Date istorice - romanizarea Daciei

Pentru romani, singurul popor neolatin din sud-estul europei, romanizarea poporului si a populatiei daco-getice din antichitate prezita o importanta deosebita, pentru ca acest proces desfasurat in tinuturile carpato-danubiene-pontice, sta la baza constituirii si aparitiei poporului pe arena istoriei.

In conceptul de romanizare includem cele doua laturi fundamentale ale aceluiasi proces unitar si anume:

a) colonizarea teritoriului daco-getic cu populatie romanizata, latinofona, venita din toate partile Imperiului Roman, adica romanizarea prin colonizare;

b) asimilarea bastinasilor daco-geti, in masura in care acestia au adoptat limba latina, si-au insusit felul de viata roman provincial, au preluat obiceiurile si civilizatia romana, schimbandu-si astfel mentalitatea si insasi fiinta lor etnica.

Romanizarea reprezinta in ansamblu un proces istoric de mari proportii si cu uriase consecinte, o mutatie social-politica si organizatorica structurala, in care se remarca totodata si particularitatile sale, legate de locul, timpul si baza etnica pe carea ea s-a altoit.

Pentru Dacia, pornim de la premisa ca romanizarea sub ambele laturi mentionate mai sus a fost deplin posibila si a devenit o realitate ce se poate demonstra documentar.

Procesul de sinteza si conlocuire a fost atat de intens deoarece dacii insisi erau urmasi ai tracilor, precum foarte posibil erau si romanii. Astfel, este mai mult decat probabil ca geneza poporului roman are un caracter de altoire etnica a doua popoare congenere, rezultatul ei fiind cel mai latin dintre popoarele urmase ale latinilor si cea mai latina dintre limbile romanice. Insusi numele romanilor vine de la romani, cum poate foarte bine sa vina de la ROHMANI, poporul stravechi, ancestral din care insisi romanii sunt descendenti. Marele istoric roman Constantin C. Giurescu afirma: 'Suntem singurii dintre popoarele romanice - abstractie facand fragmentul etnic neinsemnat al romansilor - care pastram numele stapanitorilor'.

Este indeobste cunoscut ca cea mai mare parte a Daciei lui Decebal, cucerita cu mari eforturi militare si transformata lui domnia lui Traian in provincie romana (anul 106) a fost desprinsa din lumea popoarelor asa-zise "barbare" de la nordul Dunarii si incadrata in comunitatea Imperiului Roman.De aici inainte pana la Aurelian, cand aparatul de stat roman a fost retras la sud de Dunare, istoria Daciei ocupata de romani este istoria unei provincii a Imperiului.

Romanii au introdus in Dacia relatiile sociale, formele proprii de organizare politica, militara si administrativa, cultura si civilizatia lor, limba latina, intreg sistemul de organizare si felul de viata roman provincial. Dar in toate acestea intervin vechile forme de organizare, civilizatia, moravurile si traditiile poporului autohton dacic. Deci, se intalneau doua sisteme sociale si economice diferite, doua civilizatii cu un nivel inegal de dezvoltare.

Dupa ce Traian a invins Dacia, aici a inceput o colonizare masiva. Bogatiile Daciei atrageau ca un miraj multimi de colonisti. Eutropius spunea ca: "Traian, dupa ce a cucerit Dacia, a adus aici din tot imperiul roman mari multimi de oameni, ca sa cultive ogoarele si sa populeze orasele".

Imediat dupa cucerire, la fel ca in alte provincii de frontiera, pe teritoriul nord-dunarean au stationat numeroase trupe romane: doua legiuni (Legiunea XII Gemina la Apulum,  Legiunea V Macedonica la Potaissa) si trupe auxiliare. Pe langa acestia, in provincie au fost adusi functionari ai aparatului administrativ, comercianti, mestesugari, oameni de afaceri, slujitori ai religiei, sclavi. Acestia au determinat progresul vietii economice in Dacia. Totodata s-au dezvoltat si artele: arhitectura, sculptura, pictura. Au fost infiintate colegii, care erau in fapt asociatii de tipul breslelor sau asociatii etnice si religioase, in scopul de ajutor reciproc sau de practicare a cultului.

Organul superior era Legatus Augusti, dar local exista un Concilium Provinciarum Daciarum trium, un fel de mic parlament. Resedinta lui Legatus Augusti era in fosta capitala a Daciei, in Sarmizegetusa, iar dupa anul 118 d.C. s-a mutat la Apulum. Tot la Sarmizegetusa se afla si 'preotul incoronat al celor trei Dacii si care slujea la altarul imparatului Sacerdos arae Augusti Coronatus Daciarum III', dat fiind ca imparatul roman isi luase si titlul sacru, divin. Preotii care oficiau cultul imparatului aveau la Sarmizegetusa un templu, Aedes Augustalium, foarte impunator

Prezenta romanilor s-a facut simtita si prin modernizarea statului, constructia unei vaste retele de drumuri, infiintarea unor asezari civile, ridicarea unor asezari rurale la nivel de oras si chiar intemeierea unei capitale pe locul celei vechi, Sarmizegetusa devenind Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Numarul oraselor s-a ridicat la 11, unele luand fiinta inca din timpul lui Traian.

Apararea provinciei Dacia era asigurata prin fortificatii de tipul: valuri, castre si castele. Nenumarate descoperiri arheologice atesta prezenta acestui tip de fortificatii romane pe teritoriul Romaniei de azi (Dacia de atunci). S-au intarit si orasele, in jurul carora s-au construit ziduri de aparare. In Dacia romana au existat ca si in restul Imperiului Roman, asezari de trei tipuri: colonii, municipii si sate.

