Flori de mucigai de Tudor Arghezi - arta poetica

Introducere : dupa cerinta eseului

Cuprins :Cand a aparut , 1931 volumul arghezian ''Flori de mucigai'' a fost considerat primul semn de maturitate artistica in creatiile poetului.

Admirator si traducator din simbolistul Baudelaire , Arghezi a reinterpretat titlul celebrului volum de versuri ''Florile raului'' in varianta''Flori de mucigai''.Oximoromul din titlu pune in contrast prospetimea universului vegetal sugerat de flori cu imaginea mucegaiului , un element specific degradarii ce apare in spatiile inchise.Astfel , acesta devine emblema captivitatii omului intr-un univers carceral ,dominat de urat ce evolueaza inspre cosmarul existential.Dealtfel, Arghezi s-a declarat adept al esteticii uratului  inca din volumul de debut ''Cuvinte potrivite'' in poezia ''Testament'', insa si-a dezvoltat o viziune proprie abia in 1931.Volumul infatiseaza o lume groteasca si tragica in care fiinta este redusa la o stare primara.

Poemul-manifest al volumului are acelasi titlu si traduce in simboluri sumbre atmosfera universului inchisorii.Sursa de inspiratie a poetului este reala , acesta fiind inchis la Vacaresti pentru o scurta perioada de timp.Textul transforma insa inchisoarea intr-o metafora a lumii lipsite de orizont in care creatorul este captiv pe nedrept.

Modernismul poeziei se evidentiaza print-o serie de trasaturi specifice : ipostaza eului liric ce apare ca o constiinta framantata de trairi contradictorii ; valorificarea esteticii uratului ; un limbaj poetic marcat de ambiguitatea si expresivitate , ce contine cuvinte din diverse registre ale limbii ,sfidarea sintacticii, fantezia metaforica provenita din asociatii neobisnuite de cuvinte si din cultivarea epitetului rar , a oximoronului si metaforei, nerespectarea regulilor prozodice clasice.

Textul este alcatuit din 2 strofe asimestrice ; prima are o organizare polimorfa (structura diferita) , 16 versuri cu masura variabila , rima imperecheata si continuarea mesajului liric de la un vers la altul(.aceasta aparenta dezorganizare sugereaza starea contradictorie a eului liric intr-o lume ostila) ;a doua strofa defineste o noua secventa lirica si este un catren cu rima imperecheata si masura 10-16 silabe.

Lirismul este subiectiv ; eul liric apare prin marci specifice : pronumele si adjectivele pronominale la pers I singular : ''mi'' , ''ma'' si verbe la pers I singular ''am scris'' , ''m-am silit''.

Eul liric apare in ipostaza creatorului care se autositueaza dramatic in raport cu divinul.Deoarece se pune problema relatiei dintre creator si creatie si se defineste locul creatorului in lume , poezia este considerata si o arta poetica.

Prima strofa debuteaza cu o referire directa la versurile inspirate din experienta limita a inchisorii : ''le-am scris''.Gestul creator presupune o implicare imediata si totala a poetului in realul-sursa de inspiratie : ''cu unghia pe tencuiala''.

Atmosfera nefavorabila actului creator este exprimata prin epitetul ''firida goala'' si enumeratia ''pe un parete , pe intuneric ,in singuratate''.Se creaza astfel impresia de captivitate a spiritului intr-o lume in care absenta inspiratiei este simtita ca un gol existential.

Urmatoarele versuri fac o referire directa la relatia dintre creator si un Dumnezeu absent : puterile omului nu mai sunt sustinute de fortele cosmice prin care divinul se manifestase odinioara in sprijinul evanghelistilor : ''Cu puterile neajutate/Nici de taurul ,nici de leul , nici de vulturul/Care au lucrat imprejurul/Lui Luca , lui Marcu si lui Ioan''.Singura lumina din universul artistului prizioner este creatia care provine din propriile resurse interioare si nimeni nu poate sa o faca sa inceteze.Cu aceasta constiinta a conditiei sale superioare , poetul isi defineste versurile prin termenul arhaic : ''stihuri'', autosituandu-se in sirul nesfarsit de creatori aflati intr-o confruntare problematica cu divinul.In esenta lor, versurile depasesc dimensiunea trecatoare a vietii (''stihuri fara an'') si evoca sentimentul profund uman al mortii (''stihuri de groapa'').Se refera la senzatii general umane , vitale ''de sete de apa'' dar si la aspiratii spirituale inalte ''de foame de scrum''.

