Romanul postbelic - morometii, marin preda, caracterizarea lui ilie moromete

ROMANUL POSTBELIC

MOROMETII, MARIN PREDA

CARACTERIZAREA LUI ILIE MOROMETE

Primul roman scris de Marin Preda, Morometii, este al­catuit din doua volume, publicate la doisprezece ani distanta: in 1955, volumul I, iar in 1967, volumul al II-lea. Desi infatiseaza epoca dinaintea si de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, utilizand tehnici narative diferite, cele doua volume alcatuiesc un ansamblu unitar, deoarece reconstituie imaginea satului ro­manesc de-a lungul unui sfert de secol (deceniile IV - VI) si se impune o tipologie noua in proza romaneasca.

Titlul Morometii asaza tema familiei in centrul romanu­lui, insa evolutia si criza unei familii de tarani dintr-un sat din Campia Dunarii, Silistea-Gumesti, sunt simbolice pentru transfor­marile din satul romanesc al vremii. Astfel ca romanul unei familii este si "un roman al deruralizarii satului", o fresca a vietii rurale a vremii. Romanul are o problematica mai com­plexa: criza comunicarii, timpul, relatia dintre individ si istorie, iubirea, moartea, parvenirea s.a .

Personajul principal din roman si cel mai important personaj al literaturii lui Marin Preda, Ilie Moromete, il are ca mo­del pe Tudor Calarasu, tatal scriitorului, dupa cum marturiseste acesta in volumul Imposibila intoarcere: "Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creatie preexistenta, care mi-a fermecat nu numai copilaria, ci si maturitatea: eroul preferat, Moromete care a existat in realitate a fost tatal meu"

Personajul Ilie Moromete reprezinta un tip de taran aparte in literatura romana: un spirit reflexiv, contemplativ, inteligent, ironic, din acest motiv fiind numit de critica literara "taran ­filozof". Framantarile sale despre soarta taranilor depinzand de roadele pamantului, de vreme si de Dumnezeu sunt relevante pentru firea lui reflexiva. Personaj exponential, al carui destin exprima moartea unei lumi, "cel din urma taran" reprezinta conceptia traditionala fata de pamant si de familie. Criza satului arhaic se reflecta in constiinta acestui personaj confruntat, tragic, cu legile implacabile ale istoriei, cu timpul nerabdator.

Mai multe conflicte vor destrama familia lui Moromete si vor marca evolutia personajului: mai intai, dezacordul cu cei trei fii ai sai din prima casatorie: Paraschiv, Nila si Achim, izvorat dintr-o modalitate diferita de a intelege lumea; apoi, conflictul pentru pogonul Catrinei, sotia sa, care aduce ruptura definitiva in volumul al doilea; ura pe care i-o poarta sora lui, Maria (Guica), pentru ca s-a recasatorit, spulberandu-i astfel sperantele de a avea o batranete asigurata, ura pe care le-o transmite fiilor celor mari. Un alt conflict, secundar, este acela dintre Ilie Moromete si fiul cel mic, Niculae, fiind cauzat de dorinta fiului de a studia. In volumul al doilea, acest conflict trece pe primul plan, pentru ca tatal si fiul reprezinta doua mentalitati diferite.

Moromete este un personaj-reflector, punctul sau de vedere asupra evenimentelor completeaza observatiile nara­torului omniscient.

Personajul este caracterizat in mod direct de narator in debutul capitolului al X-lea din primul volum: "Era cu zece ani mai mare decat Catrina (contingent '911 facuse razboiul) si acum avea acea varsta intre tinerete si batranete cand numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva".

Autocaracterizarea realizata in finalul volumului al doilea scoate in evidenta libertatea individului in ciuda constrangerilor istoriei: ,,Domnule, [] eu totdeauna am dus o viata independenta."

Personajul este portretizat in miscare, prin acumularea detaliilor. Obiectivitatea observatiei (prezentarea comportamentului, vorbirea, gestica si mimica) este dublata de finetea ana­lizei interioare, de prezentarea jocului gandurilor lui Moromete.

Caracterizarea indirecta, ce se desprinde din gesturile, faptele, vorbele, gandurile personajului, actiunile la care partici­pa, dar si din relatiile cu celelalte personaje, evidentiaza trasa­turile lui.

Ilie Moromete este un om respectat in sat. Are prieteni, pe Cocosila si Dumitru lui Nae, pentru care opinia lui conteaza, este abonat la ziar. Discutiile despre politica, in poiana lui Iocan, nu incep decat in prezenta lui, pentru ca el este cel care citeste ziarele si interpreteaza evenimentele. Moromete este sfatos, ii place sa discute, iar acest lucru o deranjeaza pe Catrina, care se revolta adesea: "Lovi-o-ar moartea de vorba de care nu te mai saturi, Ilie! Toata ziua stai de vorba si bei tutun".

