Emanciparea
dominioanelor britanice
In urma
razboiului din 1914-1918, dominicanele au incercat sa se emancipeze
de sub tutela britanica. Anul decisiv, poate cel mai important din istoria
Imperiului Britanic, a fost 1926. O "conferinta imperiala" s-a
reunit si a adoptat in unanimitate o motiune care recunostea
independenta dominioanelor si substituia termenul "Commonwealth"
cuvantului "Imperiu". "Membrii conferintei sunt grupuri ale
natiunilor autonome egale in statut, care nu sunt subordonate unele altora
in nici unul dintre aspectele afacerilor lor interne sau externe, unite
printr-o alianta comuna sub egida Coroanei si liber
asociate ca membre ale Commonwealth." Totusi, era prevazuta o
tranzitie atat in domeniul afacerilor externe, cat si in domeniul
apararii; cea mai mare parte a responsabilitatii revenea
obligatoriu inca un timp guvernului britanic. In 1930, o noua
"conferinta imperiala" decide ca neintelegerile dintre membrii
Commonwealth-ului sa fie rezolvate in continuare de "Comitetul judiciar al
Consiliului privat al regelui", prezidat de lordul cancelar si compus exclusiv
din britanici. Dominioanele au preferat aceasta solutie unui tribunal
in care fiecare membru al Commonwealth-ului ar fi putut sa aiba
reprezentantii Pe de alta parte, la cererea Africii de Sud si a
Irlandei, dreptul de secesiune al dominicanelor a fost recunoscut in
unanimitate. Toata aceasta evolutie a fost legiferata, in
1931, prin votarea, in Parlamentul britanic, a Statutului de la Westminster. Acest
statut nu semana cu o Constitutie. El precizeaza
atributiile parlamentelor dominicanelor. Acestea puteau anula, in ceea ce
le priveste, legile votate la Londra. Textul inlocuia o lege din 1865, care
prevedea ca legile votate de parlamentele coloniale nu trebuia sa fie
in contradictie cu legile votate la Londra. Statutul
de la Westminster
a fost apoi votat de parlamentul fiecarui dominion, cu cateva rezerve din
partea Irlandei si a Africii de Sud.
In 1930, si mai ales in 1932, la Conferinta de la Ottawa, au fost
reglementate afacerile economice intre membrii Commonwealth-ului. La inceputul
anului 1932, Marea Britanie, in plina criza economica, a
restaurat protectionismul si a pus capat liberului schimb,
traditional de la abolirea Corn Law in 1846. La Ottawa, delegatia
britanica prezidata de Stanley Baldwin n-a reusit sa determine
adoptarea unui text unic, ci au fost semnate acorduri bilaterale intre Marea
Britanie, pe de o parte, si fiecare dintre dominioane, pe de alta
parte, stabilind regimul "preferintei imperiale". Marea Britanie s-a
angajat sa acorde produselor dominioanelor un tratament mai favorabil
fata de produsele straine. In schimb, dominioanele nu au
facut decat angajamente vagi. Acest sistem, care permitea Marii Britanii
sa atenueze efectele dezastruoase ale crizei economice, nu a
satisfacut asteptarile.
Proiectul Briand
Aristide Briand
a fost apropiat de miscarile foarte diverse care tindeau spre crearea
unor "State Unite ale Europei": miscarea Paneuropa a contelui
Coudenhove-Kalergi, Comitetul Federal de Cooperare Europeana, prezidat de
Emile Borel, Uniunea Vamala Europeana, prezidata de senatorul
Yves Le Trocquer. La 5 septembrie 1929, la a zecea Adunare a Societatii
Natiunilor, Briand pronunta un mare discurs, in care preconiza un fel
de federatie europeana. "Cred ca intre popoarele care sunt din
punct de vedere geografic grupate ca popoare ale Europei, trebuie sa
existe un fel de legatura federala; acele popoare sa
aiba posibilitatea de a intra in contact, de a discuta interesele lor, de
a adopta rezolutii comune, de a stabili intre ele o legatura de
solidaritate, care sa le permita sa faca fata, la
momentul dorit, situatiilor grave, daca acestea se ivesc." Delegatiile
celor 27 de state europene membre ale Societatii Natiunilor
insarcinasera pe ministrul francez sa redacteze un memorandum
asupra acestei probleme. Memorandumul prevedea extinderea asupra tuturor
statelor a regimului de securitate creat prin Pactul de la Locarno. Briand
plasa sistemul sau european in cadrul Societatii
Natiunilor, dar prevedea organisme independente:
- o
conferinta europeana care grupa pe reprezentantii
tuturor statelor europene membre ale Societatii Natiunilor;
- un organ
executiv, comitetul politic permanent;
- un secretariat.
Astfel,
contrar principiilor enuntate in 1929, trebuia inceput prin a stabili
legaturile politice. Briand se pronunta foarte vag asupra
organizarii economice. El continua sa vorbeasca despre
mentinerea suveranitatii politice a fiecarui stat. Numai
Iugoslavia si Bulgaria au aderat in totalitate la proiectul Briand.
Ceilalti adresau critici mai mult sau mai putin clare: Germania se
temea ca Uniunea Europeana sa nu-i fixeze frontierele orientale.
Italia accepta principiul cooperarii europene, dar nu pe cel de unitate
europeana. Marea Britanie, preocupata sa-si extinda
colaborarea sa cu dominioanele, se opunea crearii organismelor europene
particulare. Ea dorea ca in interiorul Societatii Natiunilor
sa se organizeze reuniuni periodice ale statelor membre europene. La cea
de-a XI-a sesiune a Adunarii, la 8 septembrie 1930, Briand a prezentat Cartea
alba, continand memorandumul sau, raspunsurile si
un raport. S-a hotarat constituirea unei comisii de studiu pentru Uniunea
Europeana sub presedintia lui Briand. In cele din urma
intregul proiect a esuat, Briand fiind invins in 1931 si in alegerile
pentru desemnarea presedintelui Frantei.
Moratoriul Hoover
La cateva
zile dupa moartea lui Stresemann, la 24 octombrie 1929, o formidabila
prabusire a afectat bursa din Wall Street. Numeroase banci
si intreprinderi au fost aduse la faliment si somajul a crescut
considerabil. SUA au oprit imprumuturile lor spre strainatate si
si-au repatriat capitalurile. Criza americana, coincizand cu
scaderea preturilor mondiale, avea sa se repercuteze in lumea
intreaga. Criza a provocat nemultumiri aprinse, generatoare de
tulburari sociale si agitatie politica. Aceasta,
discreditand Republica de la
Weimar in ochii opiniei publice germane, conducand Ia
cresterea numarului de someri in Germania si la nemultumirea
grava a micii burghezii germane, a creat un teren favorabil pentru o
considerabila dezvoltare a national-socialismului. Partidul nazist a
ajuns la putere in 30 ianuarie 1933. In Italia, criza il ducea progresiv pe
Mussolini catre politica de forta, fata de care
paruse pana atunci ca va sta departe. In Japonia, ministrul
Afacerilor Externe Shidehara, desi pasnic, fusese coplesit, incepand
din 1931, de influenta militarilor, sprijiniti de miscarile
din ce in ce mai puternice ale opiniei publice.
