Iezuitii si primul razboi mondial

Iezuitii si primul razboi mondial

La furia provocata la Vatican de alianta franco-rusa (si dovedita atat de bine in afacerea Dreyfus), la supararea provocata de unirea Frantei cu Italia, aratata de cazul Loubet, s-a adaugat resentimentul amar cauzat de Antanta Cordiala cu Anglia. Franta hotarase ferm sa nu ramana singura in fata "grozavului ei vecin" si a Imperiului Austro-Ungar. Politica aceasta "bolnava si prost condusa", dupa spusele monseniorului Cristiani, era privita intr-un mod deloc favorabil de catre papa. Pentru ca, pe langa ca oprea "pedeapsa sangeroasa" de care avea nevoie aceasta Franta necredincioasa, aceasta politica era un sprijin inestimabil pentru schismatica Rusie, aceasta oaie ratacita a carei reintoarcere in tarcul bisericii romane fusese sperata fara incetare, chiar daca realizarea acestui lucru ar fi insemnat declansarea unui razboi.

Dar pentru moment, biserica ortodoxa statea ferm implantata in Balcani, mai ales in Serbia, unde tratatul de la Bucuresti - care punea capat conflictului din Balcani - stabilise centrul de atractie pentru slavii din sud si mai ales pentru acei de sub jugul Austriei. Planurile ambitioase ale Vaticanului si imperialismul apostolic al habsburgilor erau atunci in deplin acord, ca si in trecut. Pentru Roma si Viena, puterea crescanda a Serbiei a desemnat-o pe aceasta ca inamicul ce trebuia infrant .

Acest lucru a fost stabilit intr-adevar intr-un document diplomatic gasit in arhivele austro-ungare. El raporteaza, in folosul ministrului austriac Berchtold, despre discutiile pe care printul Schönburg le-a avut la Vatican in octombrie-noiembrie 1913: "Printre subiectele discutate cu cardinalul secretar de stat (Merry del Val) saptamana trecuta, pe primul loc a fost, dupa cum se prevazuse, problema Serbiei. Mai intai, cardinalul si-a exprimat bucuria fata de atitudinea noastra ferma si oportuna din luna trecuta. In timpul audientei pe care am avut-o in acea zi la Sfintia Sa, Sfantul Parinte - care a inceput conversatia mentionand cateva dintre actiunile noastre energice in Belgrad, a facut cateva re­marci deosebite: ,Ar fi fost desigur mai bine daca Austro-Ungaria ar fi pedepsit pe sarbi pentru toate greselile pe care le-au comis'".

Asa ca, atitudinea razboinica a lui Pius X era deja clar exprimata in 1913. Nu este nimic surprinzator in aceasta, cand luam in considerare pe cei care inspirau politica Romei.

"Ce trebuiau sa faca habsburgii? Sa pedepseasca Serbia, o natiune ortodoxa. Prestigiul Austro-Ungariei, al acestor habsburgi care, impreuna cu bourbonii Spaniei, erau ultimii sustinatori ai iezuitilor, si mai ales prestigiul mostenitorului, Franz Ferdinand, omul lor, ar fi crescut foarte mult. Pentru Roma, problema a devenit de importanta religioasa; o victorie a monarhiei apostolice asupra tarismului putea fi considerata ca victorie a Romei asupra schismei din Est" (Pierre Dominique).

Totusi, afacerea se misca greu in anul 1913. Dar, in 1914, pe 28 iunie, arhiducele Franz Ferdinand a fost ucis la Sarajevo. Guvernul sarb nu avea nimic de-a face cu aceasta crima comisa de un student macedonean, dar faptul in sine reprezenta un pretext perfect pentru  ca imparatul Franz Joseph sa inceapa ostilitatile.

"Contele Sforza mentioneaza ca principala problema era sa-l convinga pe Franz Joseph ca razboiul era necesar. Sfatul papei si al ministrului sau a fost cel care l-a influentat cel mai mult" (Pierre Dominique).

Acest sfat a fost, bineinteles, dat imparatului si a fost de natura la care ne asteptam din partea papei si ministrului sau - acest "elev preferat al iezuitilor". In timp ce Serbia incerca sa mentina pacea, cedand tuturor doleantelor guvernului austriac care trimisese o nota amenintatoare la Belgrad, Contele Palffy, reprezentantul Austriei la Vatican, dadea Ministrului Berchtold, pe 29 iulie, un rezumat al convorbirilor pe care le avusese pe 27 ale lunii cu cardinalul secretar de stat, Merry del Val; aceasta discutie era despre "problema care tulbura Europa in acest moment".

