Evolutii economice si sociale in lumea postbelica si impactul lor politic

EVOLUTII ECONOMICE SI SOCIALE IN LUMEA POSTBELICA SI IMPACTUL LOR POLITIC

Prima conflagratie mondiala ca si pacea care i-a urmat au pus in fata popoarelor probleme dificile in ceea ce priveste refacerea si readaptarea economiilor nationale la realitatile postbelice. Europa nu numai ca a pierdut monopolul economic pe care l-a avut asupra intregii lumi dar si multe din noile state aparute pe scena politica s-au transformat din clienti in concurenti. Sistemul de tratate de la Versailles a eliminat razboiul din perspectiva operatiunilor militare, confruntarile in plan economic au continuat confirmand parca asertiunea ca popoarele "alearga zadarnic dupa un echilibru care niciodata nu este ajuns". (1; 6)

Refacerea si reconstructia economiilor nationale in principalele state europene au necesitat rezolvarea mai multor probleme dintre care cele mai importante erau cele referitoare la alegerea modelului optim de dezvoltare economica si refacerea fluxurilor comercial-financiare intra si extraeuropene din perioada antebelica.

1.    Refacerea si remodelarea economica
dupa prima mare conflagratie mondiala

Dupa terminarea razboiului pentru toate statele angajate in conflict, problema fundamentala a fost gasirea solutiilor optime pentru trecerea economiilor la starea de pace. Multe dintre acestea vor suferi o severa criza a reconversiunii care va dura un timp mai lung sau mai scurt, functie de nivelul de dezvoltare economica al fiecarei tari in parte.

Refacerea postbelica, prefacerile adanci de restaurare pe baze moderne a economiilor noilor state europene, care trebuiau sa le asigure demnitatea in lume si succesul in competitia pe piata mondiala cu tarile industrializate din centrul si apusul continentului, deveneau posibile numai prin promovarea progresului tehnic, prin sporirea investitiilor de capital, prin accelerarea si diversifi­carea productiei de fabrica si a intregii economii, prin cresterea ponderii produsului social si a venitului national, prin acordarea unei importante mai mari factorilor autohtoni - mijloace banesti, forta de munca si de conducere - si restrangerea penetratiei finantei straine, prin sporirea rolului interventionist al statului si a contributiei invatamantului, stiintei si culturii in activitatea economica. Doar in acest mod se putea ajunge la administrarea si valorificarea optima a resurselor de materii prime si de energie umana si materiala in conditiile in care intreaga lume a intrat in cursa de refacere si de dezvoltare economica. (1; 39-40)

Faptul ca Europa a pierdut competitia economica in fata "Lumii Noi"- in special SUA si Japonia - iar efortul de reechilibrare s-a produs in folosul acestora din urma a impus nu numai factorilor de decizie politica si capitalistilor din principalele tari europene ci si elitei intelectuale din domeniul economicului sa se aplece asupra studierii si gasirii unor noi modele economice de dezvoltare pentru tarile lor.

Teoreticienii, dar si analistii economici au atras atentia inca de la finele conflagratiei (1918) ca viata economica a statelor se indreapta spre organizari unitare, intelegand prin aceasta formarea de carteluri, trusturi, etc., ceea ce implica principiul solidaritatii intre stat si intreprinderea economica particulara. Aceasta solidaritate era ceruta de faptul ca lupta economica nu se mai desfasura "de la persoana la persoana ci de la organizare la oraganizare" (2; 3).

Modelul spre care s-au indreptat principalele state europene a fost cel american. Aspiratia spre americanizarea economica a Europei a fost, in mare parte, legitima caci nicaieri in lume nu s-a experimentat mai mult ca in SUA. in ceea ce priveste restructurarea rationala a activitatilor de productie, schimb si de consum, gestionarea administrativ stiintifica a intreprinderii etc.

Europa avea nevoie de cresterea valorii utile a fortei de munca mai ales in conditiile unei accentuate crize a bratelor de munca determinata de pierderea atator vieti omenesti in anii conflagratiei. Prin introducerea pe continentul european a principiilor taylerismului s-a rezolvat aceasta problema deoarece si economiile europene au inceput sa rationalizeze raporturile dintre folosirea optima a utilajului, divizarea lucrului dupa criteriul eficientei optime, si consumul de materii prime, combustibil, finante si forta de munca. (3; 512)

Nevoia de noi modele pentru economia europeana era justificata de Max Weber prin necesitatea organizarii rationale a muncii si restabilizarii activitatilor economice (4; 13-15). In Romania o serie de mari spirite ale timpului cereau remodelarea si regandirea economiei. Nicolae Iorga vorbea la inceputul deceniului patru de adaptarea "ritmului american in Europa" (5; 194) iar Mihail Manoilescu cerea in Parlamentul Romaniei masuri pentru organizarea muncii, care, inevitabil conducea la ordonarea societatii (1; 43).

