Inceputurile imperiului otoman

INCEPUTURILE IMPERIULUI OTOMAN

Spre sfarsitul lumii medievale, Imperiul Otoman, intins atunci

pe trei continente in partile rasaritene ale bazinului mediteranean, era

un factor politic de prim ordin in lumea europeana din care stapanea o

buna parte, aflandu-se inca intr-o continua expansiune.

Inainte de a se aseza in sud-estul Europei ca si in Orientul

apropiat, cei ce au devenit turcii otomani au fost putini consemnati in

izvoare si ca atare putin cunoscuti. Si-au avut, neindoielnic, originea

undeva in Asia Centrala, in tinuturile marginite de marele zid

chinezesc, de Mongolia si alte zone de la sudul taigalei siberiene.

S-au aflat o vreme in Turkmenistan, avand un mod de viata pe care si

l-au pastrat multe veacuri. Traind in corturi, erau pastori si vanatori,

indeletnicindu-se in egala masura cu razboiul, cu jaful ce le aducea

unora mijloace de existenta, altora bogatii. Din tinuturile de origine au

intrat in legatura cu lumea islamica si in conditii neelucidate au

impartasit religia creata de Mahomed, actionand apoi multe veacuri in

numele acesteia. In secolul al XI-lea turcii, respectiv ramura

selgiucida a acestora, au ajuns in Asia Mica unde au creat un stat

propriu, multa vreme de prada, cunoscut in istorie drept sultanatul de

la Rum. Acesta s-a confruntat timp de circa un veac cu cruciatii,

asupra carora au fost in ultima instanta victoriosi, mai ales in vremea

celebrului lor conducator Saladin, faimos in lumea europeana

medievala.

In secolele XII-XIII, selgiucizii au fost un factor politic

important in zonele Marii Mediterane si ale Marii Negre, acolo unde

intrau in contact lumea crestina europeana si lumea musulmana

asiatica. Marea invazie tatara, de la mijlocul veacului al XIII-lea, a

lovit in egala masura lumea crestina europeana si lumea musulmana a

Orientului Apropiat, determinand dezastrul politic al statului selgiucid,

cuprins deja anterior de o criza tot mai accentuata. In acest context a

debutat istoria unuia dintre triburile existente in statul selgiucid cu

putina vreme inainte de 1300.

"Inceputurile statului otoman sunt invaluite in negura"

(I. Beldiceanu). Dinastia conducatoare si-a luat numele dupa Osman

(Othman), fiul lui Ertogrul, mentionat in izvoare pentru prima data in

anul 1302. Treptat, in cursul secolului al XIV-lea, otomanii (denumire

aplicata turcilor supusi dinastiei intemeiate de Osman-Otoman) s-au

instapanit in Asia Mica, ce a devenit o baza a puterii lor politice si

militare pentru urmatoarele veacuri. In conditiile anarhiei interne si

ale razboaielor civile din Imperiul Bizantin, turcii otomani, in calitate

de mercenari, au fost chemati spre a lupta in Europa in vremea

sultanului Orhan (1326-1359). In mai multe randuri, turcii au fost

astfel prezenti in Europa. In anul 1354, la Galipoli, a fost stabilita

pentru prima data o baza otomana permanenta ce a devenit apoi

nucleul Rumeliei otomane.

Cativa ani mai tarziu (intre 1362-1365, data este controversata) a

fost cucerit orasul Adrianopole, care, apoi, fara a deveni oficial

capitala (mentinuta oficial la Bursa in Asia Mica), a fost centrul din

care s-a coordonat expansiunea otomana in spatiul balcanic si mai

departe spre Europa Centrala. Din Asia, de unde proveneau, turcii

otomani au adus o serie de institutii, obiceiuri etc. pe care le-au extins

apoi treptat, cu succes mai mare sau mai mic si in spatiul european.

Veneau cu traditia islamica invocand Ghaza, razboiul sfant perpetuu

impotriva ghiaurilor, a necredinciosilor, ceea ce a fost in buna masura

un factor dinamic al crearii Imperiului Otoman. Treptat, otomanii

si-au asumat rolul de protectori ai lumii musulmane, si, decurgand de

acolo, au fost si o serie de principii ce au animat pe primii lor

conducatori, precum: caracterul militar al statului, centralismul

intransigent si, nu in ultimul rand, tendintele de hegemonie mondiala.