Diplomatul a negat dispretuitor zvonurile "fanteziste" despre presupusa interventie a papei care, dupa cat se pare, "il implorase pe imparat sa crute natiunile crestine de ororile razboiului". Fiind nevoit sa se pronunte asupra acestor supozitii 'absurde', el a expus "adevarata opinie a Conducerii bisericii", asa cum i-a fost spusa de secretarul de stat: "Ar fi imposibil sa descoperi orice urma de indulgenta sau conciliere in cuvintele Eminentei Sale. Este adevarat ca el a calificat nota trimisa Serbiei drept foarte aspra, dar cu toate acestea, el a fost intru-totul de acord cu continutul ei si, in acelasi timp, si-a exprimat in mod indirect dorinta ca monarhia sa duca la indeplinire aceasta treaba. Intr-adevar, a adaugat cardinalul, era pacat ca Serbia nu fusese ingenunchiata mai devreme, caci s-ar fi putut face aceasta atunci fara riscuri atat de mari. Aceasta declaratie este un ecou al dorintelor papei care, in ultimii ani, isi exprimase des regretul ca Austro-Ungaria neglijase pedepsirea aspra a vecinului ei periculos de la Dunare".

Intr-adevar, iata un lucru total opus zvonurilor "fanteziste" despre o interventie a pontifului in favoarea pacii.

De fapt, diplomatul austriac nu este singurul care raporteaza despre "adevarata opinie" a pontifului roman si a ministrului sau.

In ziua precedenta, pe 26 iulie, Baronul Ritter, insarcinatul cu afaceri al Bavariei la Vatican, scria guvernului sau: "Papa este de acord cu atitudinea severa a Austriei fata de Serbia. El nu da prea mult pe armatele Rusiei si Frantei si este de parere ca acestea nu ar putea face mare lucru in fata Germaniei. Cardinalul secretar de stat nu vede cand mai avea Austria ocazia sa declare razboi daca nu se hotaraste acum". Prin urmare, Sfantul Scaun este pe deplin constient de marele risc reprezentat de conflictul dintre Austria si Serbia dar, cu toate acestea, facea tot ce ii sta in putere sa-l incurajeze.

Pe Sfantul Parinte si sfatuitorii lui iezuiti nu-i interesau sufe­rintele 'natiunilor crestine'. Nu era pentru prima oara cand aceste natiuni erau folosite in beneficiul politicii romane. Imprejurarea mult dorita venise in sfarsit: sa fie folosita armata germana impotriva Rusiei ortodoxe, a Frantei "necredincioase", care avea nevoie de o pedeapsa sangeroasa si, pe deasupra, impotriva Angliei "eretice". Totul parea sa promita un razboi "rapid si cu sfarsit fericit".

Pius X nu a mai apucat sa vada amploarea si urmarile conflictului, contrare previziunilor sale. El a murit la inceputul conflictului, pe 20 august 1914. Dar, 40 de ani mai tarziu, Pius XII l-a canonizat pe acest pontif, iar "Istoria Sfantului Scaun", folosita pentru catehismul paro­hial, i-a dedicat urmatoarele cuvinte: "Pius X a facut tot ce a putut sa previna inceperea razboiului din 1914 si a murit de durere cand si-a da seama de suferintele care le-ar fi putut dezlantui acel conflict". Daca aceasta ar fi o satira, nu se gaseau cuvinte mai potrivite!

Cativa ani inainte de 1914, Yves Guyot, un adevarat prooroc, a spus: "Daca izbucneste razboiul, ascultati-ma, voi oameni care credeti ca biserica romana este simbolul ordinii si pacii, nu cautati sa condamnati pe cineva din afara Vaticanului: el va fi vicleanul instigator, ca si in cazul razboiului din 1870".

Instigator al macelului, Vaticanul i-a sustinut, nu fara viclenie, pe luptatorii austro-germani chiar in timpul razboiului. Expeditia mili­tara in Franta, pe care Kaiserul se lauda ca o va termina rapid, a fost oprita pe Marna si agresorul a fost intors si obligat sa se apere dupa fiecare din atacurile lui furioase. Dar diplomatia pontificala i-a dat tot ajutorul posibil, si asta nu este de mirare cand ne gandim ca 'Pro­videnta divina', reprezentata de Sfantul Scaun, parea sa-si gaseasca placerea in a face favoruri imperiilor centrale.

Cardinalul Rampolla, considerat pro-francez - si de aceea inlaturat de la cursa pentru scaunul pontifical prin veto-ul Austriei - murise cu cateva luni inaintea lui Pius X, o moarte care se pare ca a. venit la momentul potrivit. Dar acesta nu a fost intregul amestec al lui 'Dumnezeu', dupa cum promisese, chiar inainte de votare, noul papa, Benediet XV l-a numit pe cardinalul Ferrata ca secretar de stat.