In confruntarea de modele si doctrine in plan teoretic la diferite congrese si reuniuni ale specialistilor dar si in plan aplicativ, cea mai mare sansa a avut-o liberalismul care a dominat nestingherit in economie toata epoca moderna, desi gravele consecinte ale razboiului i-au deschis perspective sumbre dar pe care le-a depasit dupa grava criza economica din anii 1929-1933.

Modelul liberal a reprezentat vectorul principal al gandirii economice, in confruntarea cu alte doctrine si modele economice chiar daca dupa Versailles el a trebuit sa-si adauge la paradigmele de baza unele particularitati cum au fost sporirea intervetionismului etatist in economie, sublinierea scopului de utilitate publica, organizarea productiei industriale, impunerea principiului individua­lismului in folosul statului si al colectivitatii, stabilirea unui regim de circulatie si de distributie apropiat de idealul de dreptate. Prin acestea liberalismul s-a regenerat si s-a transformat in neoliberalism. Modelul se deplaseaza de la clasic la neoclasic in organizarea economiei, de la faza atotputerniciei intreprinzatorului particular la aceea a implicarii statului. (6; 86)

Neoliberalismul, deci, a reprimit bagajul teoretic al liberalismului, renuntand la tezele circum­stantiale depasite si a mentinut tot ceea ce era peren. Acest model, in noile realitati aparute in primii ani postbelici, era mai apropiat de cerintele economiei moderne si dinamice, si a dovedit ca ridicarea prestigiului material si spiritual al Europei nu putea avea loc decat prin valorificarea maxima a boga­tiilor naturale si a resurselor umane. Interventia statului in economie a fost dictata de noile practici din relatiile economice mondiale - protectionismul in primul rand, dar si de atenuarea arbitrariului pietei, de corelarile fiscalitatii cu inflatia etc. Formele concrete de interventie a statului in economie au diferit de la un stat la altul, in raport de conditiile si traditiile social-economice din fiecare tara.

Modelul de economie dirijata a fost inspirat de ideologiile totalitare de stanga - bolsevismul - si de dreapta - fascismul si nazismul. Notiunea si sensurile economiei dirijate, ca nou model economic s-au impus in Est prin consolidarea statului sovietic si in vest in conditiile aparitiei si declansarii crizei economice mondiale. (1; 64)

Penetratia modelului planificarii, influentata, in parte, de efectele aplicarii lui in URSS si de eficienta si rapiditatea cu care fascismul a actionat in timpul crizei economice (1929-1933), va determina acu­mularea de argumente pro si contra intre adeptii economiei de piata si cei ai economiei planificate.

Printre alte modele care au circulat in teoria si practica economica europeana a fost si corpo­ratismul. Acesta preconiza asocierea muncitorilor in corporatii in opozitie cu sindicatele si condu­cerea economiei prin metode dirijiste. Corporatismul, desi teoretic a fost studiat si in alte tari decat cea in care a aparut (Italia), n-a avut o coerenta suficienta pentru a constitui calea ideologica intermediara intre liberalism si etatism. (3; 157)

Din punct de vedere al evolutiei principalelor economii in primii ani dupa incheierea conflagratiei mondiale dezvoltarea a fost inegala si cu efecte diferite de la o tara la alta. Dovada ca, in anul 1925, fata de 1913, indicele productiei a fost de 121, 6 la global, de 103, 5 in Europa si de 148, o in SUA (1; 74). Succesul economiei americane s-a datorat "abundentei capitalurilor", creste­rii puterii de cumparare si procesului de concentrare a productiei si capitalurilor sub raportul progresului tehnic si stiintific. Abundenta capitalurilor americane a facilitat plasamentul dolarilor in afara tarii, bancherii americani dorind sa devina si bancherii lumii. Edificator este cresterea de la 7 miliarde de dolari plasati in strainatate in 1919 la 17 miliarde in anul 1929. In afara de beneficiile pe care le-au adus aceste capitaluri americanilor, ele le-au permis acestora sa controleze sursele de materii prime indispensabile tarii: petrol, cauciuc, cupru, nitrati. In Mexic, de exemplu, jumatate din intreprinderile economice apartineau, in acest timp, americanilor. (7; 132)

Economia SUA a intrat in faza "capitalismului bunastarii". Toate sectoarele economiei cunosc o dezvoltare importanta. Cea mai dinamica a fost industria automobilului. De la 4000 de vehicule care se produceau in 1900, ea ajunge la 1. 500. 000 in 1921 si la peste 4. 800. 000 in 1929. Industria con­structiilor s-a dinamizat in perioada prosperitatii si a aparitiei blocurilor "zgarie nori".