In spatiul sud-est european, expansiunea otomana a fost

favorizata de multiplii factori tinand atat de lumea crestina, cat si de

lumea musulmana. Faramitarea politica, anarhia si luptele endemice

ale celor aproape 30 de realitati statale din zona din a doua jumatate a

secolului al XIV-lea, au favorizat expansiunea otomana impiedicand

realizarea unor coalitii balcanice. Tendintele imperiale in zona ale

Ungariei sau Venetiei, ca si politica occidentala nu au favorizat, ba

dimpotriva, frontul antiotoman. Tentativele, modeste totusi ale occidentalilor,

de a organiza cruciade care sa stopeze ofensiva otomana,

s-au soldat cu esecuri rasunatoare (de exemplu, la Nicopole in anul

1396, ca de altfel si mai tarziu la Varna in anul 1444). Nu putini au

fost si crestinii balcanici, care din diverse ratiuni au colaborat cu

cuceritorii, usurandu-le si in acest fel actiunile ofensive. Otomanii s-au

bucurat in acea perioada de inceput a existentei lor in spatiul european

de o neta superioritate in plan militar, asigurata de trupele de elita ale

ienicerilor, de cavaleria eficienta si nu in ultima instanta de folosirea

armelor de foc. Sistemul centralizat de guvernare, ca si modelul

oriental al recrutarii fortelor militare, al spahiilor, a favorizat actiunea

lor militara. Conducatorii otomani, atunci ca si mai tarziu, au dat

dovada de o anume toleranta si chiar echitate in raport cu marea masa

a oamenilor de rand, ceea ce facut ca in destule cazuri venirea

otomanilor sa fie perceputa mai degraba ca o binefacere decat ca o

nenorocire.

In expansiunea lor, otomanii au adoptat o politica flexibila si

graduala de incorporare. Astfel, cea mai mare parte a formatiunilor

politice balcanice, partial sau in totalitate, au fost mai intai aduse intr-o

stare de vasalizare (precum Tarile Romane, dupa secolul al XV-lea),

putandu-si pastra conducatori din randurile lor, precum si propriile

structuri statale, fiscale, judiciare, religioase etc., in schimbul unui

Eseu: Letonia - asezare si limite, mediul Natural, potentialul uman, economia Eseu: Viitorul geopolitic al Rusiei

haraci, a unui tribut in sume variabile, multa vreme rezonabile. In faza

urmatoare, iarasi treptat, mai devreme sau mai tarziu, intregul spatiu

sud-est european a fost incorporat in ceea ce s-a denumit sistemul

militar feudal otoman. Astfel, bunurile funciare, dupa sistemul

oriental, au devenit proprietatea statului intruchipat de sultan. Unele

au ramas in uzufructul direct al autoritatilor imperiale, altele au revenit

asa-numitelor asezaminte de binefacere, respectiv erau gestionate de

clerul islamic. Cea mai mare parte a pamanturilor au fost distribuite ca

beneficii conditionate, timaruri si ziameturi clasei feudalilor otomani,

in primul rand spahiilor, calaretii razboinici. Taranii au fost obligati la

plata unor impozite directe si indirecte (in natura, munca sau bani) in

folosul statului, respectiv al beneficiarilor desemnati de acesta. Li s-a

impus o taxa speciala, personala, pentru a-si putea pastra credinta

crestina, obligatia incetand in cazul in care imbratisau Islamul.

