Futurismul
Diferenta dintre
cubism si futurism a fost foarte greu de facut. De fapt spiritul
futurismului este tot unul cubist iar la inceputul acestui curent
diferenta consta in faptul ca futuristii nu
intelesesera complet tehnica cubista si o practicau formal.
Se poate spune ca futurismul este fata de cubism cam la fel cum
este exuberanta agresiva italiana fata de rafinamentul
francez. Parca aceasta diferenta se simte in accentul celor
doua limbi (italiana si franceza). Prima este
grabita, sacadata, dura, in timp ce cealalta este
maleabila, atenta fluida. De fapt, inainte sa declare
proiectul lor futurist, un Marinetti si Severini se infruptasera
voluptos din experienta cubista de la Paris pe care il
vizitasera. Temperament subversiv avusesera si cubistii
insa acestia nu si l-au manifestat atat de virulent deoarece ei
orbecaiau in terenul virgin al cubismului, aveau atatea de multe de
descoperit incat nu aveau timp si pentru mofturi agresive.
Trebuie recunoscut faptul
ca cubismul era la apogeu atunci cand s-a produs galagia
futurista, deci futurismul nu era in situatia de a inventa ceva
inaintea cubismlui insusi. De aceea acestuia i-a ramas restul de
diamante din mina experimentului cubist dupa ce acesta din urma
isi luase deja partea leului. Acum ca futuristii s-au
razvratit in primul rand cu cubismul, considerandu-l prea static,
asta este de asemenea un moft libertin caci in primul rand ei s-au
razvratit virtual si fata de ei insisi
pentru ca razvratirea era parte din noul spirit in arta.
Cubismul s-a gasit acolo bun pentru o astfel de nevoie apriorica, la
fel futurismul insusi. Mai tarziu se va face epoca pe tema
mortii si distrugerii artei din acelasi motiv. Asadar se
poate spune ca futuristii s-ar fi razvratit si pe
razvratirea lor daca nu ar fi avut alte tinte. Apoi teoria
despre staticismul cubismului este o interpretare proprie futurismului despre
acesta. Eventual cubismul sintetic va fi inceput sa devina mai
static, caci cubismul analitic pare un atom cu sute de electroni ce au
orbite rectangulare. Se pare ca futurismul, incercand o oarecare analiza
a fenomenului artei, a vazut ca aceasta, asemenea
societatii, devine din ce in ce mai dinamica. Astfel ca ei
au observat ca pornind de la Renastere pana in timpurile
contemporane lor, arta devine contestatara si mai suspicioasa,
asemenea veteranilor de razboi care vad dusmani peste tot chiar
si in timp de pace. Ideea aceasta este poate cea mai importanta in
ceea ce ii priveste. Insa futurismul interpreta cubismul in mod
gresit prin prisma artei figurativ-concentrice careia i se opunea.
Fireste, aici era si o nevoie pur nationalista de a
pastra suprematia italiana in materie de arta dupa ce
Parisul preluase sefia incepand de la rococo inainte.
Desi a fost un cubism
cosmetizat futurismul nu a putut accepta acest lucru si a cautat
sa gaseasca un limbaj propriu cu orice pret. Apoi
existenta unui spirit modern care isi cauta obiectivarea intr-un
concret nou (in ceea ce priveste publicul) trebuia satisfacuta.
Astfel ca futurismul a incercat sa creeze un program teoretic care
sa acompanieze si sa instaureze un curent nou. In acest program
futurismul a amestecat tot ce se putea amesteca. A pornit initial ca o
revolta romantica ce friza megalomania. A incercat sa
scoata basma curata masinismul fata de care arta ia
pozitie in mod principial. A ales ca model estetic exact ceea ce pentru omul
inceputului de secol XX este un cosmar, adica inumanitatea
masinilor si constructiilor, cu performante
nemaivazute dar cu o nelinistitoare potentialitate
agresiva. Intre timp vor fi aparut forme mai performante la care s-au
adaugat si calitatile umaniste, cu atmosfera
intima, familiara. Ceea ce s-a numit Art deco prin anii 1925-1930, cu
caracterul masinist, rece, metalic al personajelor si subiectelor
poate fi inscris in prima etapa a futurismului, acea a megalomanismului
tehnologic. Este adevarat ca modelul geniului insingurat si
bosumflat al romantismului a fost inlocuit in secolul al XX-lea cu cel al
intimitatii si familiei. Fireste ca pariind pe
asa ceva futurismul a murit odata cu epoca.
