid I Ylderim (Fulgerul), ce a condus destinele Imperiului intre anii 1389-1402. Anterior invaziei sale in Tara Romaneasca, el intreprinsese o serie de cuceriri in Anatolia, in Insulele egeene. In 1394 lichidase complet taratul bulgar de la Vidin si tot atunci isi impusese controlul asupra Albaniei. Daca victoria de la Rovine a salvat temporar independenta Tarii Romanesti, expansiunea victorioasa a lui Baiazid nu a putut fi stopata. La 25 septembrie 1396 el obtinea la Nicopole o rasunatoare victorie asupra cruciatilor crestini condusi de Sigismund de Luxemburg. Deja Imperiul Otoman se intindea pe doua continente, de la Dunare la Eufrat. In spatiul rasaritean, otomanii au fost loviti de noul val al expansiunii mongole. Victoria hanului mongol Timurlenk, de la Ankara, din 28 iulie 1402, a dus la o vremelnica faramitare politica a vastului imperiu a lui Baiazid si la o serie de razboaie civile care au prilejuit si amestecul, la un moment dat chiar un protectorat, al lui Mircea cel Batran in treburile interne ale statului otoman. Dupa aproximativ un deceniu, Mehmed I Celebi (1402-1421) a reusit sa restabileasca unitatea politica a Imperiului dupa 1413 si sa reia politica expansionista a statului otoman. Astfel, de exemplu, in anul 1417 a fost instaurat sistemul otoman in o parte, greu de precizat, a Dobrogei. A urmat apoi o continua si sustinuta expansiune otomana in spatiul balcanic in vremea sultanilor Murad I (1421-1451) si Mehmed II Cuceritorul (1451-1481). In vremea lui Murad I, in spatiul balcanic, pana la Dunare si Sava erau in stare de vasalitate Constantinopolul cu imprejurimile, Peloponesul (Moreea), Dubrovnikul (Ragusa) si, partial, mult diminuate teritorial, regatele Bosniei, respectiv al Muntenegrului. Conducatorii despotatului sarb ce-si mutase centrele la Smederevo, respectiv Belgrad, spre a scapa de instaurarea autoritatii otomane, se recunoscusera vasali, deci supusi ai regalitatii maghiare. In acest context s-au inscris, in numele regalitatii maghiare, actiunile ofensive si defensive ale lui Iancu de Hunedoara, ce a detinut succesiv functiile de Voievod al Ardealului, guvernator si regent al Ungariei. Iancu, alaturi de regele sau, Vladislav si de alti crestini, a suferit o usturatoare infrangere in batalia pe care cruciatii au purtat-o la Varna la 10 noiembrie 1444 si care a fost de fapt ultima tentativa serioasa a occidentalilor de a opri expansiunea adevaratilor stapani ai Peninsulei Balcanice. In anii urmatori, aproape un sfert de veac, o parte a fortelor otomane au fost directionate impotriva lui Gheorghe Castriota Skanderberg, care a restaurat pentru o vreme un efemer stat albanez, reusind sa ii mentina independenta pana la moartea sa in anul 1468. Un eveniment de rasunet european a fost cucerirea, in urma unui asediu de circa doua luni, a capitalei bizantine Constantinopol ce devenea pentru mai multe veacuri resedinta sultanilor otomani. Inceta astfel existenta milenara a Imperiului Bizantin. Au urmat apoi o serie de expeditii ale sultanului Mahomed II in zona dunareana unde s-a confruntat cu importante personalitati romanesti, precum: Iancu de Hunedoara (Begrad, 1456), Vlad Tepes (Campia Munteana, 1462), Stefan cel Mare (Vaslui, 10 ianuarie 1475, Valea Alba, 26 iulie 1476) etc. Daca victoria lui Iancu la Belgrad a stopat expansiunea otomana in Campia Dunarii de Mijloc pana in 1521, actiunile cuceritorului Constantinopolului in spatiul romanesc s-au soldat in final cu intrarea in vasalitate a Tarilor Romane, ce au fost obligate sa plateasca sume anuale drept tribut in schimbul pastrarii autonomiei interne. Expeditiile otomane au inregistrat o serie de succese si in spatiile controlate de catre venetieni, coroana Sf. Stefan etc. Dupa 1475, tatarii Hoardei de Aur au devenit parte integranta a Imperiului Otoman in calitate de vasali, iar Marea Neagra a devenit un