Intr-o serie de zone, mai ales cele muntoase si greu accesibile, s-a

pastrat si o lume taraneasca libera indeletnicindu-se cu agricultura si

cresterea animalelor. O vreme, intre timarioti s-au aflat si o serie de

crestini de diverse neamuri, intre care, multi erau si romani, mai cu

seama in Valea Timocului si in Serbia (conform unor acte ale

sultanilor Mehmet II si Soliman I). Cucerirea a provocat si o serie de

mutari de populatie, caracteristica de altfel spatiului balcanic timp de

veacuri. A avut loc, de exemplu, o migratie a populatiilor crestine

dinspre sud spre nord, o venire a albanezilor dinspre tinuturile occidentale

(mai ales ca repede o buna parte a acestora au imbratisat

religia musulmana), o colonizare de elemente turcice din Asia Mica,

de elemente evreiesti (mai ales sefarzii expulzati din Peninsula

Iberica), de tigani etc.

La jumatatea secolului al XIV-lea, expansiunea otomana a fost

directionata mai putin impotriva Bizantului si mai cu seama impotriva

diverselor formatiuni statale rezultate din faramitarea imperiului lui

Stefan Dusan, dupa moartea acestuia in anul 1355. O incercare de

rezistenta a unei aliante a unor dinasti din Macedonia si Serbia a fost

zdrobita in batalia de la Cernomen (Cirmen) de pe raul Marita, ceea ce

a consolidat pozitiile otomane in inima Balcanilor. Pe rand, au fost

ocupate importante parti ale Macedoniei, Bizantului, Albaniei,

Bulgariei. Turcii au suferit o severa infrangere la Plocinik in anul

1387, reusind insa sa infranga dupa doi ani o armata nu prea

numeroasa formata din diferite elemente crestine din Balcani, conduse

de suveranii lor, intre care a ramas in istorie cneazul Lazar

Hreblianovici al Serbiei. (La batalie au participat si romani balcanici,

nu Mircea cel Batran cu ostile tarii romanesti asa cum ulterior s-a

creat o anume traditie legendara). In conditii dramatice, atat acesta, cat

si sultanul Murad I (1360-1389) au murit cu ocazia bataliei. Batalia

desfasurata atunci la Kossovopolje a fost de fapt una dintre multele

infruntari dintre crestini si pagani, in care balanta victoriei a oscilat.

Consecintele ei imediate, precum vasalizarea cnezatului sarb si

intrarea sub control otoman direct a noi teritorii, nu au avut nici o

semnificatie nici consecinte deosebite. Incepand insa cu secolul al

XVI-lea, cronicarii si carturarii sarbi au transformat acest episod, mai

degraba mediocru, din timpul confruntarilor sarbo-otomane, intr-un

simbol al rezistentei si al unei renasteri a poporului sarb (vidovdan),

devenind ulterior o sarbatoare nationala aniversata anual la 28 iunie.

Timp de mai multe decenii, atacurile de prada ale otomanilor au

atins Dunarea, extinzandu-se si in Tara Romaneasca, ce a devenit, ca

ulterior si Moldova, un obiectiv al expansiunii otomane. La Dunare,

expansiunea otomana a fost oprita o vreme prin activitatea

domnitorului Mircea cel Batran. Acesta a obtinut o stralucita victorie

la Rovine, la 17 mai 1395, asupra unuia dintre cei mai remarcabili

sultani otomani Baiazid I Ylderim (Fulgerul), ce a condus destinele

Imperiului intre anii 1389-1402. Anterior invaziei sale in Tara

Romaneasca, el intreprinsese o serie de cuceriri in Anatolia, in

Insulele egeene. In 1394 lichidase complet taratul bulgar de la Vidin si

tot atunci isi impusese controlul asupra Albaniei. Daca victoria de la

Rovine a salvat temporar independenta Tarii Romanesti, expansiunea

victorioasa a lui Baiazid nu a putut fi stopata. La 25 septembrie 1396

el obtinea la Nicopole o rasunatoare victorie asupra cruciatilor crestini

condusi de Sigismund de Luxemburg. Deja Imperiul Otoman se

intindea pe doua continente, de la Dunare la Eufrat.