Coloniile erau urmatoarele asezari: Sarmizegetusa (sau Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa), Apulum (Alba-Iulia); Napoca (Cluj); Drobeta (Turnu-Severin); Dierna (langa Orsova); Potovisa sau Potaissa (Turda); Romula (Rosca); Aquae (Calan).

Municipiile cele mai cunoscute au fost: Porolissum (Moigrad), Tibiscum (Jipa, langa Caransebes) si Ampelum (Zlatna, in Mtii Apuseni). Dinu C. Giurescu afirma ca mai exista alte 91 de localitati, datand din epoca Daciei Traiane al caror statut administrativ este insuficient cunoscut astazi. Aceste localitati si-au reluat in prima jumatate a sec.XX si numele roman.

Municipiile erau orase cu mai putine drepturi decat coloniile, care erau alcatuite din cetateni romani cu drepturi depline, care puteau deci alege la Roma pe inaltii demnitari si puteau fi alesi la randul lor. Intre municipii, unele aveau mai multe drepturi iar altele mai putine, existand insa posibilitatea evolutiei, in sensul ca unele municipii puteau fi ridicate la rangul de colonii, iar unele sate (vici sau pagi) puteau fi facute municipii. Romanii pastrau astfel o puternica emulatie intre colectivitati. Coloniile si municipiile erau conduse de un consiliu, numit ardo decurionum, alcatuite din 20 de consilieri sau decurioni. Dintre acestia se alegeau fie doi (in colonii), fie patru (in municipii) cu atributii similare primarilor si ajutorilor de primari de astazi. Ei aveau si atributii judecatoresti, fiind numiti quattorviri jure dicundo, condusi de unul dintre ei, numit primus. Quattorvirii erau alesi pe o perioada de un an iar dumvirii pe o perioada de 5 ani. In afara de cei mentionati anterior, administratia oraselor - colonii sau municipii - mai cuprindeau si pe edili, care se ocupau de estetica urbana si pe questori, care corespundeau casierilor. Orasele mai aveau de asemenea cate o persoana importanta, care putea sa le sprijine sau sa le apere, dupa cum era cazul, la fixarea impozitelor sau a unor prestatii extraordinare. Aparatorii se numeau patroni sau defensori.

Drumurile au fost pentru romani unul dintre cele mai importante mijloace de mentinere a dominatiei asupra teritoriilor cucerite. Soselele romane erau lucrate dintr-un strat gros de bolovani si unul din prundis, legate intre ele cu un ciment a carui exceptionala formula s-a pierdut in negura timpului. (Sa ne reamintim ca si cimentul dacic, folosit la zidurile cetatii Sarmizegetusa, de exemplu, era extraordinar, nepermitand patrunderea nici macar a unei lame subtiri intre blocurile de piatra si a carui formula s-a pierdut de asemenea.) Pentru sosele, romanii puneau peste cele doua straturi placi de piatra foarte bine cimentate intre ele, astfel incat drumurile rezultate erau extraordinar de durabile. Este poate locul sa comentam aici un paradox lingvistic, deoarece in limba romana cuvantul pamant vine de la pavimentum, care era in latina 'strada pavata', in timp ce cuvantul latin 'terra' (care este cel din care deriva in celelalte limbi romanice 'pamant') a dat in limba romana cuvantul tara, cuvant care trimite la pamant, la posesiunea teritoriala, ceea ce este foarte elocvent pentru un popor care este poporul roman care a locuit pe aceleasi pamanturi, din preistorie si pana astazi. Drumurile romane cele mai importante erau numite imperiale si se ramificau in drumuri mai mici, colaterale, de mai mica importanta. Multe dintre soselele construite de romani urmau traseul vechi, dacic, al cailor de acces existente anterior cuceririi romane. Un 'miliarium', adica o piatra indicand distantele, asezata intre Potaissa si Napoca in anul 108, dovedeste ca drumul a existat inainte ca romanii insisi sa il paveze, la scurt timp dupa cucerirea Daciei.

Sinteza daco-romana a dus la aparitia antroponimelor romane in Dacia. Fara indoiala ca antroponimele de factura romana nu apartineau exclusiv romanilor sau italicilor, ele fiind purtate si de proviniali romanizati sau in curs de romanizare, care preferau sa-si schimbe numele vechi cu nume romane.

Trebuie neaparat sa amintim faptul ca "romanizarea efectiva a dacilor supusi se exercita asupra unei populatii la care civilizatia romana incepuse sa patrunda cu cel putin o suta de ani mai devreme" (C. Daicoviciu, Romanizarea, p. 263), adevar sustinut de numerosi invatati romani (V. Parvan, N. Iorga etc.).

Coexistenta daco-romana. Dacia a ramas sub stapanirea romana mai putin de 170 de ani (106-275 d.H.). Caracterul romanic al provinciei Dacia nu se explica prin durata, destul de scurta de altfel, ci mai ales prin conjugarea foarte eficienta a doua popoare ce aveau stramosi comuni si a doua limbi inrudite. Aceasta ar fi o explicatie ce ar tine cont de preistorie.

Dupa retragerea Aureliana procesul de romanizare nu s-a incheiat, acesta s-a continuat o vreme de cateva secole, timp in care populatia autohtona si-a creat o limba si o civilizatie proprie, cum afirma Maria Comsa. 

Pe langa continuarea procesului de romanizare in cuprinsul Daciei Traiane, avea loc romanizarea Dacilor liberi, a carpilor si costobocilor.

In concluzie, Dacia  a fost romanizata efectiv, creandu-se o populatie daco-romana, care a constituit nucleul singurului popor romanic in estul romanitatii.