Disimularea este trasatura lui esentiala. Semnificativa in acest sens este comedia pe care o joaca in fata agentilor fiscali, care-i stricasera placuta discutie de duminica. Intrand in curte, trece pe langa cei doi agenti ca si cum acestia ar fi invizibili, striga la Catrina, despre care stie ca se afla la biserica si la un Paraschiv inexistent. Le spune apoi ca nu are bani, le cere o tigara si numai dupa ce agentii sunt gata sa-i ridice lucrurile din casa, Moromete se hotaraste sa scoata banii: "De ce nu vrei sa intelegi ca n-am? Ia ici o mie de lei, si mai incolo asa, mai discutam noi! Ce crezi ca noi fatam bani?".

Ironia, puterea de a face haz de necaz reprezinta o alta trasatura esentiala a lui Ilie Moromete, iar exemple in acest sens sunt numeroase. Lui Niculae care intarzia sa vina la masa ii spune la un moment dat: "Te dusesi in gradina sa te odihnesti ca pana acum statusi!" Lui Nila i se adreseaza la fel de sar­castic, atunci cand acesta il intreaba de ce taie salcamul: "Ca sa se mire prostii".

Spirit contemplativ, inteligent si ironic, Moromete priveste existenta cu detasare, ca pe un miracol de contemplat, pentru ca isi da seama ca "insul care e numai activ isi consuma viata si nu intelege nimic din ea, pentru ca devine robul actunii. De pe stanoaga podistei sau de pe prispa casei, Moromete priveste lumea cu un ochi patrunzator. In intamplarile cele mai simple el desco­pera ceva deosebit, o nota inveselitoare, o lumina care pentru ceilalti nu se aprinde.

Atitudinea fata de pamant si aceea fata de bani este le­gata de acest dar al contemplatiei. Spre deosebire de taninul lui Rebreanu, dornic de a dobandi pamantul care inseamna demnitate sociala si umana, Moromete trebuie doar sa-l pastreze. Pamantul ii da posibilitatea de a fi independent si libertatea de a se gandi si la altceva decat la ceea ce poate sa aduca ziua de maine. Pamantul este facut sa dea produse, iar produsele sa hraneasca pe membrii familiei si sa acopere cheltuielile casei.

Lui Moromete nu-i place negustoria, iar in bani vede adversarii iluziei ca poate pastra modul traditional de viata, fundamentat pe munca pamantului familiei: "Una din iluziile acestui erou este ca lumea ar putea trai fara bani, iar pozitia asta e a taranului patriarhal". De aici si conflictul cu fiii cei mari, care au o dorinta nemasurata de castig si care cred ca tatal nu face nimic toata ziua, isi pierde timpul stand de vorba cu prietenii lui, Cocosila si Dumitru lui Nae, in loc sa mearga la munte si sa speculeze grau!

Cu toate acestea, Moromete are iluzia ca poate comunica in familia lui, ca nevasta si copiii il inteleg, ca gesturile si fra­mantarile lui isi gasesc ecou si in sufletul lor, ca nu trebuie sa le dea explicatii spre a nu-si stirbi autoritatea. Desi isi iubeste copiii si le vrea binele, isi cenzureaza orice manifestare fata de ei. Ilustrativa, in acest sens, este scena serbarii scolare la care Niculae ia premiul intai, desi tatal, neinformat se astepta sa ramana re­petent. Stinghereala copilului, criza de friguri care il cupride in timp ce incerca sa spuna o poezie, toate acestea ii produc lui Moromete o emotie puternica, iar gesturile de mangaiere sunt schitate cu multa stangacie. Lipsa unei reale comunicari cu familia reprezinta cauza dramei lui Moromete.

Refractari la modul de existenta oferit de tatal lor, Paraschiv, Nila si Achim traiesc cu iluzia ca s-ar putea realiza independent. Cand afla ca fiii lui sunt hotarati sa-l paraseasca, Moromete trece printr-un zbucium launtric ce isi pune amprenta asupra chi­pului sau: ,,Fata i se ascutise si se innegrise, iar in cele cateva minute parca se subtiase". Taranul ramane insa lucid si ironic in discutia pe care o are cu Scamosu, consateanul care ii aduce la cunostinta planul fiilor sai: "Baietii, mei, Scamosule, sunt bol­navi Sa fuga de-acasa! De ce asta? Nu i-am lasat eu sa faca ce vor? Absoluta, absoluta libertate le-am lasat! Daca veneau si-mi spuneau: «Ma, noi vrem sa fugim de acasa», crezi ca i-as fi impiedicat eu, Scamosule? «De ce sa fugiti, fratioare? le-as fi spus. Incet nu puteti sa mergeti?»"

Drama paternitatii se grefeaza pe contextul social-isto­ric, care aduce schimbarea ordinii cunoscute a lumii. Banul este noua valoare care o inlocuieste pe cea traditionala, pamantul, si, in acelasi timp impune un nou mod de viata. Agresiunea istoriei spulbera iluziile personajului: unitatea familiei, libertatea morala a individului. Risipirea familiei duce la prabusirea morala a tatalui.