In spatiul rasaritean, otomanii au fost loviti de noul val al

expansiunii mongole. Victoria hanului mongol Timurlenk, de la

Ankara, din 28 iulie 1402, a dus la o vremelnica faramitare politica a

vastului imperiu a lui Baiazid si la o serie de razboaie civile care au

prilejuit si amestecul, la un moment dat chiar un protectorat, al lui

Mircea cel Batran in treburile interne ale statului otoman. Dupa

aproximativ un deceniu, Mehmed I Celebi (1402-1421) a reusit sa

restabileasca unitatea politica a Imperiului dupa 1413 si sa reia

politica expansionista a statului otoman. Astfel, de exemplu, in anul

1417 a fost instaurat sistemul otoman in o parte, greu de precizat, a

Dobrogei. A urmat apoi o continua si sustinuta expansiune otomana in

spatiul balcanic in vremea sultanilor Murad I (1421-1451) si Mehmed

II Cuceritorul (1451-1481). In vremea lui Murad I, in spatiul balcanic,

pana la Dunare si Sava erau in stare de vasalitate Constantinopolul cu

imprejurimile, Peloponesul (Moreea), Dubrovnikul (Ragusa) si,

partial, mult diminuate teritorial, regatele Bosniei, respectiv al

Muntenegrului. Conducatorii despotatului sarb ce-si mutase centrele la

Smederevo, respectiv Belgrad, spre a scapa de instaurarea autoritatii

otomane, se recunoscusera vasali, deci supusi ai regalitatii maghiare.

In acest context s-au inscris, in numele regalitatii maghiare, actiunile

ofensive si defensive ale lui Iancu de Hunedoara, ce a detinut succesiv

functiile de Voievod al Ardealului, guvernator si regent al Ungariei.

Iancu, alaturi de regele sau, Vladislav si de alti crestini, a suferit o

usturatoare infrangere in batalia pe care cruciatii au purtat-o la Varna

la 10 noiembrie 1444 si care a fost de fapt ultima tentativa serioasa a

occidentalilor de a opri expansiunea adevaratilor stapani ai Peninsulei

Balcanice.

In anii urmatori, aproape un sfert de veac, o parte a fortelor

otomane au fost directionate impotriva lui Gheorghe Castriota

Skanderberg, care a restaurat pentru o vreme un efemer stat albanez,

reusind sa ii mentina independenta pana la moartea sa in anul 1468.

Un eveniment de rasunet european a fost cucerirea, in urma unui

asediu de circa doua luni, a capitalei bizantine Constantinopol ce

devenea pentru mai multe veacuri resedinta sultanilor otomani. Inceta

astfel existenta milenara a Imperiului Bizantin. Au urmat apoi o serie

de expeditii ale sultanului Mahomed II in zona dunareana unde s-a

confruntat cu importante personalitati romanesti, precum: Iancu de

Hunedoara (Begrad, 1456), Vlad Tepes (Campia Munteana, 1462),

Stefan cel Mare (Vaslui, 10 ianuarie 1475, Valea Alba, 26 iulie 1476)

etc. Daca victoria lui Iancu la Belgrad a stopat expansiunea otomana

in Campia Dunarii de Mijloc pana in 1521, actiunile cuceritorului

Constantinopolului in spatiul romanesc s-au soldat in final cu intrarea

in vasalitate a Tarilor Romane, ce au fost obligate sa plateasca sume

anuale drept tribut in schimbul pastrarii autonomiei interne.

Expeditiile otomane au inregistrat o serie de succese si in spatiile

controlate de catre venetieni, coroana Sf. Stefan etc. Dupa 1475, tatarii

Hoardei de Aur au devenit parte integranta a Imperiului Otoman in

calitate de vasali, iar Marea Neagra a devenit un lac turcesc. Presiunea

turceasca asupra Europei Centrale a incetat vremelnic sub Selim I

(1512-1520). Acesta a adus sub autoritatea sa intinse spatii din Asia si

Africa. Totodata, el a adaugat calitatii sale de sultan si pe aceea de

calif, adica de "loctiitor al profetului Mahomed". Astfel, sultanii

otomani au devenit pana la inceputul secolului XX si sefii religiosi ai

musulmanilor din intreaga lume. Fiul si urmasul sau, Suleiman I El

Fatih (Legiuitorul) pentru otomani, Soliman Magnificul pentru

crestini, ce a domnit intre anii 1520-1566, a reluat expansiunea

otomana in Europa, desfiintand regatul medieval al Ungariei si trupele

sale ajungand pana sub zidurile Vienei si pana in Bavaria si

Wurtemberg. Totodata, in vremea lui a fost desavarsit sistemul

specific otoman de guvernamant, precum si al institutiilor, sistem

continuat apoi pana in epoca moderna.