In
conditiile crizei economice care a afectat puternic Austria si
Germania in mai-iulie 1931, presedintele Hindenburg a lansa un apel
presedintelui Statelor Unite, Hoover. Acesta propunea un moratoriu general
al tuturor datoriilor interguvernamentale, pentru perioada cuprinsa intre
1 iulie 1931 si 20 iunie 1932. Astfel, erau suspendate in acelasi
timp datoriile dintre Aliati si cele privitoare la reparatii.
Hoover, de altfel, reafirma principiul non-solidaritatii intre
reparatii - pur europene - si creantele Statelor Unite.
Guvernul Laval a acceptat; Franta pierdea in jur de 2 miliarde de franci -
diferenta anuala intre creantele sale asupra Germaniei si
datoriile sale. La 6 iulie, un acord decidea ca Germania, din ratiuni de
principiu, sa plateasca rata anuala care nu putea fi
amanata, dar ca aceasta din urma va fi reacordata, cu titlu
de imprumut, Cailor Ferate Germane. In iulie criza germana s-a
agravat. O conferinta internationala avea loc atunci la Paris pentru a studia
modalitatile de sprijinire a Germaniei. Un comitet de experti,
numit de marile banci, adopta un raport redactat de catre economistul
britanic Walter Layton. Acesta conchidea ca platile internationale
pe care Germania trebuia sa le efectueze riscau compromiterea
stabilitatii sale financiare. Era primul pas spre suprimarea
totala a reparatiilor. Aceasta solutie ar fi fost
acceptabila guvernului francez numai daca datoriile dintre
Aliati ar fi fost in mod egal abolite.
Conferinta de la Lausanne si sfarsitul reparatiilor
Expertii
estimau ca amploarea crizei facea imposibila aplicarea planului
Young. Layton si economistul francez Charles Rist, intr-un raport semnat la Basel, unde isi avea
sediul Banca reglementarilor
internationale, prevedeau ca, dupa expirarea moratoriului,
Germania va fi in imposibilitatea de a plati nu doar rata anuala care
poate fi amanata, ci si rata anuala care nu poate fi
amanata. Marea Britanie si Italia au adoptat principiul
suprimarii reparatiilor. S-a decis prin urmare convocarea unei
conferinte internationale la Laussane intre 16 iunie si 9 iulie 1932. Aceasta
a decis ca Germania sa plateasca inca 3 miliarde de
marci si cateva prestatii in natura, dar ea ar fi dupa
aceasta eliberata de toate celelalte reparatii. Banca de
reglementari internationale continua sa existe. Acordul era
subordonat reglementarii cu privire la problema datoriilor intre state
si o conferinta pe acest subiect trebuia sa se
tina la Londra,
in 1933.
In fapt,
Germania nu a mai achitat restul reparatiilor. In total, la o datorie
fixata in 1921 la 132 miliarde de marci-aur, Germania platise 22
miliarde 891 milioane. Franta primise 9 miliarde 585 milioane. Statele Unite nu au acceptat platile
simbolice ale Angliei si ale altor tari si ca urmare a unei
decizii a Congresului, in aprilie 1934 au cerut rambursarea integrala.
Toate tarile au incetat rambursarea. Doar Finlanda continua
sa-si plateasca ratele datoriei sale, de altfel minime,
catre Statele Unite. Aceste evenimente au marcat sfarsitul unei perioade
in care tratatele de pace erau aplicate si in care statele ramaneau
fidele angajamentelor internationale, dar au nemultumit profund
Statele Unite care se aflau in fata unei Europe de neinteles si
a carei atitudine le indigna.
De altfel,
anul 1933 marcheaza in istoria relatiilor internationale o
turnura decisiva. Alaturi de elementul principal, venirea lui Hitler
la putere, dezvoltarea politicii japoneze in China de Nord si, in Statele
Unite, alegerea presedintelui Roosevelt sunt elementele acestei mari
cotituri. Vom remarca faptul ca Roosevelt ramane la putere aproape in
aceeasi perioada ca si Hitler. Roosevelt moare pe 12 aprilie
1945 si Hitler dispare pe 30 aprilie 1945, la Berlin.
Problema Manciuriei
Ambitiile
nationalistilor japonezi, criza economica mondiala,
slabiciunea Chinei, toate acestea au jucat un rol important in agresiunea
Japoniei la adresa Chinei. Principalul efect politic al crizei economice din
Japonia a fost acela de a slabi pozitia liberalilor care erau ostili
politicii de cucerire si doreau sincer respectarea integritatii
teritoriale a Chinei. In 1929, japonezii exercitau o influenta
preponderenta in Manciuria de Sud. Detineau tutela asupra peninsulei
Liao Toung, administrarea "zonei de cale ferata" South Manchuria
Railway, cu ajutorul unei garnizoane de 25 000-30 000 de oameni, dreptul de
dobandire a terenurilor, de exploatare a subsolului, de colonizare a restului
tarii. Erau investite considerabile capitaluri japoneze.
In partea de
nord a Manciuriei, unde influenta rusa nu se pastrase decat
intr-o mica masura, puterea apartinea nu guvernului de la Pekin, ci maresalului
Ciang Tso-lin, care a murit in 1928, si fiului sau Ciang Hiue-lang,
aliat al guvernului dominat de Gomindan. El s-a straduit sa
redobindeasca administratia Manciuriei. A construit cai ferate,
a asigurat cresterea imigratiei chineze si a investii
capitaluri, spre marea neliniste a japonezilor. Aceasta
neliniste a crescut atunci cand, in martie 1931, Gomindanul a
infiintat la Mukden
un oficiu de propaganda. Aceasta i-a determinat pe japonezi sa aiba
in vedere instituirea controlului asupra intregii Manciurii; cativa dintre
ei au vazut in aceasta o etapa preliminara cuceririi Mongoliei,
Chinei de Nord, chiar a intregii Chine. Aceasta era pozitia exprimata
de statul major japonez care comanda trupele stationate in regiunea Kuang
Tung.
O serie de
incidente au grabit deznodamantul. Pe 27 iulie 1931 capitanul
japonez Nakumara a fost ucis aproape de Mukden. Pe 18 septembrie 1931, s-a
produs un eveniment care, desi nu era grav, a dat ocazia militarilor
sa inceapa operatiunile militare. O bomba plasata de
chinezi a adus mici stricaciuni caii ferate japoneze South
Manchuria Railway, in apropiere de soldatii japonezi care-si
faceau rondul. De indata, armata japoneza a ocupat Mukdenul. In
cateva saptamani, ea si-a desfasurat fortele
asupra intregii Manciurii. Este curios de constatat ca aproape simultan,
in noaptea de 18-19 septembrie, toate trupele japoneze au intrat in
actiune ceea ce arata ca a fost vorba de un plan prestabilit. Garnizoana
chineza de la Mukden,
care numara 10 000 de soldati, a fost luata in intregime prin
surprindere si japonezilor nu le-a fost greu sa o anihileze. La
inceputul lui octombrie, comandantul-sef japonez a declarat ca
autoritatea maresalului Ciang Hiue-lang nu va mai fi recunoscuta.