Automobilele, industria electronica si aviatia au stimulat dezvoltarea noilor surse de energie, electricitatea si petrolul. Productia de petrol creste de la 33 milioane tone in 1913 la 138 milioane tone in 1929.

Economia statelor europene cunoaste o perioada de prosperitate insa sprijinita pe o fundatie nepermanenta si precara care s-a prabusit brusc. (1; 73) Ea n-a putut sa tina pasul cu economia americana si pentru ca o mare parte a productiei a fost orientata spre reconstructia a tot ceea ce razboiul a distrus sau ruinat. Avansul economiei europene luata ca intreg a fost intarziat cu opt ani, aceasta insemnand ca volumul productiei din 1929 a totalizat ceea ce s-ar fi realizat in 1921 daca n-ar fi fost razboiul si daca ritmul de crestere anterioar anului 1914 s-ar fi mentinut.

Eseu: Letonia - asezare si limite, mediul Natural, potentialul uman, economia Eseu: Viitorul geopolitic al Rusiei

Luate insa separat, unele state de pe continent au fost mult mai sever afectate, ceea ce-a deter­minat ca insasi opera de refacere si de dezvoltare sa difere prin rezultate. In Marea Britanie, de exemplu, dificultatile economice s-au prelungit aproape un deceniu. Aici, cerintele de razboi au impus accentuarea interventionismului de stat ilustrat prin protejarea, prin masuri vamale, unor industrii si pentru control deplin asupra cailor ferate si asupra sectorului minier. Dupa razboi, pana la aparitia crizei mondiale, economia engleza, trecuta in regim de pace, a avut de infruntat mari dificultati in folosirea bratelor de munca demobilizate, restabilirea progresului in productia de carbune si metalurgie. Urmarea, productia de carbune a scazut de la 240 milioane tone in 1920-1924 la 227. milioane tone in etapa 1925-1929. Productia in metalurgie a scazut de la 9,2 milioane tone la 6,3 milioane la fonta si de la 9,7 la 7,4 milioane tone la otel pentru aceeasi perioada. Din aceasta pricina valoarea exportului britanic a reprezentat doar 37% in anul 1929 din nivelul anului 1913. Ponderea de 14% pe care o avea Anglia in comertul mondial in 1928 era sub nivelul antebelic cu doua procente. (9; 30)

La randul ei, Franta, dominata de ideea ca, dupa marea revolutie din 1789, destinul Europei era legat de destinul ei, a aratat interes pentru dezvoltarea economica. Criza de readaptare la economia de pace a fost depasita pana in anul 1924. Dupa aceasta data unele ramuri - metalurgia, constructia de masini, aeronautica etc. - au cunoscut cresteri semnificative. Productia de carbune a crescut de la 34 milioane tone in anii 1920-1924 la 52 milioane in perioada 1925-1929, cea de otel pentru aceeasi perioada, de la 1, 8 la 9, 4 milioane tone.

Pentru Germania, primii ani de dupa conflagratie au fost deosebit de dificili. Redresarea finan­ciara din 1924 si "ghiftuirea" cu capitaluri straine a economiei germane (9; 10) au determinat cresteri importante in sectoare ale economiei germane. In intervalul 1925-1929, Germania a produs mai mult carbune si otel decat Franta si Anglia la un loc. Flota comerciala a urcat rapid pe locul patru in lume.

Tarile mijlocii si mici din Europa au cunoscut evolutii diferite din punct de vedere economic. Belgia, Olanda, Danemarca, Norvegia, au cunoscut un boom economic, iar in alte tari cu situatii mai dificile fiind necesara interventia Ligii Natiunilor pentru a se redresa, cum a fost cazul in Austria si Ungaria. In Romania, politica liberala "prin noi insine", a condus la o crestere economica evidenta si la aparitia de mari unitati industriale: I.A.R. - Brasov; Malaxa - Bucuresti; Uzinele Copsa Mica si Cugir etc.

Dezvoltarea economica a lumii in primul deceniu postbelic a fost brusc stopata de criza economica declansata de marele crah financiar de pe Wall Street.