Modificarea vietii interioare este marcata de glasuri. Glasul lui Moromete devine "tulbure si insingurat". "E momentul in care incepe declinul personajului. Pana atunci el tinuse piept perceptorului, jandarmului, lui Tudor Balosu, traise senin cu un sentiment inalt al independentei. Spargerea familiei duce la prabusirea lui morala. Lumina pe care Moromete o descoperea in intamplarile si faptele vietii se stinge, linistea il paraseste si fara liniste, existenta nu mai este o incantare, ci o povara".(E. Simion)

Momentul culminant al acestei crize este meditatia de la hotarul lotului de pamant. Criticul Eugen Simion observa ca "Marin Preda isi pune eroul in conditiile in care personajul lui Rebreanu savarsea un gest mistic sarutand bulgarii de pamant. Moromete nu mai face niciun gest simbolic. Inchis in lumea gandurilor, el supune unei judecati aspre lumea nevazuta care i-a salbaticit copiii si l-a silit pe el insusi sa iasa din cercul de bucurii in care traise. Drama nu este de ordin economic, ci moral. Durerea lui Moromete vine intai, dintr-un simt al paternitatii ranite. Nu faptul de a-si pierde o parte din lot il intuneca, ci ideea de a-si pierde fiii si linistea care-l face sa priveasca existenta ca pe un spectacol superior: Gandul prabusirii unei ordini durabile este primit cu o tristete rece. Instrainarea de starea de inocenta in care traise ii pare mai rea decat moartea: «Am facut tot ce trebuia [ ], le-am dat tot ce era, la toti, fiecaruia ce-a vrut Ce mai trebuia sa fac si n-am facut? Ce mai era de facut si m-am dat la o parte si n-am avut grija?"

In confruntarea finala, stapanirea de sine este arma lui Moromete, care spera pana in ultima dipa ca isi poate intoarce fiii de pe calea gresita. Dupa revolta lor fatisa, intr-o izbucnire teribila, Moromete aplica inutil o corectie baietilor, pe care ii bate cu parul. In lipsa tatalui, ei sparg lada de zestre a fetelor, iau banii si covoarele si fug cu caii.

Ca efect al acestei lovituri naprasnice in sperantele lui, Moromete devine "indepartat si nepasator", se retrage n sine, isi pierde placerea de a vorbi, sociabilitatea, fantezia, ironia. Socialul ucide spiritul creator: "Dar cu toata aparenta sa nepasare, Moromete nu mai fu vazut stand ceasuri intregi pe prispa, sau la drum pe stanoaga. Nici nu mai fii auzit ras­punzand cu multe cuvinte la salut. Nu mai fu auzit povestind. Din Moromete cunoscut de ceilalti ramase doar capul lui de huma arsa, facut odata de Din Vasilescu si care acum privea insingurat de pe polita fierariei lui locan la adunarile care inca mai aveau loc in poiana".

In volumul al doilea, Ilie Moromete intra intr-o zona de umbra. Isi pierde prestigiul de altadata, autoritatea lui in sat se diminueaza, familia nu-l mai asculta, vechii prieteni au murit sau l-au parasit, iar cei noi i se par mediocri, incapabili sa poarte o discutie inteligenta. Cel mai bine este surprinsa schimbarea lui Moromete, de fiul sau, Niculae: "il vezi cum ii ia altul vorba din gura fara niciun respect si el lasa fruntea in jos si nu mai zice nimic. De ce? Aici s-a intamplat ceva si nimeni n-o sa afle vreo­data ce-a fost cu el, poate doar mama, dar eu nu cred!"

In ciuda transformarilor sociale la care asista, Ilie Moromete nu accepta ideea ca rostul lui in lume a fost gresit si ca taranul trebuie "sa dispara". In monologul de la sira de paie el compara cele doua ordini ale lumii, cea veche si cea noua, de pe pozitia "celui din urma taran", reprezentant al unui cod etic si al unei filozofii condamnate la disparitie de timpul implacabil: ,,Pana in clipa din urma omul e dator sa tina la rostul lui, chit ca rostul asta cine stie ce s-o alege de el". ,,Eroul isi intelege finalmente dra­ma, ceea ce face din el un personaj superior" (Mihai Ungheanu).

Moartea lui Moromete in finalul romanului simboli­zeaza stingerea unei lumi, a satului traditional. Ultima replica a personajului exprima crezul sau de viata, libertatea morala: ,,Domnule, .. eu totdeauna am dus o viata independenta".

Personajul principal din romanul Morometii reprezinta un tip aparte de taran in literatura romana, cu o serie de calitati care il fac memorabil. Dimensiunea tragica a personajului confruntat cu istoria (motivul literar al timpului viclean) se proiecteaza pe doua coordonate fundamentale: "cel din urma taran" asista neputincios la destramarea "rostului" sau, a satului traditional, cu valorile lui, iar tatal nu poate opri instrainarea propriilor copii si destramarea familiei Morometilor. Destinul sau este simbolic pentru lumea pe care o reprezinta.