Guvernul liberal japonez condus de Wakatsuki a acceptat sa-si recheme
trupele "in masura in care va fi asigurata securitatea
conationalilor sai si protectia bunurilor lor." Aceasta
rezerva a permis statului-major sa continue ocuparea Manciuriei.
Guvernul
chinez a refuzat sa negocieze, a facut apel la Societatea
Natiunilor, a ordonat boicotarea marfurilor
japoneze, dar nu a indraznit sa declare razboi Japoniei, din
cauza pregatirilor militare insuficiente. La 30 septembrie 1931, Consiliul
Societatii Natiunilor a ordonat Japoniei sa-si
retraga trupele in masura in care protejarea conationalilor
japonezi era asigurata. Pe 24 octombrie, Consiliul Societatii
Natiunilor a publicat o noua rezolutie cerand ca retragerea
fortelor japoneze sa inceapa imediat. China, aflata sub
controlul statelor neutre, urma sa asigure protectia japonezilor.
Japonia a refuzat aceasta solutie. Ea a cerut, in prealabil,
incheierea unui acord chino-japonez, care sa confirme privilegiile
japoneze in Manciuria. La 9 decembrie, Consiliul, la cererea Chinei, a decis
sa trimita o comisie de ancheta Prezidata de lordul Lytton.
Japonia a acceptat, pentru a castiga timp.
In decembrie,
cabinetul liberal japonez a cazut si a fost inlocuit de guvern
conservator, condus de Inukai si sprijinit de generalul Arald, dintre
sefii miscarii nationaliste. De atunci situatia s-a
agravat si operatiunile s-au extins. La 19 ianuarie 1932, cinci
japonezi au fost atacati la
Shanghai de chinezi.
Unul dintre ei, un calugar budist, a murit din cauza ranilor.
Consulul general japonez a comunicat imediat o lista de revendicari
primarului chinez al Shanghaiului. Apoi, fiind debarcate forte de
intarire, pe 21 ianuarie, el a adresat un ultimatum de o saptamana.
Chinezii trebuiau sa plateasca o indemnizatie si
sa dizolve asociatiile antijaponeze. Desi primarul acceptase
ultimatumul, soldatii japonez ai amiralului Shiozowa s-au ciocnit cu
trupele regulate chineze. Pe data de 29 avioane japoneze au bombardat cartierul
popular chinez de la Chapei.
A fost incheiat un armistitiu multumita
medierii consulilor generali englez si american dar acesta nu a durat
decat pana la 2 februarie. A izbucnit atunci un adevarai razboi,
care a permis japonezilor sa cucereasca fortificatiile pe o
distanta de 20 km
la vest de Shanghai.
Chinezii au
adresat un nou protest Societatii Natiunilor. Aceasta, ca si mai
inainte, a evitat sa declare Japonia vinovata de agresiune. La 30
ianuarie, Consiliul a ordonat o noua ancheta. La l martie, el a
recomandat celor doua parti incheierea unui armistitiu. La
3 martie, o Adunare extraordinara a Societatii Natiunilor a
desemnat un comitet special pentru a studia acest nou conflict. Cu sprijinul
acestui comitet, ambasadorul Marii Britanii in China, Miles Lampson. a
reusit sa obtina, la 5 mai, din partea Chinei si a
Japoniei, semnarea unui armistitiu prin efectul caruia japonezii au
parasit Shanghaiul.
Dar problema
de la Shanghai
nu era decat o diversiune. Japonia isi continua sistematic politica sa in
Manciuria, fara a tine cont de o nota a secretarului de
stat american Stimson, care avertiza ca Statele Unite nu recunosteau
modificarile teritoriale obtinute prin forta si
condamnau "moral" actiunea japoneza (doctrina Stimson sau doctrina
Hoover din 7 ianuarie 1932). La 5 februarie 1932, japonezii au reusit
sa ocupe Harbin, al doilea oras din Manciuria. Ei au luptat cu succes
impotriva trupelor provinciale chineze, si rezistenta fortelor
regulate chineze a durat pana in august 1932. In acelasi timp,
statul-major japonez organiza, in provincia Feng Tien, care cuprindea
jumatate din populatia Manciuriei, miscarea pentru
independenta Manciuriei in conditiile in care doar 10% din
populatia Manciuriei este compusa din manciurieni, marea majoritate a
locuitorilor fiind chinezi. Taranii ramaneau pasivi, dorind, mai
presus de toate, pacea. Comerciantii si intelectualii au fost aproape
toti ostili miscarii de "independenta" inspirata de
Japonia. Totusi, un comitet executiv al provinciilor din nord-est, condus
de chinezul Ciao Hsin-po, publica, la 18 februarie 1932, o declaratie de
independenta a Manciuriei. La 28 februarie, la Mukden, 600 de persoane,
reunite de japonezi, au aprobat declaratia. La l martie, s-a reunit
"conventia manciuriana". La 9 martie, aceasta incredinta
regenta printului Pu Yi, fostul imparat al Chinei, detronat in
februarie 1912 de revolutia republicana. Ca imparat al
Manciuriei el si-a luat numele Kang Teh. Noul stat a primit numele de
Manciuko.
In Japonia, la 5 mai 1932,
primul-ministru Inukai, care obtinuse un mare succes electoral, a fost
asasinat de membrii unei societati secrete ultranationaliste,
"Dragonul negru". Lui i-a succedat pana in 1934, amiralul Saito, care a
suferit influenta preponderenta a generalului Araki, ministrul de
Razboi. Noul guvern a recunoscut Manciuko la 24 august 1932. La 2
septembrie, un acord nipono-manciurian conferea Japoniei autoritatea de a
garanta apararea externa si interna a tarii
si ii acorda dreptul de a mentine acolo o garnizoana. Japonezii,
fie in calitate de secretari generali ai ministerelor, fie de "consilieri",
si-au exercitat, de fapt, autoritatea. Manciuko nu era independent fiind
in realitate un adevarat protectorat japonez.
Comisia
Lytton si-a terminat raportul la 4 septembrie 1932 si l-a publicat la
2 octombrie. Societatea Natiunilor era nevoita sa ia atitudine.
Raportul Lytton propunea ca Manciuria sa fie declarata autonoma
sub suveranitate chineza. Japonia si China ar fi putut atunci sa
incheie un acord privind interesele lor in Manciuria. Adunarea
extraordinara, reunita la
Geneva, la 6 decembrie, a deliberat in legatura cu
aceasta situatie. Aceasta a adoptat un raport final, in unanimitate,
mai putin Japonia. Adunarea nu a urmat intocmai concluziile raportului
Lytton. Ea declara ca suveranitatea chineza asupra Manciuriei era incontestabila,
ca Japonia nu avea dreptul sa ia masuri militare, ca
atitudinea chinezilor din septembrie 1931 era ireprosabila. Manciuko
nu trebuia recunoscut prin urmare nici in drept, nici in fapt, si trupele
japoneze trebuia sa se retraga in "zona caii ferate". Astfel,
Societatea Natiunilor condamna moralmente Japonia, dar nu o declara
oficial "agresor" si nu decidea nici o sanctiune. Fortei
militare ii opunea forta morala. Aceasta metoda nu a dat
nici un rezultat. La 27 martie 1933, Japonia anunta ca paraseste
Societatea Natiunilor.