Dar cardinalul, care nu-i vedea prea bine pe iezuiti, nu a apucat sa-si ia pe deplin in posesie functia. El si-a luat in primire functia la sfarsitul lui septembrie, dar A MURIT PE NEASTEPTATE la 20 octombrie, victima a unei teribile indispozitii dupa ce mancase niste APERITIVE USOARE. "El statea la biroul sau cand deodata i s-a facut rau. El a cazut ca trasnit de fulger. Servitorii s-au grabit sa-i vina in ajutor. Doctorul care a fost chemat si-a dat imediat seama de gravitatea situatiei si ceru sa faca imediat o consultatie. Cat despre Ferrata, el a inteles deja si stia ca nu mai era nici o speranta El starui sa nu fie lasat sa moara la Vatican Consultatia medicala a avut loc la resedinta sa si a fost facuta de sase medici Ei au refuzat sa intocmeasca un buletin medical: cel publicat nu purta nici o semnatura" (Abatele Daniel, "Botezul sangelui"). El nu suferea la acea vreme de nici o boala si nu avea nici o in­firmitate.

"Scandalul generat de moartea lui a fost atat de mare, incat o an­cheta asupra cauzelor decesului nu a putut fi evitata. Rezultatul ei a fost: un borcan fusese spart in birou. Prezenta prafului de sticla in vasul cu zahar folosit de cardinal era o explicatie cat se poate de simpla in acest caz. Zaharul granulat poate fi folositor! Ancheta s-a oprit aici" (Abatele Daniel).

Abatele Daniel adauga ca "plecarea subita - cateva zile dupa moartea cardinalului -  a servitorului acestuia, a provocat o serie de comentarii mai ales ca se pare ca acesta fusese si servitorul monseniorului von Gerlach, inainte ca stapanul sau sa intre in Sfintele ordine. Acest prelat german, un spion notoriu, urma sa fuga din Roma in 1916. El urma sa fie arestat si invinuit de sabotaj impotriva vasului de razboi italian 'Leonardo da Vinci', care a explodat in golful Tarento, omorand 21 de ofiteri si 221 de marinari. Procesul lui s-a tinut in 1919. Von Gerlach nu a aparut si a fost condamnat la 20 de ani munca silnica" (Brugerette).

Prin cazul acestui "sambelan participant", director al ziarului 'Osservatore Romano', ne putem face o idee clara despre starea de spirit in sferele inalte ale Vaticanului. Din nou abatele Brugerette este acela care descrie "anturajul Sfantului Scaun": "Profesori sau ecleziasti, ei nu sint descurajati de nici un obstacol in a cauta sa imprime clerului italian si lumii catolice respectul si admiratia pentru armata germana si ura pentru Franta" .

Ferrata, care favoriza neutralitatea, murise chiar la timp, iar cardinalul Gasparri a devenit secretar de stat; in deplin acord cu Benedict XV, el a facut tot ce i-a stat in putere pentru a servi interesele Pute­rilor centrale. Luand in consideratie toate acestea, nu ne surprinde ca papa Benedict XV, in lunile urmatoare, trudi din greu pentru a mentine Italia pe calea interventiilor militare, ceea ce servea cel mai bine interesele iezuitilor, prietenii habsburgilor" (Pierre Dominique).

In acelasi timp, moralul aliatilor a fost subminat cu viclenie. "Pe 10 ianuarie 1915, un decret semnat de cardinalul Gasparri, secreta­rul de stat al lui Benedict XV, hotara o zi de rugaciune pentru a grabi instalarea pacii Unul din exercitiile spirituale obligatorii era de a recita o rugaciune scrisa de insusi Benedict XV Guvernul francez a ordonat ca documentul pontifical sa fie confiscat. Aceasta rugaciune pentru pace a fost considerata o manifestare de linistire si distrugere totodata, capabila sa slabeasca eforturile armatei noastre, intr-un moment cand hoardele germane simteau presiunea irezistibila care i-ar fi impins in cele din urma afara din teritoriile noastre si cand Kaiserul ar fi putut vedea apropiindu-se pedeapsa pentru crimele lui de neiertat Papa, se spunea, voia pacea cu orice chip, dar numai atunci cand ea favoriza Puterile centrale. Papa nu iubea Franta, el era 'german'" (Abatele Brugerette).

Charles Ledre, un alt scriitor catolic, confirma aceasta: "In doua ocazii, mentionate in articole celebre din 'La Revue de Paris', Sfantul Scaun, prin invitatia facuta Italiei si Statelor Unite de a se tine departe de razboi, nu dorea un sfarsit rapid al conflictului Cum spunea abatele Brugerette, acesta servea inamicilor nostri si lucra impotriva noastra".

