Europa postromana si lumea barbara. Mostenirea Romei

Europa postromana si lumea barbara. Mostenirea Romei

Criza si apoi destramarea Imperiului Roman, petrecute prin secolele III-V d.Hr., au lasat, cu precadere in Europa, un vid politic imens. Imperiul - modelul clasic de organizare statala - a reprezentat mereu un miraj pentru populatiile situate spre nord si est. intins, in perioada sa de maxima expansiune, din ceturile reci ale Britaniei, pana in nisipurile fierbinti ale Africii si de la Oceanul Atlantic pana la Tigru si Eufrat, statul roman, printr-o opera de legiferare si de organizare unica, a creat o zona tricontinentala relativ stabila. Stabilitatea s-a datorat in mare masura procesului de romanizare care, omogenizand civilizatii si culturi diferite sub semnul limbii latine, al credintelor si traditiilor romane, a asezat "sigiliul Romei'1 asupra unei mari parti a Europei. Din perspectiva contemporana, Imperiul Romei a fost prima incercare - reusita partial si temporar - de "uniune politica europeana'.

Aventura romana in forma latina a durat in jur de 1250 de ani, de la 753 i.Hr. pana la 476 d.Hr. in Rasarit, o parte a statului roman s-a mentinut sub numele de Imperiul Roman de Rasarit si apoi Bizantin inca aproape 1000 de ani, de la 476 la 1453. in Apus, titlul de imperator Romanorum, justificat doar in masura infima in planul realitatii, a existat o alta mie de ani, din 800 - anul incoronarii lui Carol cel Mare - pana in 1801, cand Napoleon Bonaparte a pus capat acestui anacronism.

Prin urmare, Roma clasica a lasat o mostenire deosebita, perpetuata de-a lungii! mileniilor. Sub aspect politic, insa, mari parti ale imperiului au ajuns in secolele III-V, mai ales in Apus, in afara autoritatii romane2. Nu insistam aici asupra cauzelor ce au determinat o asemenea evolutie. Cert este ca, de la o vreme, metaforic vorbind, nu toate drumurile duceau la Roma, cum se intamplase secole de-a randul anterior.

Populatiile care au profitat de pe urma crizei Imperiului Roman si au accentuat mult aceasta criza au fost asa-zisele semintii migratoare venite din est si nord si numite de greci si de romani "popoare barbare'3. Evident, pe ruinele fostelor provincii romane, aceste populatii au faurit o serie de formatiuni politico-militare, cel mai adesea efemere, din care doar cateva au devenit ulterior state medievale propriu-zise. inainte de a stabili specificul acestor "state barbare', se cuvine insa lamurita o alta chestiune: ce au gasit sub aspect etno-demografic acesti migratori atunci cand au navalit pe teritoriile Imperiului Roman? in genere, au gasit o densitate demografica relativ ridicata, generata de populatia latinofona ce alcatuia atotcuprinzatorul Orbis Romanus. Categoric, in secolele III-V, aceasta populatie nu era clar definita, se afla pe cale de tranzitie. Colonistii romani, prezenti pretutindeni, se naturalizasera, erau veritabili provinciali, oameni ai locului, dar nu reusisera peste tot si deplin sa asimileze popoarele autohtone preromane: lusitanii, celtiberii, galii, italicii, tracii, Mirii, traco-daco-getii etc. in contextul colonizarii cu vorbitori de limba latina, al convietuirii dintre localnici si colonisti si al su­perioritatii civilizatiei romane, s-a produs pe vaste suprafete o sinteza intre aceste popoare bastinase, preromane si romani, sinteza in urma careia, prin romanizare, valorile romane s-au impus4. "Sigiliul Romei' s-a aplicat insa in mod diferit, de la provincie la provincie, in functie de factorii deosebitori si mai ales in functie de substratul etno-lingvistic care, cum s-a vazut, a fost atat de variat.

Cert este ca primul val de barbari (sec. III-VI) nu a gasit in vechile provincii romane popoare romanice deplin constituite, ci populatii mixte (galo-romani, celtibero-romani, lusitano-romani, daco-romani etc), latinofone, aflate pe cale de a deveni popoare neolatine. in unele parti, chiar si acest proces a fost intrerupt, stanjenit sau chiar oprit definitiv, in sensul ca de Sa o populatie romanizata nu s-a mai ajuns la un popor neolatin sau, daca acest din urma fapt s-a petrecut, poporul neolatin respectiv a fost marginalizat, indepartat sau, in parte, asimilat de populatiile nou venite. in unele regiuni izolate, greu accesibile si fortificate natural, procesul de romanizare - cvasigeneralizat in provincia respectiva - nu s-a putut derula, iar populatia autohtona de acolo a ramas, sub aspect lingvistic si spiritual, in afara lumii romane si romanice, continuandu-si evolutia in forme proprii. Asa au fost zona basca din Spania, Bretagne din Franta, Wales din Marea Britanie etc.