Dar problema se pune
inca in posibilitatea de redare a unei astfel de megalomanii tehnologice
pe o panza ce trebuie totusi sa fie expusa intr-o
incapere. Asadar, prin insusi actul artistic, futurismul
si-a negat obiectul propriu. Apoi, dupa cum am amintit, a luat ca principiu
necesitatea de a iesi un nou curent, necesitate care pare venita
dintr-o cerere initiala de piata, cerere ce trebuie cumva
onorata. Aproape ca se sugereaza ca futurismul trebuie
acceptat pentru ca este un curent nou, iar civilizatia se reinnoieste
perpetuu. In felul acesta futurismul si-a amanetat propria valoare
acceptand si ideea ca viitorii artisti sa il trateze la fel cum
el ii trateaza pe cei vechi. O alta teorie programatica, ce are
legatura oarecum si cu celelalte doua, dar nu este o alta
forma de exprimare a acestora, este aceea a redarii vitezei lumii, a
redarii prezentului impreuna cu viitorul si trecutul. Un astfel
de program este totusi fidel termenului "futurism", adica
"viitorism". Insa el a aparut mai tarziu, iar potrivirea este o
coincidenta fericita, pentru ca initial futurismul s-a
dovedit a fi un Bauhaus al masinismului, adica un fel de anticipare a
mentalitatii si civilizatiei viitorului unde locomotivele
cu abur ar crea o ceata continua, unde fiarele contorsionate se
prezinta intr-o aglomeratie aberanta. Insa termenul a fost
reinventat in varianta initiala de catre creatorii de moda
de la sfarsitul secolului XX, dorind sa exprime prin el un soi de
science-fiction, tocmai prin aceasta latura a anticipatiei.
Insa futurismul s-a
trezit deodata in postura de a nu avea ce sa ofere. Pentru trei
programe teoretice si estetice diferite el a inceput prin experimentarea
de tehnici cubiste si pointiliste. A abordat teme ce aveau ca obiect
descoperiri stiintifice preconizate a schimba lumea, dar tot nu a
iesit nimic original. Totusi, importanta programului teoretic a
dat roade atunci cand Giacomo Balla a inventat simultaneismul temporal.
Lucrarea "Dinamismul unui catel in lesa" arata o
multime de picioare care atesta miscarea rapida a acestora.
Dar si aceasta solutie a fost una de continuitate, sau, cel
mult, de redescoperire a solutiilor pentapede a taurilor din arta oriental
mijlocie a antichitatii. Totusi aceasta solutie a fost
decisiva pentru inscrierea definitiva a futurismului in istoria
artei. Insa chiar si in aceasta ipostaza el este tot o
specie de cubism, respectiv cubism temporal, asa cum cel parizian fusese
un cubism spatial. Imbinarea momentelor intr-unul singur, la fel cum cel
parizian imbina spatial elementele, este criteriul unei astfel de
afirmatii. Raionismul rusesc poate fi inclus de asemenea aici.
Dar fara
indoiala ca se poate vorbi de un futurism in sine mai curand decat de
un cubism tocmai datorita acestui ciudat paradox al programului teoretic
care nu isi gaseste posibilitatea de punere in practica. Lipsea
o veriga pe care fortarea artistica a reusit sa o
consolideze. Incercarile diferite de aliniere a programului cu actul in
sine face din futurism un curent neunitar. De fapt, solutia lui Balla nu a
fost preluata de toti futuristii asa cum s-a intamplat
destul de clar in cubism relativ la solutiile lui Picasso si Braque.
Cochetarea cu pointilismul atesta legatura dintre acesta si
cubism la nivelul solutiei futuriste.
Ce trebuie punctat mai
departe este presupusul "modernism" al futurismului, "metanaratiunea" sa
careia i s-ar opune asa-numitul postmodernism. Se poate foarte bine
vedea ca futurismul insusi distruge si temporizeaza,
fragmenteaza si dizolva mai curand decat sa metanareze.
Ca el a avut un program teoretic megalomaniac ce va deriva ulterior in
fascismul italian, aceasta este o alta problema. Discursul plastic
este altceva. Apoi, eclectismul sau il apropie simtitor de cel al
acestui postmodernism. Culmea ironiei consta in etiologia celor doua
cuvinte "postmodernism" si "futurism". Etimologia latina a cuvantului
"modern" este aceea de "ceea ce se intampla acum", iar postmodernism ar
insemna ceea ce se intampla dupa acest moment, adica exact
futurism. Aceasta asertiune este in masura sa ateste
identitatea dintre modernism si asa-numitul postmodernism in artele
vizuale.
Apoi, la nivelul
programului teoretic, futurismul dezvolta un discurs de tipul celui lui
Nietzsche, chiar daca el loveste si in acest filosof. Paradoxul
este acela ca acesta este recunoscut chiar de filosofie ca modernist
si postmodernist in acelasi timp, alteori ca primul postmodernist,
ceea ce este iarasi ciudat.