Criza si depresiunea economica din 1929-1933

Al doilea deceniu interbelic a inceput cu o puternica criza, care a avut un impact si consecinte nemaiintalnite pana atunci in economia mondiala. Asa numitele cicluri de avant si de declin erau cunoscute inca din secolul al-XX-lea. La inceputul anilor '20, un economist rus, N. D. Kondratiev, ulterior una din victimele epurarilor staliniste, a descoperit un model de dezvoltare economica ince­pand de la sfarsitul secolului al XVIII-lea printr-o serie de "valuri lungi". Prin teoria sa, el a precizat ca "valul lung" al economiei mondiale trebuia sa ajunga in punctul cel mai de jos la sfarsitul pri­mului deceniu interbelic. (10; 109)

Criza din 1929-1933 a provocat un adevarat soc psihologic. Nedumerirea si pesimismul au pus stapanire chiar pe cele mai limpezi si mai optimiste cugetari. Credinta intr-un progres nesfarsit, socotita odinioara intangibila si indiscutabila, scria René Guénon in anul 1931 - nu mai era admisa unanim. Unii au inceput sa intrevada, vag sau nu, confuz sau nu, ca civilizatia occidentala, in loc sa-si continue neantrerupt dezvoltarea, risca sa ajunga la un punct mort, insasi bazele ordinii economice si sociale fiind amenintate. Toate componentele fundamentale ale liberalismului - individualismul, libera initiativa, determinarea preturilor prin jocul concurentei - au intrat in deruta. (1; 106)

Cauzele crizei au fost multiple si variate ca surse. Dezbaterea teoretica asupra cauzelor si inter­pretarilor celei mai mari crize a capitalismului modern inca nu s-a incheiat. Cel mai adesea, criza a fost explicata prin dislocarea comertului mondial si a economiilor nationale in timpul primei confla­gratii mondiale. Alti specialisti au explicat criza printr-un accident de parcurs al liberalismului sau prin excesul de rationalizare economica, indeosebi in SUA si Germania, unde maximumul de organizare a productiei si a muncii a fost insotit de maximumul de somaj. Pierre Milza si Serge Berstein considera ca trei factori destabilizatori au fost in principal vinovati de aparitia crizei: un consum infranat de permanenta comportamentului de austeritate si economisire, mosteniri ale unei civilizatii rurale ce privea cu suspiciune si chiar revoltator facilitatile de satisfactii materiale oferite de productia industriala de masa; efortul de investitii din anii '20 a fost insotit de riscuri si dezechilibre ca si derapaje financiare; abuzul de credite de consum si de speculatii bursiere care s-a practicat in SUA in anii primului deceniu interbelic.

Criza s-a manifestat in principal prin scaderea dramatica a preturilor care la randul ei a antrenat o puternica contractie a valorii productiei, crestere brusca a somajului si a falimentelor comerciale si industriale. Cu exceptia URSS, lumea intreaga a fost atinsa, cu atat mai usor cu cat nu regasise dupa un deceniu de la sfarsitul conflagratiei, un echilibru economic satisfacator. In aceasta lume nerefacuta dupa razboi, cele trei puncte slabe ce caracterizau prosperitatea anilor '20 au fost pretutindeni prezente: criza agricola de supraproductie insotita de scaderea preturilor si a veniturilor taranimii; criza de suprainvestitii speculative in sectoarele pilot ale economiei si criza financiara. (7; 232)

Criza a atins initial economia germanica mai fragila dar mai ales dependenta de creditul ame­rican. In primavara anului 1931, falimentul bancii Kredit Anstalt din Viena a antrenat prabusirea intregului sistem bancar austriac. Prin ricoseu, bancile germane, foarte implicate in economia austriaca, au intrat in randul lor in criza. Cancelarul german Bruning a decretat inchiderea tuturor bancilor si izolarea marcii de lumea exterioara. Dar Germania in criza va cuceri sistemul bancar englez. Odata cu Londra principalul releu financiar intre SUA si restul lumii a fost atins. Sperantele asupra lirei au obligat guvernul britanic sa abandoneze Gold Exchange Standard in septembrie 1931. Aceasta decizie va afecta grav Banca Frantei si Banca Japoniei care detineau depozite de lire in calitate de moneda de schimb. Tarile subdezvoltate si in curs de industrializare au fost cele mai lovite, deoarece economia lor depindea de comertul cu produse agricole si materii prime. In cinci ani, din 1929 si pana in 1933, depresiunea a distrus cei trei piloni ai economiei mondiale: productia; circulatia internationala de marfuri si capital, sistemul monetar international.