Dar actiunile iezuitilor, si de aceea actiunile Vaticanului, nu s-au resimtit numai in Italia si Statele Unite. Orice mijloc, orice loc sunt destul de bune pentru ei.

"Nu este surprinzator sa vedem diplomatia pontificala preocupata de la inceput cu retinerea rezervelor noastre de alimente, sfatuind pe cei neutri sa nu se alieze cu noi, in scopul de a rupe legaturile ce stateau la baza Antantei Nimic nu era considerat prea nesemnificativ daca putea ajuta acest mare tel, aducand pacea prin slabirea aliatilor"

"Era ceva si mai rau: solicitarea unei paci separate. Intre 2 si 10 ianuarie 1916, cativa catolici germani au plecat in Belgia pentru a propovadui - in numele papei, spuneau ei - pacea separata. Episcopii belgi­eni i-au acuzat de minciuna, dar nuntiul papal a ramas tacut"

"Apoi Sfantul Scaun s-a gandit sa aduca la masa tratativelor Franta si Austria, sperand astfel sa determine Franta sa semneze o pace separata sau sa ceara ca, impreuna cu aliatii ei, sa negocieze o pace generala Cateva saptamani mai tarziu, pe 31 martie 1917, printul Sixte de Bourbon a dat faimoasa scrisoare a imparatului Carol presedintelui Republicii. Cum manevra esuase de aceasta parte a Alpilor, erau datori sa in­cerce oriunde in alta parte, in Anglia, in America si mai ales in Italia".

,Distrugeti fortele Antantei pentru a opri ofensiva acesteia, rui­nati-i prestigiul moral in scopul slabirii curajului ei si a o face sa cada la invoiala' Aceste doua lucruri alcatuiau politica lui Benedict si toate eforturile lui au fost si sint inca indreptate spre acest scop sa ne loveasca pe la spate" (Louis Canet, "Politica lui Benedict XV").

Acestea au fost scrise de un catolic convins, Louis Canet; si iata ce scrie abatele Brugerette: "Am aflat doar eu patru ani mai tarziu, prin declaratiile lui Erzberger, publicate in ziarul 'Germania' la 22 aprilie 1921, ca propunerea de pace proclamata de papa in august 1917 fusese precedata de un acord secret intre Sfantul Scaun si Germania".

Alt punct interesant este ca diplomatul ecleziast care a negociat acest "acord secret" a fost nuntiul (ambasadorul - n.t.) din München, monseniorul Pacelli, viitorul Pius XII. Unul dintre apologetii lui, iezuitul Fernesolle, scria: "La 28 mai 1917, M. Pacelli si-a prezentat scrisorile de acreditare regelui Bavariei El a incercat din rasputeri sa castige cooperarea lui Wilhelm II si a cancelarului Bethmann-Holveg. Pe 29 iunie, monseniorul Pacelli a fost primit in mod solemn de catre imparatul Wilhelm II la cartierul general de la Kreuznach".

Asa ca, viitorul papa si-a inceput cei 12 ani de activitate ca ambasador al Vaticanului la München si apoi la Berlin, urmand calea aceasta potrivit conceptiilor lui, pentru ca, de-a lungul acestor ani, el si-a inmultit intrigile in vederea rasturnarii Republicii germane proclamata dupa primul razboi mondial si tot el a pregatit razbunarea din 1939 prin aducerea lui Hitler la putere.

Totusi, cand aliatii au semnat Tratatul de la Versailles, in iulie 1919, ei erau constienti de rolul pe care il jucase Vaticanul in acest conflict, acesta fiind tinut departe de masa tratativelor. Ceea ce este si mai surprinzator este faptul ca cel mai catolic stat, Italia, insistase pentru excluderea Vaticanului de la tratative.

"Prin articolul XV al Pactului de la Londra (26 aprilie 1915), prin care se preciza participarea Italiei la razboi, baronul Sonnino a obtinut promisiunea celorlalti aliati ca acestia sa se opuna oricarei interventii a papalitatii in tratatul de pace" (Charles Pichon, "Istoria Vaticanului"). Aceasta masura a fost foarte intelepta, dar nu a fost suficienta. In locul aplicarii unor sanctiuni Sfantului Scaun, pe care le merita din cauza rolului jucat in declansarea razboiului, invingatorii nu au facut nimic pentru a impiedica viitoarele intrigi ale iezuitilor si ale Vati­canului. Acestia au dus in cele din urma, 20 de ani mai tarziu, la o catastrofa chiar mai mare, poate cea mai mare pe care a cunoscut-o lumea vreodata.