Japonezii au
completat acest prim succes cu invadarea regiunii montane Jehol cuprinsa
intre Manciuria si Marele Zid Chinezesc, in apropiere de Pekin, ca o linie
de legatura intre Manciuria si Mongolia interioara. Sub
pretextul ca Jehol apartinea de drept regiunii Manciuko, japonezii au
ocupat la l ianuarie 1933 orasul Shanhaikuan, la extremitatea vestica
a Marelui Zid. La 12 ianuarie la
Tokio, generalul Araki revendica Jeholul in numele
Manciuriei. In ziua de 25, armata japoneza invada provincia si
rezistenta chineza se prabusea indata. Orasul
Jehol a fost ocupat. In 15 zile japonezii au pus stapanire pe o mare parte
din Marele Zid. In aprilie, ei au patruns in interiorul tarii
si amenintau Beijingul. La 31 mai 1933, a fost semnat la Tang Kou un
armistitiu intre Japonia si China. O portiune de 13 000 km2
de partea chineza a Marelui Zid trebuia sa fie demilitarizata.
Guvernul chinez urma sa adopte o atitudine concilianta si
sa ia masuri pentru reprimarea boicotarii produselor japoneze.
Totusi, nici o clauza politica nu a fost inclusa in
armistitiu si China nu a abandonat, in principiu, nici unul dintre
drepturile sale. Problema Manciuriei, care a fost pusa in
legatura cu criza economica mondiala, a fost prima lovitura
decisiva adusa Societatii Natiunilor. Succesul japonez
a pus in evidenta slabiciunea tratatelor scrise, a
conventiilor internationale, a promisiunilor de pace atunci cand
acestea nu sint sustinute de forta armelor. Societatea Natiunilor
insasi s-a dovedit ineficace.
Proiectul "pactului celor
patru"
Intr-un
discurs rostit la Torino,
la 23 octombrie 1932, Mussolini a declarat ca Societatea Natiunilor,
impiedicata de numarul sau mare de membri, nu putea sa
asigure pacea in Europa. Inspirat probabil de omul politic si jurnalistul
italofil Henry de Jouvenel (ambasadorul Frantei la Roma in 1933), el preconiza
un acord intre cele patru puteri occidentale: Franta, Italia, Germania
si Anglia. S-ar fi reconstituit astfel, sub o forma noua,
"concertul puterilor". Cu prilejul vizitei la Roma a primului-ministru englez MacDonald si
a sefului Foreign Office, John Simon, Mussolini le-a prezentat Proiectul
unui "pact de intelegere si colaborare intre cele patru puteri
occidentale" cuprinzand sase articole. Scopul acestui tratat era
mentinerea pacii, a atinge acest scop, cele patru puteri trebuia
sa adopte o linie politica comuna in problemele europene si
coloniale. Articolul 2 evoca posibilitatea revizuirii tratatelor de pace in
cadrul Societatii Natiunilor, conform articolului 19 al pactului.
In spiritul lui Mussolini care sustinuse intotdeauna tarile
revizioniste (Bulgaria, Ungaria), "pactul celor patru" avea drept scop
modificarea hartii Europei. Germania dorea, de asemenea, revizuirea
Tratatului de la
Versailles. Un articol din proiectul italian promitea
Germaniei egalitatea in drepturi in materie de armament, iar vicecancelarul von
Papen declara, chiar ca ideea lui Mussolini era "geniala".
Pentru
Franta, proiectul avea cu totul alt sens. Ea era legata de
tarile care fusesera beneficiarele tratatelor de pace: Mica
Antanta si Polonia. La 25 martie 1933, statele Micii Antante, care
creasera un Consiliu Permanent, au publicat o declaratie conform
careia marile puteri nu trebuia sub nici un pretext sa dispuna
de teritoriul tarilor mai mici fara
consimtamantul lor. Polonia a adoptat o atitudine identica. La 2
aprilie, guvernul belgian a depus un memorandum analog. In aceste
conditii, guvernul francez Daladier propunea modificarea proiectului
italian: nu era suficienta punerea in prim-plan a articolului 19 din pact,
ci trebuia amintita inca o data importanta articolelor 10
si 16, care garantau drepturile statelor membre. In final, negocierile au
ajuns la un text mult mai subtil, de inspiratie mai mult franceza
decat italiana, care a fost parafat la Roma la 7 iunie. "Pactul celor patru" a fost
incheiat pentru l0 ani. Nu mai era vorba despre o politica comuna
pentru toate problemele europene si extraeuropene, ci despre o
"politica de colaborare efectiva in vederea mentinerii
pacii", limitata doar la problemele care priveau cele patru
tari. Articolul 2 garanta aplicarea eficienta a articolelor 10,
16 si 19 ale pactului. El specifica faptul ca nu se va putea dispune
de state fara consimtamantul lor, si ca, in caz
de revizuire, decizia nu va fi luata de cei patru, ci de Consiliul
Societatii Natiunilor. Nu se mai punea chestiunea
egalitatii in drepturi pentru Germania. In cele din urma, pactul
nu va fi ratificat.
Conferinta dezarmarii
Conferinta
s-a reunit pe 2 februarie 1932, sub presedintia lui Arthur Henderson.
Erau reprezentate saizeci si doua de tari. Brüning era
delegatul Germaniei, MacDonald acela al Regatului Unit, Tardieu al
Frantei, Grandi reprezenta Italia etc. Conferinta s-a reunit in plen,
apoi a numit o comisie generala cu delegati din toate statele si
o comisie politica careia i s-au adaugat un comitet de dezarmare
morala, o comisie terestra, o comisie aeriana, o comisie
navala, o comisie pentru cheltuieli de aparare nationala,
cu comitete care sa se ocupe de efectivele trupelor, de armele chimice
si bacteriologice.
Planul
Tardieu
Delegatul
francez Andre Tardieu a facut o propunere indrazneata, dar
care fusese inspirata de un stat-major ingrijorat si doritor, inainte
de toate, sa nu se treaca la dezarmare:
- se vor pune
armele cele mai puternice (avioane de bombardament, artilerie grea, cuirasate)
sub comandamentul Societatii Natiunilor. Nici o natiune nu
va putea sa le utilizeze decat pentru apararea teritoriului sau;
- se va crea
o politie internationala, intarita prin contingente
nationale (se regaseste aici, o data in plus, ideea
emisa de Leon Bourgeois in 1919);
arbitrajul va deveni obligatoriu si
sanctiunile vor fi decise in mod organizat.
Reactiile
participantilor nu au fost incurajatoare. Marea Britanie si SUA au
propus o dezarmare limitata si care aborda problema din punct de
vedere calitativ (armele grele). Brüning a cerut pentru tara sa un
tratament egal (Gleichberechtigung) si reducerea armamentelor
celorlalte tari pana la nivelul fixat de Tratatul de la Versailles pentru
armata germana. El a obtinut sprijinul lui Grandi (Italia). Litvinov
(URSS) a propus dezarmarea totala. Japonia s-a declarat ostila
oricarei dezarmari.