Toate statele, datorita profunzimii si amplorii pe care a avut-o criza, au cautat solutii pentru relansarea economica si depasirea dificultatilor sociale. Au fost aplicate, experimental, mai multe solutii insa doua s-au particularizat in mod deosebit. Deflatia a fost solutia practicata in Germania si Franta. Aceasta avea ca parghie principala mentinerea echilibrului bugetar prin reducerea cheltuielilor publice si stabilirea balantei comerciale printr-o scadere a preturilor de revenire favorabila exportului, insa obtinuta printr-o scadere drastica a salariilor. Experimentul aplicat n-a fost viabil si in 1935 a esuat. Efectele n-au fost cele dorite deoarece indicele exportului produselor industriale a coborat dramatic. In Germania, de exemplu, maximumul de rationalizare a fost insotit, asa cum s-a mai spus, de maximum de somaj. Deflatia, acolo unde a fost aplicata, nu numai ca nu a reusit sa produca efecte pozitive ci a adancit depresiunea economica deja generata de insuficienta monedei si a creditului.

Acceptarea deficitului bugetar - inflatia - a fost cea de-a doua cale preconizata si care a condus in cele din urma si la scoaterea economiei mondiale din criza. Aceasta solutie a aparut pe terenul unor ample dispute teoretice in generatia specialistilor deceniului al patrulea care l-a avut in fruntea sa, indiscutabil, pe economistul si ganditorul J. M. Keynes. (6; 49)

Laturile esentiale ale modelului Keynesist au fost temeinic studiate asa incat o abordare sintetica este legitima. Vom retine aici doar esenta demonstratiilor sale si aceasta pentru ca s-au produs cand esecul provocat de marea depresiune a determinat o revolutionare a conceptiilor privind politica economica, cele mai importante expresii ale acesteia fiind national-socialismul german al lui Hitler si New Deal-ul lui Roosevelt.

Mai intai, analizand productia intr-o alta maniera, Keynes a conchis ca pentru stabilirea echilibrului economic si utilizarea deplina a fortei de munca, era imperioasa interventia statului. Cunoscand mecanismul de functionare a productiei materiale, J. M. Keynes a oferit puterii centrale un indreptar legitim de interventie intr-o viata economica in continua schimbare, fara de care nu puteau avea loc urmari favorabile pe toate planurile.

Esenta politicii economice dirijiste preconizate de J. M. Keynes a constat in luarea si aplicarea unor masuri de control menite a determina o concordanta intre inclinatia spre consum si imboldul la investitii, pentru a statornici un volum global de productie cat mai apropiat de nivelul corespunzator ocuparii depline a fortei de munca.

Peste teorii si principii multe state au apelat la modelul keynesist ca la singura alternativa care ar fi putut evita cutremurele sociale si inlocuirea integrala a liberalismului cu o economie sub regim politic autoritar. Gradul, formele si denumirea dirijismului, ca expresii ale intervetionismului etatist, au diferit de la un stat la altul in raport de contextul istoric, de stadiul de dezvoltare si de puterea de intelegere a conceptului. (1; 133)

In Germania, implicarea statului in economie s-a facut in numele national-socialismului exprimand dirijismul de natura totalitara, mai ales in timpul lui A. Hitler, ridicat pana la aberante metode de exterminare a unor categorii de cetateni dupa criterii etnice, rasiale.

In Italia, interventionismul etatist s-a manifestat in varianta dirijismului corporativ cu grave incal­cari ale democratiei. Modelul dirijismului a fost folosit autoritar in Germania, Romania si Ungaria.

In URSS, interventia statului in economie s-a bazat pe mecanismul planificarii economice. Aici planificarea a fost dusa pana la extrem prin inlocuirea mecanismelor normale de piata si preturile variabile cu un set arbitrar de preturi.

In statele cu traditii democratice, incercarile extreme de control politic in economie nu au dat rezultate, intrucat au continuat sa practice, chiar in conditiile aplicarii modelului dirijist, o politica derivata din constitutionalismul liberal. In plus, daca noua orientare a cerut statului sa dirijeze economia, nu a pretins catusi de putin sa substituie regimul capitalist cu unul de socializare tip marxist sau cu unul totalitar.

Expresia cea mai elocventa a dirijismului liberal a fost New-Deal-ul american lansat de presedintele Fr. D. Roosevelt. In discursul pronuntat de acesta la Conventia democrata de la Chicago, pe 2 iulie 1932, lansand ieea New-Deal-ului afirma: "Va chem, si ma angajez eu insumi, sa realizam o noua impartire a cartilor pentru poporul american. Ca toti cei de fata sa fim noi insine profetii unei noi ordini, a competentei si curajului. Este mai mult decat o campanie politica, este o chemare sub arme". (7; 239)