Cateva exemple, pe provincii, vor fi edificatoare pentru intregul proces.

In Peninsula Italica, prin dominatia timpurie a latinilor asupra celorlalte semintii - sabini, samniti, lucani, etrusci, greci, gali etc. - procesul de impunere a limbii si culturii latine s-a produs mai devreme decat in alte regiuni. in schimb, in epoca imperiului, atacurile migratoare au ajuns mai tarziu decat in provinciile periferice, dar au fost adesea dure si devastatoare. Dintre migratorii care s-au asezat in Italia, intemeind vremelnice regate barbare, se cuvin mentionati vizigotii condusi de Alaric, ostrogotii lui Theodoric si longobarzii, cei din urma lasand italienilor numele provinciei Lombardia din nord-vestul tarii de astazi.

La randul sau, Gallia a cunoscut un sir indelung de expeditii de jaf (ale alanilor, vandalilor, suebilor, vizigotilor, hunilor), inainte de a fi ocupata de doua semintii germanice, anume burgunzii si francii. Burgunzii au cucerit o regiune mai restransa din vestul Galliei si au dat numele ducatului omonim, ostil apoi politicii de centralizare a regilor Frantei. O mare parte din nordul Galliei a fost cucerita de franci, care, in 486 d. Hr., victoriosi la Soissons, au pus capat stapanirii romane la nord de Loire. Francii (si burgunzii) au gasit in Gallia secolului V o realitate etnica destul de complexa, dominata insa clar si ireversibil de galo-romani, care au conferit personalitate romanica si latinofona intregii provincii. Singura regiune (a viitorului regat medieval al Frantei) unde romanizarea a fost absenta ori superficiala a fost Peninsula Bretagne. Aici s-au perpetuat pana in epoca moderna vechile graiuri si dialecte celtice sau gaelice. fn rest, insa, sigiliul Romei a fost atat de puternic, incat elita subtire a cuceritorilor germanici a fost asimilata in masa latinofona si s-a crestinat, pierzandu-si specificul germanic si vechile credinte. Astfel, in mod paradoxal, germanicii franci si burgunzi, desi nu au supravietuit din punct de vedere etnic, au lasat numele lor asupra unei tari si, respectiv, provincii neolatine, iar, in cazul francilor doar, si asupra unui popor si a unei limbi romanice. Franceza a cunoscut doua dialecte (devenite, in acord cu multi lingvisti, limbi deosebite), anume langue d'oil (franceza propriu-zisa, in nord) si langue d'oc (provensala, in sud).

Si in Peninsula Iberica procesul de romanizare era foarte avansat in secolele IV-V, cand atacurile migratorilor devin mai insistente. Vandalii si alte tribun (unele tot germanice), infrante de romani in Gallia, se revarsa spre Hispania la inceputul secolului V (409) si ocupa ca foederati intinse zone ale peninsulei. O parte insemnata a vandalilor, in 429, trec in Africa de Nord, unde fondeaza un vremelnic regat, in care au inclus Balearele, Sardinia si Corsica, si de unde, in 455, au atacat Roma, lasand lumii trista faima a "vandalismului' lor. Regatul Vandal a fost cucerit de Imperiul Roman de Rasarit (Bizantin) in 534. Vidul politic lasat de vandali in Spania a fost umplut, tot temporar, de vizigoti, care- dupa ce au atacat si jefuit succesiv fosta Dacie, Peninsula Balcanica, Italia (si Roma la 410) si Gallia - au trecut in 415 si la sud de Pirinei. Din sud-vestul Galliei si din cea mai mare parte a Peninsulei Iberice, vizigotii si-au alcatuit propriul regat (cu centrul la Tolosa - Toulouse). in urma infrangerii de catre francii lui Clovis I in 507, Regatul Vizigot isi muta centrul de greutate in Spania, unde rezista pana in 711.  Convietuind cu populatia romanica din peninsula, vizigotii si putinii vandali ramasi au fost asimilat'' nu fara a lasa unele elemente de vocabular germanic in anjOla, catalana si portugheza. in secolul VIII, Regatul Vizigot este atacat din sud de catre arabi, care-si vor impune pentru cateva secole propria lor stapanire in Spania, modificand sensibil aspectul etno-lingvistic al Peninsulei Iberice. Pana la urma, in timpul Reconquistei (718-1492), arabii au fost alungati sau hispanizati, zona mentinandu-si peste veacuri aspectul neolatin.