IV. CULTURA IN LUMEA ORTODOXA

Cultura bizantina in secolele XII-XV

Veacul al XII-lea in cultura bizantina continua intr-o anumita

masura perioada Bizantului clasic anuntand totodata urmatoarea

"Renastere" a paleologilor. Atunci ca si in veacurile urmatoare s-a

acordat o atentie in continua sporire problemelor filozofice oscilandu-se

intre misticism si rationalism. Au existat atunci, precum si in veacurile

urmatoare infruntari intre adeptii lui Aristotel si cei ai lui Platon.

Ulterior intre adeptii aristotelismului s-au aflat Nikephor, Blemmides

si Teodor II Lascaris in secolul XIII, N. Chumnos si G. Pachimeres in

secolul al XIV-lea. Adepti ai filozofiei platoniciene au fost umanistii:

T. Methochites, D. Cydones, N. Gregoras si mai cu seama Gheorghios

Gemistos Pleton (1360-1452), cel mai de seama reprezentant al

umanismului bizantin de tip renascentist. In Bizantul tarziu cultura s-a

aflat intr-o situatie cu totul deosebita, de inflorire, inversa in raport cu

declinul continuu al vietii materiale si politice. Au continuat

preocuparile enciclopedice in domenii din cele mai diverse, de la

stiintele naturii la retorica, beletristica si, natural, teologie. S-au

stabilit contacte tot mai stranse cu lumea apuseana, oamenii de cultura

bizantini, destui stabiliti in occident, jucand un rol insemnat in istoria

Renasterii italiene (de exemplu, in crearea Academiei platocieniene de

la Florenta sau in activitatea intelectuala de la Venetia).

Pastrandu-se, in general, caracterele mai vechi ale culturii de tip

imperial, au inceput sa apara si o serie de elemente noi, ce anuntau

nasterea ulterioara a constiintei nationale grecesti si a neoelenismului.

In cadrul productiei scrise istoriografia a continuat sa ramana un

domeniu fundamental. La inceputul secolului al XII-lea, si-a alcatuit

lucrarea sa, Ana Komnena. Pe parcursul a 15 carti, a unei adevarate

epopei in proza, intitulata Alexiada, ea prezinta domnia tatalui ei,

imparatul Alexis I Komnenul. Firul naratiei evenimentelor petrecute in

Bizant dupa moartea lui Alexis Komnenul a fost continuat de Ioan

Kimannos, autor al unei istorii relatand evenimentele dintre anii 1118-

1176. Partial aceleasi perioade i-au fost consacrate si relatarile

istoricului Niketas Choniates. Acesta a relatat, intre altele in lucrarea

sa Hronike diegesis in special evenimentele ce sunt legate de cruciada

a VI-a situandu-se pe nete pozitii antioccidentale. Un contemporan de

al sau, Constantin Manases, a alcatuit o cronica de istorie universala

care a fost apoi tradusa si a circulat in intregul spatiu al ortodoxiei,

inclusiv in Tarile Romane. In acelasi veac al XII-lea, a trait si unul din

cei mai importanti si interesanti poeti bizantini, Theodor Prodromos

(un fel de predecesor al lui F. Villon).

In Imperiul in exil la Niceea, in secolul al XIII-lea, a existat o

adevarata efervescenta intelectuala, cuprinzand chiar si capete incoronate.