Nevoia profunda a unei relatii cu Dumnezeu este sugerata metaforic de poet prin sintagma ''unghia ingereasca''.

Intr-un moment culminant al crizei datorate unui dumnezeu ce nu-i mai raspunde , creatorul simte sfasietor epuizarea inspiratiei prin metaforele ''mi s-a tocit unghia ingereasca »  , « nu a mai crescut''.Astfel, harul poetic devine un mister a carui manifestare nici macar poetul nu o mai poate intelege :''sau nu o mai am cunoscut''(organizare sintactica originala, ce poate sugera imperfectiunea umanului raportata la cunoasterea absolutului).

In strofa a doua, imaginile poetice poarta amprenta simbolismului ; ''frigul launtric'' si intunericul intern sunt in concordanta cu ploaia ostila.Suferinta datorata transformarilor interioare face ca ''unghia ingereasaca'' sa devina o ghiara, incapabila sa mai adune in jurul actului creator.Este sugestiva folosirea cu sens metaforic a cuvantului popular ''ghiara'' prin care se exprima disperarea si agresivitatea , reducerea la instincte de unde creatorul se mantuieste prin gestul creatiei.

Ultimul vers readuce poezia la o viziune modernista deoarece poetul nu se resmneaza , ci sfideaza absenta inspiratiei divine asumandu-si pana la capat , tot ce este omenesc , chiar si caderea.

In acest context, creatia(poezia) devine adevarata mantuire dintr-un univers tragic degradat , deoarece prin ea omul isi poate depasi conditia inaltandu-se spre divin : ''si m-am silit sa scriu un unghiile de la mana stanga''.

Modernismul poeziei este evident si la nivelul limbajului liric, unde cuvintele populare (''tencuiala, firida, ghiara, m-am silit » ) se combina cu arhaismele (parete, stihuri), si convietuiesc cu termenii din sfera religiosului (puterile neajutate, au lucrat imprejurul), efectul fiind o mare expresivitate a mesajului, sustinut si de cuvintele folosite.

Fantezia metaforica deosebita a poetului « «cuvintelor potrivite » se evidentiaza si aici, prin transfigurarea unui univers real, concret, al caderii in carcera existentei ; aproape fiecare termen este o metafora : unghia, tencuiala, peretele, firida, groapa setea si foamea, ploaie gheara. Titlul insusi este format dintr-un oximoron care asociaza doua cuvinte contrastante.

La nivel lexico-semantic, se mai remarca jocul timpurilor verbale ; astfel, imperfectul sugereaza efectele actuale ale experientei relatiei eului liric cu actul creator ,iar prezentul (etern) proiecteaza creatia in imuabil.

In concluzie,toate elementele analizate mai sus - ipostaza eului liric ce apare ca o constiinta framantata de trairi contradictorii ; valorificarea esteticii uratului ; un limbaj poetic marcat de ambiguitatea si expresivitate , ce contine cuvinte din diverse registre ale limbii ,sfidarea sintacticii, fantezia metaforica provenita din asociatii neobisnuite de cuvinte si din cultivarea epitetului rar , a oximoronului si metaforei, nerespectarea regulilor prozodice clasice, sunt tot atatea argumente pentru a sustine modernismul poeziei argheziene.

Departe de a lasa la indemana cititorului descifrarea semnificatiilor,poezia isi pastreaza pana astazi intacta puterea de sugestie, ce provine tocmai din puterea unei constiinte moderne de a-si asuma intru totul menirea creatoare.