Criza Ruhrului

Criza Ruhrului

Problema reparatiilor a revenit in prim plan la 12 iulie 1922. La aceasta data, guvernul german, condus de cancelarul Wirth, s-a declarat incapabil sa execute platile din 1921 si a cerut un moratoriu de sase luni. La 30 iulie Poincare a facui cunoscut faptul ca accepta o solutie cu conditia ca minele de la Ruhr sa fie date in gaj Aliatilor. El incepea astfel o politica noua, aceea a "gajului productiv". Intre 7 si 14 august s-au desfasurat la Londra lucrarile unei conferinte care a analizat situatia ivita. Britanicii au respins pretentiile franceze, totodata solicitand, ca si S.U.A. plata datoriilor de razboi franceze. Poincare a ripostat ca Franta nu isi va reglementa datoriile inainte de a-si fi insusit partea sa de reparatii. Conferinta a esuat si tensiunea a sporit intre Franta si Anglia. La 31 august, Poincare a mai facut sa esueze un proiect de moratoriu de sase luni propus de comisia de reparatii. In septembrie, Poincare a ordonat evacuarea de catre trupele franceze a unei pozitii strategice in Turcia care le permitea Aliatilor sa domine Constantinopolul. Nemultumirea britanica contra Frantei a devenit foarte vie. Lloyd George si-a dat demisia si succesorul sau a fost conservatorul Bonar Law. Dar politica britanica a ramas aceeasi. Guvernul german a insistat din nou in noiembrie pentru a obtine un moratoriu, si o noua conferinta, reunita la Londra in decembrie, nu a facut decit sa confirme dezacordul franco-englez. Poincare era deja decis sa ocupe Ruhrul si sa ia drept pretext prima neplata a reparatiilor de catre germani. O ultima conferinta reunita la Paris, la 2 ianuarie 1923, a acceptat sa ia Ruhrul drept gaj. Bonar Law a protestat, declarand totusi ca nu se va opune prin forta unei asemenea politici. Doua zile mai tarziu Poincare a declarat ca va trece peste opozitia engleza.

La 11 ianuarie 1923, trupele franco-belgiene au patruns in bazinul Ruhr, sub pretextul de a proteja o Misiune Interaliata de Control a Uzinelor si Minelor care supraveghea actiunea Sindicatului carbunelui si a lua toate masurile pentru asigurarea platii reparatiilor (doua divizii de infanterie si una de cavalerie). Politica franceza avea doua scopuri: sa poata si in caz de esec sa asigure plata reparatiilor prin prelevarile din industria bazinului Ruhr si sa oblige Germania sa practice o politica in conformitate cu interesele franceze, facand presiuni asupra economiei sale.

Guvernul german, la presiunea opiniei publice, a protestat imediat si a ordonat muncitorilor si functionarilor din bazinul Ruhr sa practice o "rezistenta pasiva", care incepuse, de altfel, spontan, urmata de o reactie intarziata din partea patronatului, in timp ce Sindicatul carbunelui se replia de Ia Essen Ia Hamburg, Orice livrare cu titlu de reparatie a fost astfel intrerupta si populatia din bazinul Ruhr a intrat in greva, sustinuta de ajutoarele financiare guvernamentale. Ambasadorul Germaniei la Paris a fost rechemat. Rezistenta pasiva s-a transformat uneori in rezistenta activa, sub forma de sabotaje.

In acord cu belgienii si italienii, guvernul francez a infiintat o regie a cailor ferate, care a fost exploatata cu functionari francezi si belgieni si cu soldati genisti. Au fost adusi mineri francezi si belgieni. A fost creata o noua moneda, "francul-regie". 145 000 de germani au fost expulzati din zona ocupata.

Politica "rezistentei pasive" a avut urmari considerabile. Germania era zdruncinata de o puternica inflatie, agravata de finantarea muncitorilor grevisti din bazinul Ruhr. Acestia, amenintati de spectrul somajului, temandu-se sa nu fie inlocuiti de muncitori francezi si belgieni, isi reluau treptat munca. La 12 august 1923, guvernul Cuno a trebuit sa demisioneze. El a fost inlocuit de un guvern condus de Gustav Stresemann, seful Partidului Popular German, nationalist moderat, care avea sustinerea industriei mijlocii si mari (multumita lui Hugo Stinnes). Una dintre primele actiuni ale lui Stresemann a fost sa ordone sfarsitul "rezistentei pasive" (26 septembrie).