lac turcesc. Presiunea turceasca asupra Europei Centrale a incetat vremelnic sub Selim I (1512-1520). Acesta a adus sub autoritatea sa intinse spatii din Asia si Africa. Totodata, el a adaugat calitatii sale de sultan si pe aceea de calif, adica de "loctiitor al profetului Mahomed". Astfel, sultanii otomani au devenit pana la inceputul secolului XX si sefii religiosi ai musulmanilor din intreaga lume. Fiul si urmasul sau, Suleiman I El Fatih (Legiuitorul) pentru otomani, Soliman Magnificul pentru crestini, ce a domnit intre anii 1520-1566, a reluat expansiunea otomana in Europa, desfiintand regatul medieval al Ungariei si trupele sale ajungand pana sub zidurile Vienei si pana in Bavaria si Wurtemberg. Totodata, in vremea lui a fost desavarsit sistemul specific otoman de guvernamant, precum si al institutiilor, sistem continuat apoi pana in epoca moderna. IV. CULTURA IN LUMEA ORTODOXA Cultura bizantina in secolele XII-XV Veacul al XII-lea in cultura bizantina continua intr-o anumita masura perioada Bizantului clasic anuntand totodata urmatoarea "Renastere" a paleologilor. Atunci ca si in veacurile urmatoare s-a acordat o atentie in continua sporire problemelor filozofice oscilandu-se intre misticism si rationalism. Au existat atunci, precum si in veacurile urmatoare infruntari intre adeptii lui Aristotel si cei ai lui Platon. Ulterior intre adeptii aristotelismului s-au aflat Nikephor, Blemmides si Teodor II Lascaris in secolul XIII, N. Chumnos si G. Pachimeres in secolul al XIV-lea. Adepti ai filozofiei platoniciene au fost umanistii: T. Methochites, D. Cydones, N. Gregoras si mai cu seama Gheorghios Gemistos Pleton (1360-1452), cel mai de seama reprezentant al umanismului bizantin de tip renascentist. In Bizantul tarziu cultura s-a aflat intr-o situatie cu totul deosebita, de inflorire, inversa in raport cu declinul continuu al vietii materiale si politice. Au continuat preocuparile enciclopedice in domenii din cele mai diverse, de la stiintele naturii la retorica, beletristica si, natural, teologie. S-au stabilit contacte tot mai stranse cu lumea apuseana, oamenii de cultura bizantini, destui stabiliti in occident, jucand un rol insemnat in istoria Renasterii italiene (de exemplu, in crearea Academiei platocieniene de la Florenta sau in activitatea intelectuala de la Venetia). Pastrandu-se, in general, caracterele mai vechi ale culturii de tip imperial, au inceput sa apara si o serie de elemente noi, ce anuntau nasterea ulterioara a constiintei nationale grecesti si a neoelenismului. In cadrul productiei scrise istoriografia a continuat sa ramana un domeniu fundamental. La inceputul secolului al XII-lea, si-a alcatuit lucrarea sa, Ana Komnena. Pe parcursul a 15 carti, a unei adevarate epopei in proza, intitulata Alexiada, ea prezinta domnia tatalui ei, imparatul Alexis I Komnenul. Firul naratiei evenimentelor petrecute in Bizant dupa moartea lui Alexis Komnenul a fost continuat de Ioan Kimannos, autor al unei istorii relatand evenimentele dintre anii 1118- 1176. Partial aceleasi perioade i-au fost consacrate si relatarile istoricului Niketas Choniates. Acesta a relatat, intre altele in lucrarea sa Hronike diegesis in special evenimentele ce sunt legate de cruciada a VI-a situandu-se pe nete pozitii antioccidentale. Un contemporan de al sau, Constantin Manases, a alcatuit o cronica de istorie universala care a fost apoi tradusa si a circulat in intregul spatiu al ortodoxiei, inclusiv in Tarile Romane. In acelasi veac al XII-lea, a trait si unul din cei mai importanti si interesanti poeti bizantini, Theodor Prodromos (un fel de predecesor al lui F. Villon). In Imperiul in exil la Niceea, in secolul al XIII-lea, a existat o adevarata efervescenta intelectuala, cuprinzand chiar si capete incoronate. Umanistul Nichephor Blemmydes, ca si Theodor II Lascaris, au alcatuit tratate despre