Planul Hoover
La 22 iunie
1932, presedintele Statelor Unite, Hoover, a propus un plan nou, cu un
caracter mai concret. Se prevedea ca fortele terestre sa fie reduse
cu o treime. Sa se suprime total tancurile si artileria grea. Pe
mare, sa se reduca cu o treime tonajul si numarul
cuirasatelor, crucisatoarelor si contratorpiloarelor. In cadrul
fortelor aeriene, sa se suprime toate avioanele de bombardament.
Anglia era nelinistita in ceea ce privea clauzele navale. Franta
era fidela principiului: securitatea mai intai, a refuzat planul. La 23
iulie 1932, s-a adoptat o forma de compromis, elaborata de Benes:
"Conferinta decide chiar de acum, inspirandu-se din principiile generale
care sunt la baza propunerii Hoover:
ca va fi efectuata o reducere
substantiala a armamentelor mondiale, care va trebui sa fie
aplicata in ansamblul sau, printr-o conventie generala,
armamentelor terestre, navale si aeriene;
- ca un
scop esential este sa se reduca mijloacele de agresiune.
Acest
compromis, care nu stabilea nici cifre, nici proportii, nu insemna un pas
inainte. Germania, pretinzand ca egalitatea drepturilor nu era
acordata, a refuzat sa accepte acest compromis. La 16 septembrie
1932, aceasta a parasit conferinta. Pentru a o determina sa
se intoarca, a trebuit sa se reuneasca la Geneva, la inceputul lui
decembrie, o conferinta a celor cinci (Franta, Marea Britanic,
Germania, Italia, Statele Unite) care a recunoscut Germaniei "egalitatea in
drepturi intr-un sistem care sa asigure securitatea tuturor
natiunilor". Astfel, in momentul in care Hitler venea la putere,
principiul egalitatii in drepturi fusese admis. Dar realizarea sa practica
era subordonata, dupa cum dorea Franta, stabilirii, in
prealabil, a securitatii.
Herriot si planul MacDonald
Inainte
si dupa venirea lui Hitler la putere, conferinta a inceput
discutarea a doua planuri noi:
- "planul
constructiv francez' (14 noiembrie) elaborat de Herriot si de
Paul-Boncour. Planul francez perfectiona planul Tardieu: cerea reducerea
tuturor armatelor europene la un tip uniform de militie cu serviciul
militar pe termen scurt, greu de mobilizat si putin apt pentru
ofensiva; rezervarea materialului ofensiv (tunuri grele, tancuri)
mentinerii ordinii internationale. Acest material trebuia stocat in
fiecare stat sub control international. Militiile nationale nu
puteau sa-1 utilizeze. Materialul ofensiv trebuia sa serveasca
apararii oricarui stat victima a vreunei agresiuni, care
urma sa beneficieze de interventia colectiva. Pe plan politic, planul
preconiza realizarea unei Antante regionale a tarilor continental
europene, implicand asistenta obligatorie prin decizia Consiliului
Societatii Natiunilor, luata cu majoritate si nu cu
unanimitate.
- planul
MacDonald (16 martie 1933) stabilea la 200.000 de oameni efectivele armatelor
principalelor tari ale Europei continentale: Franta, Germania,
Italia, Polonia. O conferinta speciala urma sa se reuneasca
in 1935, pentru a discuta despre armamentele navale. Se dorea ca aviatia
militara sa fie treptat suprimata si bombardamentele
interzise. O comisie permanenta pentru dezarmare trebuia sa
controleze executarea planului. Peste cinci ani Germania putea beneficia de egalitatea
efectiva.
Germania a
emis obiectii in conditiile in care Comisia generala decisese,
la 11 mai, ca formatiunile SA si SS erau considerate trupe
militare. Totusi, in discursul sau din 17 mai, Hitler accepta in
principiu proiectul MacDonald, pe care Comisia generala 1-a adoptat la 7
iunie, in aceeasi zi in care "pactul celor patru" era parafat la Roma. Apoi, la 29
iunie, conferinta s-a amanat pentru luna octombrie. In cursul verii, a
intervenit un fapt nou: la 12 mai 1933, Societatea Natiunilor era
sesizata printr-o plangere a evreilor din Silezia. Opinia Publica
si guvernele Frantei, Angliei si Statelor Unite au fost puternic
impresionate. Franta si Anglia s-au pus de acord pentru ca
securitatea, adica controlul armamentelor, sa fie stabilita
inainte de dezarmare. Franta a determinat adoptarea ideii ca perioada
tranzitorie trebuie sa fie de opt ani in loc de cinci. Primii patru ani
constituiau o faza probatorie: Franta nu va incepe dezarmarea si
Germania nu se va reinarma decat in urmatorii patru ani. Teza germana
era, dimpotriva, ca trebuia sa se inceapa cu dezarmarea si
sa se treaca la controlul armamentului numai dupa aceea.
In aceste
conditii, la 9 octombrie, cand
s-a reunit conferinta, atmosfera
era foarte tensionata. La
14 octombrie, Hitler i-a adresat lui
Henderson o telegrama anuntand ca Germania parasea
conferinta dezarmarii. La 19 octombrie, Germania si-a dat
demisia din statutul de membru
al Societatii Natiunilor.
La 12 noiembrie, politica lui Hitler a fost aprobata printr-un plebiscit, cu 95% din voturi.
Conferinta pentru dezarmare avea sa-si incetineasca ritmul
pana in aprilie 1935.
Planul german
La 24 noiembrie 1933, Hitler a propus un nou plan: pacte de neagresiune valabile
pentru 10 ani sa fie incheiate intre diferite tari. Germania
isi reafirma fidelitatea fata de Pactul de la Locarno. Razboiul
chimic, bacteriologic, bombardarea locurilor populate trebuiau interzise. In
schimb, Germania isi constituia o armata de 300.000 de oameni, bazata pe serviciul militar pe termen scurt, cu armamente de acelasi gen ca
si ale acelora din
celelalte tari. Germania
accepta un control international.
In fine, Hitler cerea anexarea regiunii
Saar, fara plebiscit, si
oferea Frantei, in schimb, dreptul de a continua exploatarea unora dintre mine. Aceste declaratii au fost reluate intr-un memorandum pe
care Germania 1-a adresat Frantei. Franta a raspuns pe 1
ianuarie memorandumului german: inainte de orice discutie, trebuia ca
Germania sa revina la Geneva. Odata realizata aceasta
conditie, Franta accepta sa indrepte armatele franceze si
germane spre un tip uniform de militie pe termen scurt. Efectivele
trupelor germane si ale trupelor franceze continentale vor fi egale. Se
vor unifica progresiv tipurile de armate. La 17 aprilie 1934, o nota a guvernului
francez declara ca refuza sa legalizeze reinarmarea Germanici
si ca Franta isi va asigura securitatea sa prin mijloace
proprii.