In conceptia presedintelui american fenomenele de criza nu puteau fi inlaturate decat prin stoparea scaderii preturilor si cresterea profiturilor. O prima masura a fost luata la 19 aprilie 1933 cand si SUA abandoneaza etalonul aur, convertibilitatea dolarului in aur este suspendata, si a devalorizat dolarul cu pana la 50%. Alte masuri cuprinse in New-Deal: controlul preturilor, al creditului, al puterii de cumparare, remonetizarea partiala a capitalului. Totodata, statul a concentrat uriase fonduri pe calea imprumuturilor bancare in vederea subventionarii industriei si finantarea de lucrari publice, pentru redresarea somajului. Programul lui Roosevelt a fost apreciat drept "unul din proiectele cele mai revolutionare si cele mai importante in vederea controlului industriei ce-a fost vreodata elaborat in Statele Unite". (1; 145)

Retinem aici, in concluzie, ca, pe pozitie de placa turnanta, criza din 1929-1933 a orientat societatea spre alte alte modele economice decat cel liberal, ca dupa parerea multor specialisti, criza economica a fost de conjunctura in apusul Europei, acolo unde societatea a inregistrat progrese evidente, si de repercursiune in estul si sud-estul Europei, zone in care procesul respectiv s-a aflat pe alte coordonate. Prin aceasta s-a produs o mutatie decisiva in istoria omenirii. Daca omenirea a scapat pana astazi de repetarea crizei de tip 1929-1933, meritul revine, fara indoiala, functiei noi pe care statul o indeplineste, responsabil principal al bunului mers al masinii economice. (3; 516)

Pe de alta parte, trebuie subliniat ca urmarile politice ale crizei din 1929-1933 au fost mai puternice si mai nefaste pentru omenire decat consecintele ei economice. Impactul crizei cu politica a fost deosebit de dur in Occident si Europa centrala. In Germania ea a dus la dictatura nazista, in Franta si Anglia a dus la dezagregarea executivului si instabilitate ministeriala (Paris) si la un reflux electoral in favoarea conservatorilor (Londra). Temerile politice au impiedicat cooperarea economica, esentiala in redresarea si restaurarea increderii. Preocuparile pentru indepartarea dificultatilor materiale si financiare au distras atentia oamenilor de stat de la pericolele politice iminente - revizionismul si revansismul - si au izolat natiunile, prejudiciind speranta de securitate.

Perioada 1929-1933 reprezinta, pentru omenire, esecul tentativei si al efortului de a restabili componentele esentiale ale doctrinei liberale in economie. Criza a reanviat dificultatile aparute dupa Versailles, determinand domolirea valului de idealism Wilsonian, de fraternitate umana, invederand ca resortul moral al colectivitatii a fost prea slab pentru a rezista adversarilor si perspectivei plumburii care aparea la orizont.

3.   Economia in perioada premergatoare
celei de-a doua conflagratii mondiale

Solutionarea marii crize n-a dus cu sine si restabilirea factorilor care au contribuit, anterior declan­sarii ei, la extinderea cooperarii internationale si la o conlucrare normala a economiilor nationale. Va fi de acum inainte imposibil de impiedicat cresterea protectionismului si disolutia sistemului coope­rarii internationale, fiecare stat intelegand sa duca numai politica propriilor interese.

In opinia istoricilor Pierre Milza si Serge Berstein doua grupe de tari se opun, in plan economic, din ce in ce mai fatis:

"tarile bogate" - SUA, Marea Britanie, Franta, care detin 80% din stocurile mondiale de aur si controlul pietelor privilegiate mai ales marile imperii coloniale;

"tarile sarace" - Italia, Japonia, Germania, greu indatorate, lipsite de stocuri de aur dar mai ales fara posesiuni coloniale, se aflau in situatia folosirii propriilor resurse care au fost insu­ficiente pentru a combate depresiunea si a se relansa economic. (7; 235)

De partea "tarilor bogate" SUA, care proteja vasta lor piata interna si-au inmultit acordurile cu statele continentului american ale caror monede au urmat in 1934, politica de devalorizare a dolarului. Marea Britanie s-a aflat in fruntea zonei lirei sterline constituita din tarile care au decis sa-si alinieze cursul monedei cu cel al devizelor britanice (Commonwealth, tarile iberice si scandinave). Marea Britanie, prin acordul de la Ottawa, din 1932, a instituit un sistem de taxe vamale preferentiale intre centrul si periferia imperiului sau. Franta, la randul ei, a luat, in 1935, initiativa formarii unui "bloc al aurului" cu tarile ce refuzasera sa-si devalorizeze moneda. Esecul in politica deflationista a determinat Franta sa se replieze catre imperiul sau colonial in care va constitui o zona a francului sudata prin legaturi comerciale si financiare.