Pe langa grijile financiare, Stresemann era foarte preocupat de agitatia de extrema stanga (comunistii) si de extrema dreapta (national-socialistii), ca si de reluarea miscarii separatistilor renani. Acestia nu se manifestasera deloc din 1919. Ocuparea bazinului Ruhr si inflatia le dadusera insa un nou impuls. La sfarsitul lui martie 1923, delegatii Rheinische Volksvereinigung s-au reunit Ei au propus crearea unei "monede renane", extensia francului regiei franco-belgiene si stabilirea unui Consiliu renan susceptibil sa inlocuiasca administratia prusaca. Doctorul Dorten a fost insarcinat sa mearga la Paris, la sfarsitul lunii aprilie 1923, pentru a lua contact cu autoritatile franceze. Ca urmare a acestei deplasari, s-au declansat mai multe miscari renane. In zilele de 20 si 21 octombrie, la Aachen, in zona ocupata de Belgia, industriasul Leo Deckers, a cucerit cladirile publice si a proclamat o Republica independenta. Dar miscarea a fost dezavuata dupa trei zile de guvernul belgian care l-a expulzat pe Deckers. Dorten, care-si stabilise cartierul general in Bad-Ems, a fost proclamat, la 1 decembrie 1923, seful guvernului provizoriu al Republicii renane. Dorten, care nu era sustinut de Poincare, a pus la punct, cu sprijinul oamenilor de finante, crearea unei Banci de Stat Renane, investita cu privilegiul de a emite moneda. Acest proiect nu a putut fi realizat. Primarul orasului Koln, Konrad Adenauer, si Louis Hagen, bancher din Koln, "legalisti" opusi "activistilor" condusi de Dorten, au elaborat alt proiect de banca de emisiune monetara, care a castigat sprijinul lui Poincare care l-a obligat pe Dorten sa-si abandoneze planul. Sustinerea pentru Adenauer se explica prin faptul ca acesta era considerat "omul englezilor". Poincare spera astfel sa-i castige pe britanici in sustinerea autonomiei renane.

In noiembrie, Stresemann si-a dat demisia din functia de cancelar, dar a ramas ministru al Afacerilor Externe in noul guvern constituit de Wilhelm Marx. Stresemann incurajase negocierile cu Franta pe planul reparatiilor, in octombrie, au fost incheiate acorduri potrivit carora diversele produse industriale erau cedate cu titlu de reparatii de razboi. incepand deja cu carbunele. Politica "gajului productiv" reusise, desi a fost aplicata numai putin timp.

In doua randuri, in august si in octombrie 1923, noul presedinte al SUA, Calvin Coolidge, propusese fie incredintarea problemei reparatiilor unei comisii de experti, in care guvernul american sa fie reprezentat, fie trimiterea unui delegat la o conferinta politica a Aliatilor. Guvernul german a solicitat ca acea comisie a reparatiilor sa reexamineze capacitatea de plata a Germaniei. La sfarsitul lunii octombrie, Poincare a acceptat prima solutie, aceea a comisiei de experti, nu insa fara unele rezerve. In comisia de reparatii, delegatul francez Barthou s-a aratat in favoarea crearii a doua comitete, unul pentru a studia refacerea monetara a Germaniei, celalalt, prezidat de bancherul (si generalul) american Dawes, care sa se ocupe de reparatii. La 30 noiembrie, Poincare a acceptat. Odata cu repunerea problemei in plan international, in discutia engle­zilor si a americanilor, se pierdea beneficiul unei politici energice. Aceasta se datora in principal crizei financiare si monetare franceza, sprijinul oamenilor de finante englezi devenind necesar. Pe de alta parte, alegerile legislative franceze se apropiau. Dreapta era, in general, in favoarea mentinerii trupelor franceze in bazinul Ruhr; stanga era impotriva. Poincare spera sa joace un rol de arbitru intre cele doua tendinte.

Ulterior sa pus problema evacuarii trupelor de ocupatie din Germania. Acestea erau constituite din:

• cele trei orase, si anume: Duisburg, Dusseldorf si Ruhrort, ocupate la 8 martie 1921, cu titlu de sanctiune, cu acordul britanicilor;
• bazinul Ruhr, ocupat de francezi si belgieni in ianuarie 1923, cu titlu de sanctiune, in ciuda dezaprobarii britanice;
• zona Koln, ocupata ca urmare a Tratatului de la Versailles si care, con­form acestuia, trebuia sa fie evacuata la capatul a cinci ani de la punerea in aplicare, adica la 10 ianuarie 1925. Acest sector era ocupat de britanici.

Ruhrul nu a fost evacuat decat intre 1 iulie si 17 august 1925, cand au fost date suficiente garantii impotriva reinarmarii germane. Cele trei orase au fost evacuate la 25 august. Conferinta ambasadorilor a anuntat ca evacuarea zonei Köln va incepe la l decembrie 1925. Aceasta s-a incheiat la 31 ianuarie 1926.