Pactul germano-polonez
Unul din
primele succese ale Germaniei Naziste a fost semnarea, pe 26 ianuarie 1934, a unui tratat de
neagresiune cu Polonia, valabil pe o perioada de 10 ani. Pregatirea
acestui tratat avusese loc in cel mai mare secret. Din noiembrie 1932,
colonelul Beck, fost sef al cabinetului Pilsudski, il inlocuise pe Zaleski
la Ministerul
Afacerilor Externe. Ostil metodelor democratice, el nu avea
incredere in Franta. Acesta fusese ofensat de "pactul celor patru", care
scotea Polonia din randul marilor puteri. Cauta sa mentina
echilibrul intre Rusia si Germania. Totusi, in aprilie si apoi
in decembrie 1933, el a propus in secret Frantei o operatiune
preventiva contra hitlerismului. Din cauza ca Franta a
refuzat, el s-a intoars spre Germania, propunandu-i semnarea unui acord. Pactul
semnat in ianuarie 1934 declara ca cele doua guverne voiau sa
inaugureze o noua faza in raporturile lor politice. Acestea vor fi in
intregime pasnice, bazate pe principiul Pactului Briand-Kellogg. Cele
doua guverne se vor consulta cu privire la raporturile lor reciproce
si nu vor recurge niciodata la forta pentru a-si
rezolva diferendele.
Italia si problema germana
Mussolini
considera ca regiunea Dunarii era pentru Italia o zona de
expansiune naturala. El visa, in 1933, sa realizeze un fel de grupare
de puteri cuprinzand Italia, Austria, Ungaria, Croatia - ceea ce
presupunea dezmembrarea Iugoslaviei. Aceste tari ar fi fost, in
viziunea lui, supuse influentei economice italiene. Guvernul fascist
finanta, in Austria, miscarea nationalista Heimwehre. In martie 1934, au fost semnate
protocoalele de la Roma,
conform carora Italia, Austria si Ungaria isi faceau
importante concesii economice, avantajoase indeosebi pentru Austria.
Dimpotriva, in viziunea lui Hitler, Austria facea parte din
comunitatea germana. El sustinea partidul nazist austriac, iar
Anschlussul a fost unul dintre scopurile politicii sale. Hitler socotea ca
regiunea Dunarii facea parte din zona de influenta
germana si ca Italia trebuia, dimpotriva, sa se
intoarca spre Mediterana. Intentia sa - pe care a realizat-o in 1943
- a fost sa anexeze Trieste. In sfarsit, exista in Tirolul italian o
minoritate germana pe care Hitler o dorea legata de Germania. Astfel,
cei doi dictatori au fost, in 1933 si 1934, direct opusi unul
fata de celalalt. Aceasta opozitie a atins paroxismul
in timpul crizelor din iunie si iulie 1934.
Dupa
1933, activitatea nazistilor in Austria a fost considerabila si
violentele s-au inmultit. Austria era divizata in trei mari
tendinte: catolicii, condusi de Dollfuss, erau prea putin
dispusi pentru o uniune cu Germania nazista care, in ciuda
Concordatului din iunie 1933, persecuta Biserica catolica si voia
indeosebi sa-i anihileze influenta asupra tineretului. Nici
socialistii nu doreau sa sustina un stat in care partidul
social-democrat fusese dizolvat. Dar, in ianuarie 1934, au izbucnit la Viena tulburari
sociale, pe care Dollfuss, partizan al metodelor autoritare, le-a reprimat
intr-o baie de sange. Fata de aceste doua grupari
antihitleriste, dar profund ostile una fata de cealalta, s-au ridicat
nationalistii.
Asasinarea
Iui Dollfuss a fost pregatita
in Germania. Rintelen, ambasadorul Austriei la Roma. care
avea importante interese financiare in societatile legale de
intreprinderile germane din Thyssen
si de trustul otelului, sosise la Viena pe 23 iulie si trebuia sa fie numit cancelar
(insurgentii care au pus stapanire pe postul de radio au anuntat chiar numirea sa).
Dollfuss a fost ranit mortal de nazistii austrieci, care, in numar de 150, au pus
stapanire pe palatul Cancelariei (la 25 iulie 1934). Lovitura de forta a esuat din mai multe motive.
Dollfuss, muribund, a refuzat sa
semneze o scrisoare de demisie. Presedintele Republicii austriece, Miklas,
a numit de indata cancelar un
alt catolic, pe Schuschnigg. Reprezentantii puterilor occidentale si al Italiei. Lovitura de stat a esuat, Rintelen a fost arestat si Mussolini
a trimis doua divizii de vanatori de munte la frontiera de la Brenner.
Pactul oriental
Pentru a
atenua pericolul crescand al Germaniei naziste, Barthou, ministrul de externe
al Frantei, avea un plan pe care incerca sa-1 realizeze in cursul
primaverii si al verii anului 1934. Intentia sa era de a negocia
un "Pact Oriental", fondat pe principiul securitatii colective. In
acest sens, in aprilie 1934 a
mers in Polonia, in iunie, a intreprins un nou turneu diplomatic in Europa
orientala. Dar importanta a fost intalnirea, la 18 mai, cu Litvinov, la Geneva. Pentru
Barthou, Pactul Oriental parea mai ales un mijloc de a ajunge la o
veritabila alianta franco-sovietica. Barthou intrevedea o
garantie reciproc intre vecini, prevazand un ajutor militar imediat
in caz de agresiune intre Germania, URSS, Finlanda, Letonia, Estonia, Polonia
si Cehoslovacia, caror puteau sa li se alature si alte
puteri, cum ar fi Lituania. Tratatul B era un tratat de asistenta
franco-sovietica, prin intermediul adeziunii sovietice la Tratatul de la Locarno si adeziunii
franceze la pactul oriental. Al treilea document era un "act general",
declaratie conform careia primul si al doilea tratat nu erau ii
contradictie cu Societatea Natiunilor si intrau in vigoare de
indata ce URSS v fi admisa in cadrul ei. La 10 septembrie, guvernul
german declara ca refuza sa subscrie la un trata care-1 obliga,
daca era cazul, sa ajute URSS. La 27 septembrie, Polonia refuza de
asemenea, invocand ca ea nu voia in nici un caz sa lase sa
treaca armata rus sau germana pe teritoriul sau. In final, doar
URSS si Cehoslovacia au aderat la acest sistem. Singurul rezultat imediat
al politicii lui Barthou a fost admiterea URSS in Societatea Natiunilor.
La 18 septembrie, cu 35 de voturi din 42, URSS a fost admisa in Societatea
Natiunilor si s-a creat pentru ea un loc permanent in Consiliu.
Pactele sovieto-francez si
sovieto-cehoslovac
Dupa
moartea lui Barthou si refuzul Germaniei si al Poloniei de a adera la Pactul Estului,
ministrul de externe Pierre Laval decisese sa-si limiteze
ambitia la elaborarea unui tratat de alianta franco-sovietic, la
care sa adere si Cehoslovacia. Pactul a fost semnat la Paris de Laval si de
ambasadorul Potemkin, la 2 mai 1935. Tratatul franco-sovietic prevedea ca
in caz de pericol de agresiune din partea unui stat european impotriva URSS sau
impotriva Frantei, cele doua tari se vor consulta pentru a
consolida art. 10 al Pactului Societatii Natiunilor (cu scopul
de a permite o actiune mai rapida a Consiliului). Daca Consiliul
Societatii Natiunilor ar fi decis sanctiuni impotriva unei
tari europene, membru sau nu a acesteia, vinovata de agresiune
impotriva uneia dintre cele doi puteri semnatare, cealalta putere urma
sa-i acorde imediat tot sprijinul sau. Daca Franta sau URSS
ar fi fost atacate fara provocare de catre un stat european
si daca Consiliul Societatii Natiunilor n-ar fi
reusit sa ia o decizie in unanimitate, cealalta putere ii oferea
"imediat" ajutor si asistenta. Un protocol special garanta
ca, in cazul unei agresiuni germane, pactul nu va fi activat decat
daca agresiunea era recunoscuta de catre puterile garante ale
Tratatului de la Locarno,
Marea Britanie si Italia.