Procesul de romanizare s-a petrecut in mod intens si temeinic si in provinciile dunarene ale Imperiului Roman, anume in Pannonia, Moesia si Dacia. Pannonia* a fost integrata de timpuriu (anul 9 d.Hr.) lumii romane, sub al carei control a ramas mai bine de trei secole. Elementele autohtone gasite de romani in Pannonia propriu-zisa (zona dintre Muntii Alpi, Drava si Dunare) si in regiunea dintre Dunare si Tisa (aflata intre Dacia si Pannonia), anume iliri, celti si chiar daco-geti, au fost puternic si ireversibil romanizate. Numai ca Pannonia, ca si Dacia si Moesia Inferior, a fost supusa foarte intens asalturilor populatiilor migratoare. Primii agresori barbari ai Pannoniei au fost sarmatii iazigi de la est de Dunare si suebii germanici, in timpul lui Domitianus (81-96 d.Hr.). Sub Marcus Aurelius (161-180) au atacat marcomanii (si ei germanici), aiaturi de alte triburi. Din secolele III-IV incepand, provincia Pannonia a scapat practic de sub controlul autoritatilor romane, pentru ca in jur de anul 400 regiunea sa fie definitiv pierduta. Peste populatia romanizata s-au asezat succesiv sau concomitent sarmati, germanici (goti, gepizi, longobarzi), turanici (huni, avari), slavi, protobulgari, bizantini si, in fine, ungurii de neam fino-ugric, toate acestea petrecandu-se intre secolele III si IX d.Hr. Unele din aceste populatii, cum au fost hunii, gepizii, avarii, slavii, au intemeiat in Pannonia si intre Carpatii Apuseni si Dunare chiar regate barbare, de scurta durata, dar spoliatoare prin jaful practicat asupra populatiilor sedentare romanizate. Aceasta succesiune de dominatii straine cu centrul in Campia Pannonica, precum si relieful jos, usor de controlat de catre noii stapani, au diminuat cu timpul numarul latinofonilor din zona, desi acestia s-au mentinut cel putin pana in secolele VIII-IX. Invazia ungurilor din 895-896 in estul vechii Pannonii si intre Dunare si Tisa va schimba cu timpul structura etnica variata a acestei regiuni, prin eliminarea sau asimilarea elementelor nemaghiare.

In Moesia Inferior, procesele etno-demografice si lingvistice prezinta formal unele analogii cu Pannonia. Provincia, situata la sud de Dunare, de la Drava si Sava pana la Marea Neagra, a fost creata, probabil, prin 15 d.Hr. si avea o baza etnica traco-getica, asemanatoare Daciei. Si aici, procesul de romanizare a fost cvasitotal, cu exceptia litoralului Pontului Euxin. Incursiunile dese ale barbarilor, atrasi de mirajul Constantinopolului, asezarea unora din acesti migratori ca foederati in provincie si influenta culturii greco-orientale, mai ales dupa divizarea Imperiului Roman, au slabit insa romanitatea moesica. Aceasta era inca destul de puternica pe la anul 600, cand revarsarea masiva a triburilor slave la sudul Dunarii de Jos avea sa modifice apoi substantial si definitiv structura etnica a zonei. Latinofonii, izolati astfel de romanitatea nord-dunareana si coplesiti de numarul si forta noilor veniti, s-au retras spre regiuni muntoase si depresionare mai ferite spre sud si vest, dand nastere ulterior romanilor balcanici. Slavii au asimilat o parte a acestor romanici si romani de-a lungul secolelor, asa cum au facut si cu protobuigarii de neam turc, veniti peste slavi ca federati ai Imperiului Bizantin pe la 679-680. Primul Tarat Bulgar (681-1018) dispunea in fapt de o elita bulgara care, cu timpul, s-a topit in masa slava, mai ales dupa ce, la 864-865, tarul Boris si apropiatii sai accepta botezul de la biserica constantinopolitana si introduc crestinismul ca religie oficiala. Dupa 1018, asupra Bulgariei se reinstaureaza stapanirea bizantina. Totusi, romanicii sud-dunareni, deveniti intre timp romani sau vlahi, ramasesera destul de numerosi si de puternici pentru ca la 1185 sa initieze o rascoala antibizantina condusa de fratii Petru si Asan, sa dea tarii o noua dinastie si sa creeze, impreuna cu bulgarii, Taratul Romano-Bulgar (sau Al doilea Tarat Bulgar), recunoscut de Bizant la 1201.