guvernare. Sub egida lor, G. Acropolites a alcatuit o istorie a bizantinilor pana la revenirea lor in vechea capitala in anul 1261. Aceasta istorie a fost apoi continuata de Gheorghios Pachymeres, ce a relatat evenimentele domniei lui Mihail VIII si Andronic II. Alaturi de remarcabili carturari, precum: Theodor Meto82 chites, D. Kydones, N. Kabasilas, M. Planudes, s-au ilustrat ca istorici, Nikephor Gregoras si Ioan Cantacuzinul. Primul a lasat o istorie bizantina privind evenimentele dintre anii 1204-1359, partea a doua a lucrarii prezentand un mare interes data fiind implicarea directa a autorului in viata contemporanilor sai. In anul 1354, imparatul Ioan VI Cantacuzinul a fost nevoit sa abdice si sa se retraga intr-o manastire, unde a mai trait aproape trei decenii, implicandu-se activ in disputele politice si religioase ale vremii sale. Acolo a si alcatuit o masiva opera istorica, de fapt memorii, caci expune cariera sa, in cadrul istoriei generale a statului bizantin dintre anii 1320-1356. Spre deosebire de Gregoras, era adept al isihasmului si al lui Grigorie Palamas, era impotriva colaborarii cu apusul in plan politic si religios si pentru o intelegere cu otomanii cu care de altfel ca om politic a si colaborat. Un loc aparte intre multii intelectuali ai Bizantului din perioada disparitiei sale au scriitorii de istorie de la jumatatea secolului al XV-lea, contemporani si chiar martori ai cuceririi Constantinopolului. Astfel, literatura social-politica de atunci a avut drept subiect imprejurarile in care Imperiul Bizantin, s-a transformat intr-un mic stat balcanic, cazand apoi definitiv sub dominatie straina. Au trait si au scris atunci patru mari istorici, unii dintre ei si oameni politici, care, situandu-se pe pozitii diferite reprezinta totodata si curente ale societatii bizantine din prima jumatate a secolului al XV-lea. Ducas este autorul Istoriei turco-bizantine in care sunt infatisate evenimentele dintre 1341-1462. Prezinta un punct de vedere prooccidental in ceea ce priveste analiza evenimentelor, lasandu-ne totodata cea mai completa si interesanta descriere a caderii Constantinopolului in mainile turcilor ca si a realitatilor balcanice anterior acestui eveniment de importanta europeana. Gherghios Sphrantyes este autorul unor memorii in care este prezentata istoria Bizantului intre anii 1401-1487, de pe pozitii ortodoxe-bizantine ostile unirii cu Roma. Prezinta, nu o data patetic, emigrarea bizantinilor din Imperiu. Laonic Chalcocondil a scris o istorie paralela a turcilor si bizantinilor intitulata Expuneri istorice, in care trateaza evenimentele dintre anii 1328-1463, respectiv cresterea puterii otomane, caderea imparatiei bizantine, precum si diverse relatari despre felurite tari si popoare intre care si cel al romanilor. Critobul din Imbros s-a pus in slujba cuceritorilor si a alcatuit o biografie encomiastica a cuceritorului Mahomed II. In aceeasi perioada isi incepeau activitatea in Occident multi carturari fugiti din Bizant, precum Ioan Arghiropolus, Manuel Chrisoloras, Visarion din Niceea, Gemistos Plethon care reprezinta procesul transplantarii valorilor culturale bizantine in Occident, in apus acolo unde climatul era mai favorabil, permitandu-le integrarea in coordonatele occidentale. BIBLIOGRAFIE SELECTIVA Brehier, L., Civilizatia bizantina, Bucuresti, 1994. Brezeanu, Stelian, O istorie a Imperiului bizantin, Bucuresti, 1981. Daskov, S., B., Dictionar de imparati bizantini, Bucuresti, 1999. Ducellier, A., Bizantinii. Istorie si cultura, Bucuresti, 1997. Manolescu, Radu (coordonator), Orasul medieval. Culegere de texte, Bucuresti, 1978. Manolescu, Radu (coordonator), Istorie medie universala, Bucuresti, 1981. Zbuchea, Gheorghe, Stanescu, E., Structura sociala a Imperiului bizantin (sec.IV-XV) in ,,Studii si articole de istorie'', vol.XVI, Bucuresti, 1970.
|