In ceea ce priveste "tarile sarace", acestea au fost supuse unor puternice tensiuni care au dus la modele dirijiste autoritare si totalitar-corporatiste. Solutia autarhica rezultata dintr-un dirijism exacerbat, un protectionism si un control al schimburilor fara fisuri n-a fost suficienta pentru a depasi criza. Ea a cerut o baza teritoriala largita care, in opinia dictatorilor din aceste tari, nu se putea abtine decat prin razboi. Aceste tari au pus, in 1938, baza unei zone a marcii in Europa intretinea relatii privilegiate cu Japonia care avea si ea un obiectiv expansionist la fel de precis ca Italia si Germania.

Cum, pe de alta parte, Uniunea Sovietica n-a reusit sa rupa izolarea economica in care s-a zbatut dupa prima mare conflagratie mondiala, lumea s-a aflat la sfarsitul anilor '30 compartimentata in zone monetare si comerciale care au devenit in scurt timp blocuri rivale ce se vor confrunta peste foarte putin timp.

Redimensionarea economiilor nationale de la starea de pace la starea de razboi a fost la fel de grea si costisitoare ca si reconversia economiilor de razboi. Fata de primul deceniu interbelic, cand 64 de state au cheltuit pentru innarmare 400 milioane de dolari, in urmatorii 10 ani s-a facut saltul la imensa suma de 12, 5 miliarde, din care 7, 5 miliarde cheltuite de marile puteri. Din 1938, Reich-ul german s-a instalat in fruntea cursei pentru innarmare cu un ritm de peste 16 ori mai mare decat in 1932. El a fost intrecut doar de Uniunea Sovietica a carei dinamica raportata la acelasi an a fost de aproape 20 de ori mai mare. (11; 359)

Munca productiva a fost deturnata de la scopurile consumului la cel de razboi, facandu-se o mare risipa de materiale si energie. Pentru intretinerea unui militar aflat in lupta era necesar sa munceasca 15 muncitori in spatele frontului. Intr-un crucisator era incorporata munca a 18. 000 de oameni pe timp de un an, iar intr-un distrugator efortul a peste 540. 00 de oameni. Intr-o alta varianta de calcul o zi de razboi, in 1939, a costat tot atat cat bugetul Romaniei pe intregul an financiar. (11; 300-361)

Privind global si in comparatie rezultatele, fizionomia economica a planetei arata in preajma celei de-a doua conflagratii mondiale profund schimbata fata de 1913. SUA, prima putere industriala, asigurau o treime din productia totala. Urmau, in ordine URSS cu 19% fata de 6% cat era pon­derea Rusiei inainte de primul razboi mondial; Germania cu 11%; Marea Britanie cu 9%. (1; 211)

Sentimentul pierderii intaietatii in viata economica a lumii de catre Europa, exprimata dupa terminarea primei conflagratii mondiale, s-a dovedit a fi veridic. Statistic se constata ca, in preajma celei de-a doua conflagratii mondiale, Europa detinea 44% din productia industriala mondiala fata de 16% cat avea in anul 1913. In agricultura productia a crescut in Europa cu 20-30% in comparatie cu nivelul antebelic, iar in SUA cu 30-38%. In planul comertului exterior mondial "batranul continent" mai avea ca pondere doar 47% fata de 64% in anul 1913. (1; 213)

Situatia nu doar globala, ci si la nivelul statelor indica diferentele de dezvoltare economica. Vom retine numai cateva exemple. Dupa iesirea din impas, economia americana a atins in 1938 nivelul din 1929. Politica marilor investitii publice practicata din 1933 a ameliorat infrastructura tarii si a condus in cele din urma si la cresterea productivitatii cu 22% in cei zece ani. Venitul national a crescut de la 42, 5% la 72, 8% desi nu a mai atins nivelul anului 1929 cand a fost de 87, 6%. (7; 250)

Economia japoneza a cunoscut o redresare si apoi o crestere rapida dupa adaptarea unei politici inflationiste care a dus la dezvoltare industriala si la favorizarea exporturilor. Redresarea a fost specta­culoasa in domeniul industrial. Comenzile militare au impulsionat industria chimica, metalurgica si a constructiilor de masini, aeronautica si industria navala. Statistic aceasta a crescut in 1937 cu 173% fata de anul 1929. Numarul muncitorilor a crescut, de la 1, 8 milioane la peste trei milioane. (7; 358)