Tratatul
sovieto-cehoslovac a fost semnat la
Praga, la 16 mai, de Benes si de ministrul sovietic
Alexandrovski. Era aproape similar cu pactul franco-sovietic, dar un protocol
aditional prevedea ca masurile de asistenta
mutuala, in caz de agresiune, nu vor intra in vigoare decat daca
Franta va acorda ajutorul sau tarii atacate. Astfel,
responsabilitatea Frantei era dubla in cazul unui atac contra
Cehoslovaciei. In iunie 1935, Benes s-a dus la Moscova pentru a-si
afirma increderea in URSS.
Germania Nazista si
politica sa externa
Hitler
avertizase in Mein Kampf ca
misiunea national-socialista era de a scoate poporul german din aria
de locuit in care s-a aflat dupa primul razboi si sa-l
conduca spre noi teritorii, oprind marsul spre sudul si vestul
Europei: "Ne vom indrepta spre Rasarit", preciza Hitler, intrucat
"daca vorbim astazi de noi pamanturi, noi nu ne putem gandi
decat la Rusia
si la tarile limitrofe care depind de ea". Dupa ce a fost
numit cancelar, Hitler l-a mentinut in postul de ministru de Externe pe
Constantin von Neurath, "fapt ce sugera mai degraba continuitate decat
schimbare" intrucat prioritatile lui Hitler erau legate de
consolidarea dictaturii, pe plan extern s-a limitat, pentru inceput, la
cultivarea prieteniei cu Marea Britanie si Italia pentru a evita izolarea
tarii si a slabi influenta Frantei. Anii
urmatori ii vor aduce lui Hitler succese diplomatice rasunatoare.
S-a inceput cu realipirea regiunii Saar prin plebiscit pe care Germania l-a
castigat cu zdrobitorul procent de 90% (1935). A urmat un nou
succes: ocuparea zonei demilitarizate Renania (7 martie 1936), Berlinul acuzand
Franta si URSS care, la 2 mai 1935, semnasera un pact de
garantii mutuale, ca urmaresc incercuirea Reichului.
Diplomatia germana urmarea astfel sa dovedeasca
ca Pactul de la
Locarno era incalcat de catre Franta
si Marea Britanie. Totusi, Hitler
a propus imediar reluarea
negocierilor cu Franta si Belgia si semnarea unui pact de
neagresiune pe 25 de ani, ce urma sa fie garantat de Marea Britanie
si Italia. Hitler mai propunea semnarea unui pact aerian
anglo-franco-german, iar vecinilor din est semnarea unor tratate similare cu
cel existent cu Polonia, precum si revenirea Germaniei in Societatea
Natiunilor. Prin reocuparea zonei renane, Hitler a pus statele
europene in fata unui nou fapt implinit, Germania nazista marcand un
nou pas in subminarea Tratatului de la Versailles si a acordurilor de la Locarno.
Evenimentele internationale au venit in sprijinul
politicii externe promovate de Hitler. Interventia militara a
Germaniei si Italiei in razboiul civil din Spania a apropiat si
mai mult cele doua tari. La 25 octombrie 1936 ele au semnat un
tratat de colaborare pe baza caruia s-a creat Axa Berlin-Roma. A
urmat semnarea, la 25 noiembrie 1936, de catre aceleasi
tari a Pactului Anti-Comintern
la care a aderat, la 6 noiembrie acelasi an, si Japonia, creandu-se
astfel Axa Berlin-Roma-Tokyo.
Un moment important si controversat pentru politica
externa a Germaniei a avut loc la 5 noiembrie 1937. In cadrul unei
reuniuni restranse la care au participat ministrul de Externe, Neurath,
ministrul de Razboi, Blomberg, si trei importanti
comandanti: Fritsch, comandantul armatei terestre, Raeder, comandantul
marinei, si Göring, comandantul aviatiei. La intalnire a mai
participat si colonelul Hossbach, aghiotantul Führerului, care a notat
principalele idei exprimate de acesta. Hitler a prezentat cu acest prilej
prioritatile imediate de politica externa. Prezentat public
pentru prima data la
Nürnberg de catre acuzatorii nazistilor
implicati in proces, documentul a intrat in istorie sub mai multe
denumiri: "Conferinta Hossbach", "Protocolul Hossbach" sau "Memorandul
Hossbach". Hitler a precizat ca solutionarea "problemei germane"
presupune cucerirea de teritorii in Europa. Ca obiective imediate a fixat
incorporarea, mai intai, a Austriei si apoi a Cehoslovaciei. Incorporarea
Austriei era vazuta ca prioritara intrucat a estimat o
minima rezistenta pe plan international, iar pe plan intern
se astepta la faptul ca poporul german nu putea primi actul decat cu
entuziasm, intrucat satisfacea nazuintele nationale de unificare
a lumii germanice.
Pe 12 februarie 1938, cancelarul Austriei, Schuschnigg, a
fost convocat de Hitler la resedinta sa de la Berchtesgaden.
Führerul i-a cerut imperativ sa accepte numirea lui
Seyss-Inquart ca ministru de Interne si libertate deplina pentru
nazistii austrieci. In cazul acceptarii conditiilor, Hitler a
precizat lui Schuschnigg va va garanta independenta Austriei. La 20
februarie 1938 Hitler a afirmat in Reichstag decizia ferma "de a
aduce in cuprinsul hotarelor Reichului sub obladuirea sa 10 milioane de
germani: sapte milioane de austrieci si trei milioane de germani din
regiunea sudeta". Intrucat Schuschnigg a fixat un referendum prin care
austriecii erau chemati sa se pronunte asupra independentei
tarii, iar estimarile aratau ca acestia se vor
pronunta pozitiv, Hitler a ordonat invadarea Austriei. La 11 martie
trupele germane au trecut frontiera germano-austriaca,
marsaluind spre Viena, Sosit la Linz la 12 martie, Hitler a proclamat a doua zi
oficial Anschluss-ul, aprobata de 98% din populatia Germaniei.
Anschluss-ul a reprezentat un triumf spectaculos al politicii externe a
lui Hitler. Balanta geostrategica in Europa Centrala s-a
modificat brusc in favoarea Germaniei.
Pentru subminarea statului cehoslovac, Hitler a pus la
cale, prin Partidului sudet german nazist, agitatii printre cei in
regiunea sudeta. Cand criza din aceasta regiune a atins, in luna
septembrie 1938, punctul culminant, trupele germane si cehoslovace fiind
masate la frontiera, Hitler s-a hotarat pentru solutia
diplomatica, insistand insa asupra pericolului pe care-l reprezenta
Cehoslovacia in forma existenta. Sub presiune internationala s-a ajuns la Conferinta
de la München
la care au participat Hitler, Mussolini, Chamberlain si Daladier.