Umanistul Nichephor Blemmydes, ca si Theodor II Lascaris,

au alcatuit tratate despre guvernare. Sub egida lor, G. Acropolites a

alcatuit o istorie a bizantinilor pana la revenirea lor in vechea capitala

in anul 1261. Aceasta istorie a fost apoi continuata de Gheorghios

Pachymeres, ce a relatat evenimentele domniei lui Mihail VIII si

Andronic II. Alaturi de remarcabili carturari, precum: Theodor Meto82

chites, D. Kydones, N. Kabasilas, M. Planudes, s-au ilustrat ca istorici,

Nikephor Gregoras si Ioan Cantacuzinul. Primul a lasat o istorie

bizantina privind evenimentele dintre anii 1204-1359, partea a doua a

lucrarii prezentand un mare interes data fiind implicarea directa a

autorului in viata contemporanilor sai. In anul 1354, imparatul Ioan VI

Cantacuzinul a fost nevoit sa abdice si sa se retraga intr-o manastire,

unde a mai trait aproape trei decenii, implicandu-se activ in disputele

politice si religioase ale vremii sale. Acolo a si alcatuit o masiva opera

istorica, de fapt memorii, caci expune cariera sa, in cadrul istoriei

generale a statului bizantin dintre anii 1320-1356. Spre deosebire de

Gregoras, era adept al isihasmului si al lui Grigorie Palamas, era

impotriva colaborarii cu apusul in plan politic si religios si pentru o

intelegere cu otomanii cu care de altfel ca om politic a si colaborat.

Un loc aparte intre multii intelectuali ai Bizantului din perioada

disparitiei sale au scriitorii de istorie de la jumatatea secolului al XV-lea,

contemporani si chiar martori ai cuceririi Constantinopolului. Astfel,

literatura social-politica de atunci a avut drept subiect imprejurarile in

care Imperiul Bizantin, s-a transformat intr-un mic stat balcanic,

cazand apoi definitiv sub dominatie straina. Au trait si au scris atunci

patru mari istorici, unii dintre ei si oameni politici, care, situandu-se

pe pozitii diferite reprezinta totodata si curente ale societatii bizantine

din prima jumatate a secolului al XV-lea.

Ducas este autorul Istoriei turco-bizantine in care sunt infatisate

evenimentele dintre 1341-1462. Prezinta un punct de vedere prooccidental

in ceea ce priveste analiza evenimentelor, lasandu-ne totodata

cea mai completa si interesanta descriere a caderii Constantinopolului

in mainile turcilor ca si a realitatilor balcanice anterior acestui

eveniment de importanta europeana. Gherghios Sphrantyes este

autorul unor memorii in care este prezentata istoria Bizantului intre

anii 1401-1487, de pe pozitii ortodoxe-bizantine ostile unirii cu Roma.

Prezinta, nu o data patetic, emigrarea bizantinilor din Imperiu. Laonic

Chalcocondil a scris o istorie paralela a turcilor si bizantinilor

intitulata Expuneri istorice, in care trateaza evenimentele dintre anii

1328-1463, respectiv cresterea puterii otomane, caderea imparatiei

bizantine, precum si diverse relatari despre felurite tari si popoare intre

care si cel al romanilor. Critobul din Imbros s-a pus in slujba

cuceritorilor si a alcatuit o biografie encomiastica a cuceritorului

Mahomed II. In aceeasi perioada isi incepeau activitatea in Occident

multi carturari fugiti din Bizant, precum Ioan Arghiropolus, Manuel

Chrisoloras, Visarion din Niceea, Gemistos Plethon care reprezinta

procesul transplantarii valorilor culturale bizantine in Occident, in

apus acolo unde climatul era mai favorabil, permitandu-le integrarea

in coordonatele occidentale.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

Brehier, L., Civilizatia bizantina, Bucuresti, 1994.

Brezeanu, Stelian, O istorie a Imperiului bizantin, Bucuresti, 1981.

Daskov, S., B., Dictionar de imparati bizantini, Bucuresti, 1999.

Ducellier, A., Bizantinii. Istorie si cultura, Bucuresti, 1997.

Manolescu, Radu (coordonator), Orasul medieval. Culegere de texte,

Bucuresti, 1978.

Manolescu, Radu (coordonator), Istorie medie universala, Bucuresti, 1981.

Zbuchea, Gheorghe, Stanescu, E., Structura sociala a Imperiului bizantin

(sec.IV-XV) in ,,Studii si articole de istorie'', vol.XVI, Bucuresti, 1970.