In Europa economia Marii Britanii a luat avant pana in 1937, cand productia a reprezentat 123, 9% fata de 1929. Dupa un scurt declin ea s-a redresat in contextul angajarii in conflagratie. Peri­colul pe care l-a perceput Franta dinspre militarismul german a facut ca economiea sa fie indreptata spre productia de razboi fara ca aceasta sa poata depasi cu adevarat declinul crizei. In 1939, nivelul economiei franceze nu atinsese inca nivelul din 1929. Aceasta stare economica s-a manifestat printr-o insuficienta a investitiilor, care a antrenat invechirea tehnologica si a franat capacitatea de productie. Fenomenul a fost mai accentuat in uzinele de armament si tehnica militara. La momentul declansarii celei de-a doua conflagratii mondiale Franta nu era economic pregatita pentru razboi. Acest lucru va determina si capitularea ei deosebit de rapida in fata masinii de razboi germane.

In Germania, militarizarea economiei pentru a putea duce un razboi fulger ("blitzkrieg") a impus un ansamblu de masuri care sa faca posibila indeplinirea obiectivelor de politica externa. S-au luat masuri pentru cresterea productiei agricole si industriale si limitarea importurilor. Progresele industriei chimice au permis fabricarea produselor de inlocuire pentru benzina, cauciuc, fibre din bumbac ("ersatz-uri"). Aceste masuri au fost dublate de o uriasa mobilizare a fortei de munca prin intermediul corporatismului. Din 1935, prestarea unei munci a fost obligatorie pentru toti tinerii de ambele sexe si si s-a realizat eradicarea eradicarea somajului. In 1939, Germania a devenit, dupa SUA, a doua putere industriala a lumii. (1; 214)

In URSS, politica planurilor cincinale a determinat o crestere a productiei industriale de 2, 2 ori in 1937 fata de 1932 si de 5, 9 ori fata de 1913. Interesant ca, 80% din intreaga productie, in 1937, era realizata in intreprinderi noi sau total reconstruite, asigurand tarii un loc alaturi de Germania ca dinamica si locul doi in lume ca volum al productiei industriale.

Decalajele de evolutie economica ca ritm si productie pe de-o parte si autarhia economica promovata pe de alta parte au incitat la "extinderea"teritoriala pentru acces si control la baze de materii prime si piete de desfacere. In momentul punerii problemei reampartirii zonelor de influenta, din suprafata de uscat a globului, sapte mari puteri detineau aproape 62%.

Fata de pozitia ocupata in aceasta reampartire a sferelor de influenta si cea in ierarhia ecuatiei de putere Germania, Japonia si Italia se considerau nedreptatite. Germania a cautat sa-si asigure accesul la solul si subsolul unor state din Europa Centrala si de Sud Est. Rezultatele obtinute la inceput prin penetratie pot fi cotate ca apreciabile, dar, totodata, estimate si ca precare, caci au fost dobandite in cadrul acordurilor de scurta durata. Lucrurile s-au agravat de indata ce in vara anului 1939 cercurile conducatoare engleze s-au aratat inclinate spre a recunoaste Reich-ului german o zona de influenta economica preferentiala in Europa de Sud-Est daca Germania se angaja pe viitor sa nu mai recurga la forta, oferta pe care A. Hitler a refuzat-o. (1; 220) Conducatorul celui de-al treilea Reich a dorit ca razboiul sa decida asupra locului si rolului pe care fiecare dintre marile puteri industriale il aveau in ierarhia raportului de forte si cat revenea fiecaruia in procente din zonele de influenta.

Bibliografie

1.     Saizu I., Tacu Al., Europa economica interbelica, Institutul european, Iasi, 1997.

2.     Leon N. G., Noile indrumari in organizarile economice, in "Analele statistice si economice", I, 1918, nr. 3.

3.     Chatelet Francois, Pisier Evelyne, Conceptiile politice ale secolului XX, Bucuresti, 1994

4.     Weber Max, Etica protestanta si spiritul capitalismului, Bucuresti, 1994.

5.     Iorga Nicolae, Factorii materiali ai epocii contemporane, Bucuresti, 1931.

6.     Carpinski Anton, Doctrine politice contemporane, Iasi, 1992.

7.     Milza Pierre, Berstein Serge, Istoria secolului XX. Sfarsitul lumii europene. 1900-1905, Bucuresti, 1998.

8.     Ropke Wilhelm, L'Economie mondiale aux XIX-e et XX-e siècles, Paris, Genéve, 1959.

9.     Badia Gilbert, La fin de la Republique Allemande (1929-1933), Paris, 1958.

10.  Habsbawm, Eric. Secolul extremelor, traducere Anca Irina Ionescu, Bucuresti, 1994.

11.  Dandara Livia, Romania in valtoarea anului 1939, Bucuresti, 1985.