Acordul semnat la 29 septembrie 1938 preciza ca cele patru state
"tinand cont de aranjamentele deja realizate in principiu pentru cedarea
catre Germania a teritoriilor germanilor din Sudet" au convenit asupra
aspectelor tehnice ale transferului. Incepand cu 1 octombrie, trupele germane
au trecut la ocuparea regiunii sudete. La 30 septembrie 1938, Hitler si
Chamberlain au convenit sa dea publicitatii o declaratie,
la solicitarea premierului britanic, demers si text salutat si
acceptat cu entuziasm de Hitler. O declaratie de neagresiune a fost semnata
si cu Franta la 6 decembrie 1938, documentul fiind denumit
"Bonnet-Ribbentrop". Acordurile de la München au adus Germaniei, pe langa
avantaje economice, si noi consolidari strategice. Cu toate acestea,
Hitler nu a abandonat ideea distrugerii totale a statului cehoslovac. La 2
noiembrie 1938, la Viena,
Germania si Italia au impus primul arbitraj (dictat) prin care 12.000 km2,
cu peste l milion de locuitori, au fost atribuiti Ungariei.
La inceputul anului 1939, profitand de criza interna
din Cehoslovacia, Hitler a decis desfiintarea definitiva a vecinului
estic. Profitand de miscarea autonomista slovaca a Monseniorului
Jozef Tiso, Hitler l-a convocat la 14 martie 1939 pe presedintele
Cehoslovaciei, Hacha, cerandu-i sa solicite ajutorul trupelor germane,
altfel va distruge Praga. Trupele germane au ocupat la 15 martie Cehia.
Slovacia, proclamata formal "independenta", a devenit un satelit al
Germaniei, iar Boemia si Moravia au fost incluse de Hitler intr-un
protectorat subordonat in totalitate Reichului.
Ulterior, Hitler si-a intors atentia spre
Polonia. La 21 martie a revendicat ultimativ anexarea Danzigului (Gdansk)
si dreptul de extrateritorialitate pentru o cale ferata si una
rutiera ce trebuiau sa lege orasul de Prusia Orientala,
prin asa-numitul "coridor polonez". Criza poloneza era
declansata. La 22 martie trupele germane au ocupat portul lituanian
Memel (azi Klaipeda). Un nou pas in strangerea relatiilor dintre Germania
si Italia s-a consemnat la 22 mai 1939 cand Ribbentrop si Ciano au
semnat Pactul de Otel, un tratat de alianta militara
germano-italian prin care cele doua tari se angajau, dupa
cum se preciza in Preambul, "sa actioneze de comun acord si
sa-si uneasca fortele pentru a-si dobandi spatiul
lor vital si pentru a apara pacea".
Refuzul Poloniei de a se conforma cererilor Berlinului
l-a determinat pe Hitler sa rezolve problema pe cale militara. La 3
aprilie 1939 a
ordonat pregatirea planului de ocupare a Poloniei. A urmat
denuntarea, la 27 aprilie, a Acordului naval cu Marea Britanie
si a Pactului de neagresiune semnat cu Polonia la 26 ianuarie 1934. Agresiunea
impotriva Poloniei putea produce reactii majore in plan international
motiv pentru care Hitler a gasit de cuviinta sa reia
contactele directe cu URSS, cu atat mai mult cu cat negocierile
anglo-franco-sovietice au intrat in impas. La 20 august 1939 s-a semnat
conventia germano-sovietica pentru credit si comert. Pasul
urmator 1-a constituit acordul politic, initiativa apartinand
partii germane, dupa cum reiese din dispozitiile transmise
de Ribbentrop ambasadorului Germaniei la Moscova, contele von der Schulenburg. La 23
august 1939, la Kremlin,
in prezenta lui Stalin, Ribbentrop si Molotov au semnat pe zece ani,
cu posibilitatea de prelungire, tratatul de neagresiune si anexa sa
secreta. Documentul a intrat in istorie sub denumirea de Pactul
Ribbentrop-Molotov. In primul document ce a fost dat publicitatii
partile contractante "se angajau sa se abtina de la
orice violenta, de la orice actiune agresiva una contra
celeilalte". In cazul cand una dintre parti era antrenata in
razboi, cealalta nu acorda sprijin inamicilor partenerului, de
asemenea sa nu participe la nici o coalitie indreptata contra
celeilalte parti, sa se consulte, iar problemele litigioase
sa le rezolve prin arbitraj. Protocolul secret rezultat "in cadrul unor
convorbiri strict confidentiale" a realizat impartirea zonelor
de interes in Europa Rasariteana. Hitler si-a intensificat
pregatirile pentru declansarea operatiunilor militare de
invadare a Poloniei.
La 22 august
1939, la vila lui Hitler, "Adelhorst" ("Cuibul Vulturilor") din localitatea
Obersalzberg, Führerul a avut o intalnire cu cei mai importanti
comandanti militari, in total 40 de ofiteri superiori si
generali, intre care s-au aflat Wilhelm Keitel, Gustav Alfred Jodl si Wilhelm
Canaris. Hitler a facut o analiza politica si militara
pe timpul careia a precizat ca Polonia trebuie lovita
fara mila Le-a precizat comandantilor ca vor
sarbatori victoria la Varsovia. Data atacului era 26 august 1939,
ora 4.40. Ulterior, data operatiunilor a fost stabilita pentru 1
septembrie 1939.
Appeasement
In urma
alegerilor din 1931 si 1935, Marea Britanie a fost dominata de o
vasta majoritate conservatoare. Or, cu cateva exceptii, cum ar fi
Winston Churchill indepartat de la putere, Robert Vansittart, ori lordul
Amery, care vad clar pericolul nazist si cauta sa
intareasca legaturile cu Franta, principalii conservatori sunt
appeasers (conciliatori). Din diverse motive, ei sint neincrezatori
in Franta si favorabili unei revizuiri a tratatelor in favoarea
Germaniei, pe care se incapatanau, chiar in epoca nazista,
s-o considere slaba si avand nevoie de ajutor. Aceasta este teza pe
care o sustin constant Geoffrey Dawson, directorul ziarului Times intre
cele doua razboaie, lordul si lady Astor. proprietarii acestui
ziar, care ti primeau pe appeasers la proprietatea lor din Cliveden,
Baldwin, primul-ministru intre anii 1935-1937, sefii succesivi ai Foreign
Office, John Siman, Samuel Hoare, lordul Halifax si, mai ales, doctrinarul
concesiilor facute Germaniei, Neville Chamberlain, prim-ministru din mai
1937 pina in 1940, si omul sau de incredere, Horace Wilson.
incapatanarea britanica in a-i ceda in fata lui
Hitler, sub pretextul ca o revizuire a tratatelor se putea face
fara razboi, va dura pana in martie 1939. Uniunea
Sovietica, aflata sub conducerea lui Stalin, ocupata in interior
cu planurile cincinale si cu epurarile sangeroase, se
alatura cand democratiilor occidentale (1934-1939), cand
nazistilor (1939-1941), dupa cum considera ca era mai convenabil
"interesului sau national' si telurilor propriului
sau regim, in fata lui Hitler, tipicul appeasement (conciliatorism)
britanic, inertia franceza si neutralismul american sunt
fenomenele cele mai caracteristice ale epocii.
